Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.

Multe evenimente de primăvară în Bucureşti, haideţi cu noi prin oraş!

De multă vreme nu mai cred în prognozele meteo. Având mai mereu o sursă de ştiri, radio sau tv, ca fundal sonor pentru activităţile mele zilnice, pot afirma cu mare siguranţă că vremea a devenit atât de imprevizibilă încât meteorologii nu mai au cum să o prezică cu acurateţe, nici măcar de azi pe azi. Iar ultima lor tendinţă este de a exagera cu pesimismul, colorând cât mai închis codurile acelea de avertizare, pentru orice eventualitate – dacă vine potopul, să nu zică nimeni că ei nu şi-au făcut datoria, dacă nu vine potopul, nu ne mai pasă că ei s-au înşelat. Ceea ce nu e chiar adevărat. Când mizezi pe starea vremii pentru a organiza sau participa la un eveniment în aer liber, acea prognoză devine extrem de importantă. Mai ales acum, la mijlocul primăverii, când nu-ţi ajunge timpul pentru a bifa toate manifestările culturale, artistice şi sportive pe care ţi le oferă Bucureştiul. Pentru că urmează cea mai bogată în evenimente perioadă a anului, aprilie-mai, în care ar fi bine să ştim din timp cum va fi vremea (sau din vreme cum va fi timpul), ca să ne organizăm programele.

De aceea, dacă sunteţi în căutare de cât mai multe modalităţi de petrecere a timpului liber şi de a le oferi copiilor activităţi cât mai variate (şi gratuite, dacă se poate), am două sfaturi pentru voi: 1. abonaţi-vă la două, trei newsletter-uri de evenimente şi 2. cumpăraţi mantale de ploaie subţirele, pe care să le aveţi mereu în geantă. Pentru orice eventualitate.

Referitor la primul sfat, eu primesc anunţuri despre evenimentele pentru copii de la Gokid, Agenda Culturală pentru Copii şi Roata Mare, iar programul weekend-urilor mi-l organizez şi în funcţie de ce citesc pe Blog de Bucureşti, Vin şi eu, CineMagia şi mai nou descoperitul Umblat.ro.

Despre spectacole aflu, de obicei, din mesajele primite de la Eventim, Bilete.ro, Badsintown sau InfoMusic (cred că vă puteţi abona la orice site serios care vinde bilete, sunt destul de multe). De fapt, mesajele astea mai mult îmi fac sânge rău, decât să mă ajute, dat fiind că nu pot merge mai nicăieri cu copilul după mine şi cu bărbatu’ cu gusturi diferite. Dar în iunie vom încerca marea cu degetul: mergem la Queen. O să fie primul concert mare pentru Luna. Nu puteam rata una dintre cele mai tari trupe de vreodată, cât a mai rămas din ea, împreună cu adorabilul de Adam Lambert, a cărui evoluţie la American Idol m-a impresionat teribil acum câţiva ani. În schimb, voi rata, voluntar sau nu, concertele Muse, Iron Maiden, Maroon 5, Rihanna, Nigel Kennedy, Hollywood Vampires, Scorpions şi multe altele. Va fi înghesuială mare de vedete la Bucureşti vara asta!

Următoarele două săptămâni vor fi cu siguranţă pline de ateliere şi târguri de Paşti şi de Florii, mai ales că urmează Săptămâna Altfel şi vacanţa de primăvară. Cred că e de ajuns o căutare Google ca să le găsiţi pe toate. În plus, eu am o listă întreagă de evenimente care mă tentează în perioada următoare, vi-o înşir şi vouă mai jos, pentru inspiraţie:

  • Teatrul Ţăndărică ne surprinde anul acesta cu o deschidere timpurie (14 aprilie) a stagiunii „Teatru, stradă şi copil”, cu bilete la preţul (electoral, probabil) de doar un leu;
  • azi intră în cinematografe Cartea Junglei, o nouă versiune a minunatei poveşti a lui Kipling, care pare să îmbine o animaţie impresionantă şi modernă cu farmecul melodiilor din vechiul film al tinereţilor noastre; tot azi e premiera unui lungmetraj de animaţie românesc, pare interesant, dar nu cred că voi merge să le văd pe nici unul (după minunatul Zootropolis, singurul film pe care îl mai aştept cu nerăbdare este Ice Age 5, promis în iulie); apropo de filme de animaţie, sâmbăta trecută am fost cu Luna la festivalul Next pentru copii, unde un bilet a costat doar 5 lei şi toate filmuleţele au avut câte ceva foarte plăcut; cel care ne-a amuzat cel mai tare a fost Hey, Deer!, pe care, din păcate, nu l-am găsit online, dar poate aveţi voi norocul ăsta; în schimb, am găsit un altul amuzant şi duios, la care vă invit să vă uitaţi: Muştar;
  • mâine se desfăşoară în Parcul Tineretului Crosul pădurii, la care nu am reuşit să participăm anul trecut din cauza ploii (apropo de vreme) şi la care nu vom merge nici anul acesta, pentru că am înscris-o pe Luna, în acelaşi interval orar, la Laboratorul de ştiinţe Bayer; dacă la cros nu se mai fac înscrieri azi, la laboratoare cred că se mai găsesc locuri (şi sunt gratuite);
  • duminică este un spectacol de teatru gratuit, Povestea pizzei, care pare simpatic; o singură temere am: oare podul casei La Scena, unde se ţine spectacolul, este renovat sau tot nesigur, aşa cum părea acum mulţi ani, când am fost acolo ultima dată?
  • de luni începe Festivalul de muzică clasică la metrou, altă manifestare culturală gratuită care se desfăşoară anual în câteva staţii de metrou din centrul oraşului;
  • miercurea viitoare e meci mare pe Arena Naţională; ştiu că e cam târziu, la 21:30, dar în Săptămâna Altfel elevii pot merge mai târziu la şcoală (cred), stadionul acela este impresionant pentru un copil, iar atmosfera îmi închipui că va fi una specială, cu petarde şi alte ilegalităţi spectaculoase, având în vedere că este ultima ocazie de a vedea în Cupa României 2016 pe una dintre cele două mari echipe de suflet ale noastre: Steaua sau Dinamo;
  • weekendul următor este Weekendul galeriilor (a nu se confunda cu Noaptea muzeelor, care va avea loc abia pe 21 mai);
  • tot începând cu weekendul următor, cei de la Basme cu cai prezintă un spectacol nou, la care nu ştiu dacă vom merge sau nu, după experienţa cu spectacolul vechi;
  • pe 5 mai începe ediţia 2016 a festivalului de lumini Spotlight, pe care de-abia îl aştept (v-am mai spus cât de mult mă bucur la spectacolele de muzică şi lumini?);
  • din 7 mai, Biblioteca Metropolitană îşi extinde oferta de activităţi oferite copiilor, adăugând şi ateliere de creaţie la ora de lectură care se desfăşoară deja în prima sâmbătă a fiecărei luni;
  • şi ultima, dar nu cea din urmă activitate pe care îmi propun să nu o ratez, este seria de ateliere educative „Povestea sunetului – Călătorie fantastică în lumea muzicii”; am fost la al doilea episod, cel în care doi artişti talentaţi, Cătălin Milea şi Alex Man, „ajutaţi” de o marionetă-bufniţă şi o fetiţă dansatoare de step, au prezentat copiilor clarinetul şi chitara, după ce, în primul episod, prezentaseră saxofonul şi contrabasul; de fapt, cred că mie mi-a plăcut ceva mai mult decât fiică-mii la respectivul atelier, am aflat lucruri interesante despre instrumente chiar şi pentru venerabila mea vârstă şi pentru experienţa mea de absolventă a unei şcoli de muzică (secţia Pian, ca să am, totuşi, circumstanţe atenuante); e mult jazz la atelierele acestea, iar Luna nu e (încă) atrasă de acest gen muzical; am sperat să o pot prinde în capcană la spectacolul de jazz pentru copii din cadrul Jazz in Church Festival, de acum două săptămâni, însă organizarea a fost deficitară şi ne-am trezit fără locuri, până la urmă; dar voi persevera în a încerca să îi deschid copilului uşa cunoaşterii acestui minunat tip muzical care este jazzul, în zona sa populară şi agreabilă, evident, potrivită pentru o fetiţă de şapte ani, fană Smiley, Delia şi heavy-metal – subiect pe care, de altfel, îmi propun să îl abordez în curând pe blog…

În speranţa că nu v-am ameţit prea tare şi nici nu am ratat vreo informaţie preţioasă pentru doritorii de distracţii bucureşteni, vă urez un weekend plin şi plăcut alături de cei mici! Desigur, şi însorit!

Iar dacă ştiţi şi alte locuri în care merită să ieşim, vă rog să ne povestiţi şi nouă, nu le ţineţi doar pentru voi!

Televizorul nostru cel de toate zilele

– 1… 2… 3… Gata! Mama, ştii de ce număr până la 3?

– Nu.

– Când mă enervez, număr până la 3 şi îmi trece.

– De unde ştii tu asta?, mă mir eu că fiică-mea cunoaşte mai multe lucruri înţelepte decât mine.

– De la Clopoţica.

Păi da, de unde altundeva să înveţe Luna chestii utile decât de la televizor?

M-am opus multă vreme expunerii copilului la micul ecran. Înainte să nasc, făcusem o monitorizare atentă a conţinuturilor media, pentru o lucrare de dizertaţie, şi mă îngrozisem de mesajele pe care putea să le primească un copil mic prin cablu. Dar, cum socoteala de-acasă rareori se potriveşte cu cea din târg, după doi ani de mămicie obosisem atât de tare să fiu singura sursă de distracţie pentru Luna încât ajunsesem să mă rog de ea să se mai uite şi la televizor un pic. A fost greu să o conving, dar până la urmă am reuşit.

Multă vreme i-am înregistrat desenele animate pe care le consideram potrivite pentru vârsta ei. Nu vedea nimic neverificat în prealabil şi săream şi peste publicitatea care i-ar fi putut inspira dorinţe de mâncare nesănătoasă sau jucării exorbitante.

Treptat, am lungit lesa. Mai întâi, am convenit că Minimax poate fi vizionat fără teamă. Apoi am descoperit că Mickey Mouse, de pe Disney Junior, poate fi un profesor foarte eficient, Luna învăţând de la el numere, culori, forme geometrice, animale şi multe altele care i s-ar fi părut, probabil, plictisitoare dacă i le-aş fi prezentat eu, în banală rochie de casă şi fără urechi mari. Toate celelalte canale pentru copii au rămas însă tabu până în ziua de azi, pe motiv de filme violente, limbaj nepotrivit sau lipsa vreunei morale folositoare.

La fel cum tabu au fost, până nu demult, televiziunile generaliste. Cu trei excepţii notabile: concursurile de cultură generală, cele de talente şi Cronica Cârcotaşilor. Iar de câteva luni încoace am început să ne uităm împreună şi la unele filme „de oameni mari”, după ce Lunei i-a plăcut la nebunie Bona de la Forţele Speciale. Chiar şi-a fixat atunci ca obiectiv prioritar să facă rost de nişte păr, ca să i-l dea lui Vin Diesel: „Săracu’, nu are păr omul ăsta!”. Pentru că limita dintre lumea reală şi cea virtuală, de dincolo de ecran, este încă neclară pentru copilul meu (după cum am mai povestit şi aici).

Prima interacţiune dintre cele două lumi s-a petrecut pe la trei ani. Exista pe atunci o reclamă la serviciile de banking de la BCR, care se termina cu întrebarea „Tu cu cine faci banking?” Şi am auzit-o pe fii-mea răspunzând, foarte serios:

– Cu tata şi cu mama.

Avea dreptate, în felul ei. Cum dreptate a avut şi să-i certe pe cei de la Pro TV, la ultima ediţie a emisiunii Românii au talent, când a văzut un concurent mâncând râme, pui crud şi alte porcării:

– Dezgustătorilor! Ce aţi făcut cu omul ăsta?

Uneori, ea doar crede că are dreptate, ca atunci când a corectat-o prompt pe o fetiţă care declara că vrea să se facă „actoriţă” când se va face mare:

– Ha! Nu se spune aşa!, a pufnit Luna superior. Corect e actoare!

Şi alteori se înşeală total, din fericire pentru mine:

De când a plecat Voiculescu la bulău…, s-a auzit un început de frază la televizor.

– Cine??!! Mama mea?!, s-a iţit un zâmbet larg pe faţa Lunei, la gândul că am devenit atât de celebră încât se vorbeşte despre mine.

Dar cea mai vehementă o face Cronica Cârcotaşilor. Se enervează când mă uit la emisiunea cu pricina, pentru că ea nu înţelege mare lucru din satira de acolo:

– Ce urât vorbesc oamenii ăştia!

– Păi tocmai d-aia apar la emisiunea asta, râdem de ei pentru că vorbesc urât la alte emisiuni, am încercat eu să îi explic.

– Dar ce emisiuni sunt alea?, s-a mirat ea, care nu vede niciodată reality show-uri sau circuri televizate cu vedete de carton.

– Emisiuni de căcat, am glumit eu neinspirat.

– Vezi? Dacă te uiţi la aşa ceva, începi şi tu să vorbeşti urât! Îţi închid televizorul!

Şi chiar mi l-a închis. Norocul ei că anul ăsta Cronica Cârcotaşilor pare să se fi subţiat într-atât încât să nu mă mai uit la ea. În schimb, ne bucurăm că azi începe X Factor şi, mai ales, că mâine începe Vocea României. Tuturor din familie ne place muzica. Şi ne plac şi poveştile cu Cenuşărese care se transformă, sub ochii noştri aţintiţi în ecran, în prinţese strălucitoare. Din când în când, beţişorul magic al televiziunii face şi minuni încântătoare, pe care ar fi păcat să le ratăm.

Vise pentru altă viaţă (©Titan Ice)

Mi-am dat seama că am nevoie de o ocupaţie mai serioasă în dimineaţa în care, pregătindu-mă să plec la piaţă, m-am surprins gândindu-mă să îmi asortez rochia cu sacoşa de cumpărături. Şi aşa m-am apucat, în sfârşit, de scris. Până când această ocupaţie îmi va şi asigura banii de piaţă, mă mai întristez uneori trecând în revistă toate oportunităţile şi profesiile pe care le-am ratat în viaţă. Am făcut de multe ori alegeri nefericite, n-am avut şansa unei orientări profesionale la momentul potrivit şi, trebuie să recunosc, am fost şi tare leneşă. Cât despre ambiţii personale sau dorinţa de bani, ce să mai spun, îmi lipsesc cu desăvârşire.

Chiar azi am mai adăugat o profesie la lista cu „ce-aş fi putut face dacă”: copywriter. Idei am, pană am, pot suprinde esenţialul… Iar reclamele au fost una dintre pasiunile mele de pe vremea în care am descoperit, în străinătate, că ele pot fi şi altceva decât „V-am prins, vrăjitoarelor!” sau „Dacă vrei, poţi” (pentru nostalgici, o scurtă rememorare aici). Mi-ar fi plăcut să creez o nemuritoare operă în versuri ca „Aquafresh în trei culori / Protejează de trei ori”, care îmi vine în minte, de douăzeci de ani încoace, de fiecare dată când mă spăl pe dinţi cu marca respectivă.

Printr-o minunată coincidenţă, fiică-mea a venit azi de la şcoală cu exact aceeaşi idee: să facă publicitate. Şi-a pregătit frumuşel masa de lucru, m-a întrebat cum se scrie „trei mii”, apoi mi-a închis uşa la birou, interzicându-mi să trag cu ochiul la ce lucrează ea şi s-a pus pe treabă. Nu m-a mirat deloc, având în vedere perioada intens creativă prin care trece şi datorită căreia avem casa plină de măşti, coroane, felicitări, lego, plastilină şi lista ar putea continua. Creaţia de astăzi, însă, m-a suprins total. Iată:flyere-curatator-facut-de-l

Povestea e simplă. Aseară a fabricat o poţiune specială, din trei şampoane şi spumă de ras, pe care a decretat-o „cel mai magic gel de curăţat”. Mi-a făcut şi mie o demonstraţie, pe nişte pete din baie, care chiar a avut succes. Mi-am imaginat că vrea să îmi uşureze munca, acum, cu curăţenia de primăvară, dat fiind că mi-a privit întotdeauna cu care mare respect preocupările casnice. Pe la patru ani, după ce s-a uitat la „Frumoasa din pădurea adormită”, m-a întrebat:

– Mama, faci şi tu curat ca zâna cea bună?

– Fac curat, Luna, dar nu ştiu dacă fac ca zâna cea bună.

– Ba da, aşa faci, ce, crezi că eu nu te văd?!

Am luat-o ca pe un compliment bizar, dar mi-am exprimat regretul de a nu poseda nici o baghetă magică, ca să pot munci mai puţin. Copilul a ţinut minte şi, după vreun an, i-a certat zdravăn pe producătorii de Fairy:

– Mama, eu nu înţeleg de ce au inventat un detergent de vase care durează mai mult, mi-a declarat revoltată Luna, după ce a ascultat reclama de la televizor. Ce, ăştia cred că ţie îţi place să speli vasele mai mult?! Nu!

Dar planurile ei privitoare la gelul magic de aseară s-au dovedit a fi mai ambţioase decât credeam: şi-a propus să îl vândă şi altora. Iar azi şi-o fi dat seama că fără reclamă nu va avea spor, aşa că a desenat şi nişte flyere pe care m-a rugat să le punem împreună pe la uşile vecinilor, aşa cum a văzut ea că fac băieţii cu pizza. Vă rog să remarcaţi originalul recipient şi puterea remarcabilă de sintetizare a calităţii produsului în doar două cuvinte: „Oau” şi „Oauu”.

Deci am rezolvat-o şi cu regretele mele, şi cu grija viitorului. Luna va face ceea ce eu nu am făcut, iar bunăstarea materială a familiei va fi asigurată de restaurantul ei, care va fi profitabil datorită materialelor publicitare create tot de ea. Asta, bineînţeles, între două meciuri de baschet…

Respirăm shopping

Mă uit cu fiică-mea la un desen animat în care Clopoţica, cea mai sexi zânuţă inventată până acum, bea cam multă cafea şi se „sparge” în patru Clopoţici, corespunzătoare unor elemente: Apa, Aerul, Focul şi Pământul. Dacă aş fi fost tătic, m-aş fi mulţumit, probabil, să mă delectez cu imaginea a patru zâne sexi deodată. Dar sunt doar o mamă-pacoste, care încearcă să profite de orice prilej pentru a mai face nişte educaţie copilului:

– Luna, câte elemente sunt, de fapt? Doar patru?

– Nu. Sunt cinci!

– Bravo! Care sunt?, insist eu.

– Păi… avem… Apa, Metalul, Focul, Pământul şi… şi…

Sunt cam dezamăgită. Sperasem că lista i se înfipsese bine în căpuşor, doar a urmărit luni de zile serialul cu maestrul Strop, şeful tuturor elementelor chinezeşti!

– Mai e… Plantele?, se riscă fiică-mea.

– Cam aşa ceva. Se numeşte „Lemnul”. Dar ai observat că Clopoţica se mai transformă într-un element nou?, îi încerc eu atenţia în timp ce pe ecran zboară o zânuţă bleu, corespondenta „elementului” Aer.

– ?!

– E ceva fără de care nu putem trăi, îi dau eu un hint. Şi e peste tot în jurul nostru.

– Mâncarea?

– Nu. Deşi ai dreptate, fără mâncare nu putem trăi. Zi-mi altceva care e peste tot şi ne trebuie ca să trăim.

– Ştiu: magazinele!

Cam aşa e tot timpul relaţia cu un copil mic: un montagne-russe. Pleci uşurel într-o plimbare pe nişte şine, bine fixate de alţii înaintea ta. Începi să urci încet, şi urci, şi urci, şi te bucuri că urci, deşi uneori e greu, şi simţi victoria de a ajunge în vârf… Apoi, într-o secundă, cobori abrupt, cu un ţipăt pe jumătate de groază, pe jumătate amuzat. După care, începi din nou urcuşul. Ştii că vei fi îngrozit de multe ori, dar şi că, până la urmă, vei ajunge întreg la capătul circuitului. Şi mândru că ai reuşit.

Lecţii în fundul gol

De multe ori mă simt datoare să îi explic fetiţei mele anumite lucruri din desenele animate pe care le urmărim împreună. A fost mai întâi serialul cu Beethoven, celebrul Saint-Bernard. I-am spus că Beethoven cel original era, de fapt, un compozitor, chiar preferatul meu. Când Luna m-a întrebat dacă acela era tot câine, am decis că e, totuşi, cam devreme pentru un copil de doi ani să înţeleagă cum e cu muzica clasică.

Acelaşi Beethoven, însă, a perseverat şi s-a întors, împreună cu doi amici, sub formă de zombi cântăreţi într-o trupă din „Hotel Transilvania”. Având de acum copil de cinci ani (adică, mare, chipurile), am crezut că e bine să îi explic că Zombi Beethoven, Zombi Mozart şi Zombi Bach nu există pentru că zombi sunt nişte invenţii prosteşti, dar că numele acestea sunt ale unor mari compozitori ai lumii. Nici acum nu a prea interesat-o, ceea ce mă face să cred că ea nu îşi va sparge prima oară puşculiţa ca să îşi cumpere integrala simfoniilor lui Beethoven pe vinil, cum a făcut fraiera de maică-sa când era puţin mai mare decât ea acum.

Am avut apoi o confuzie la sfârşitul filmului „Rio 2”. Acolo, un păsăroi cabotin crede că a fost otrăvit şi profită de ocazie pentru a da o ultimă reprezentaţie măreaţă, cu monologul lui Romeo murind. După care se prăbuşeşte. Broscuţa care îl iubea la disperare încearcă să se sinucidă şi ea cu otravă şi cade artistic pe pieptul lui. Pe mine mă pufneşte râsul şi îi spun Lunei:

–        Asta e din „Romeo şi Julieta”, să vezi că nu mor, de fapt.

–        Dar Romeo şi Julieta erau foci!, răspunde mirată Luna, care văzuse mai demult un film de desene animate cu titlul împrumutat de la Shakespeare, în care protagoniştii erau, într-adevăr, două foci îndrăgostite.

După ratările cu muzica şi teatrul, mi-am încercat din nou norocul cu fizica, deşi aici sunt pe teren nesigur, pentru că nu a fost niciodată materia mea preferată (am şi acum coşmaruri repetitive, la un sfert de secol de la terminarea liceului, cu profesorul de fizică care intră în clasă şi ne cere pe un ton sumbru să scoatem o foaie de hârtie…) Pe când ne uitam la serialul „Tarzan”, am remarcat un personaj pe care îl cheamă Archimedes Q. Porter, un om de ştiinţă clişeistic (adică aiurit şi simpatic) care este socrul omului-maimuţă. I-am povestit Lunei despre primul Arhimede cunoscut, despre cum făcea el baie ca tot omu’ şi despre cum, străfulgerat de revelaţia principiului care îi va purta mai apoi numele, a ţâşnit afară din casă urlând „Evrika! Evrika!”

–        Dar a uitat că era în cadă, aşa că a ieşit pe străzi… în fundul gol!, adaug eu cu un ton de vecină de bloc colportoare de senzaţional.

Ochii Lunei se aprind. Plusez:

–        Şi l-a văzut tot oraşul!

Deja pot stinge luminile din casă, ochii Lunei ar compensa cu succes. Când îşi regăseşte graiul, mă întreabă timid:

–        Dar oamenii ăia se uitau la el, în fundul gol, aşa?…

Pudibondă, fetiţa mea!

Deşi am crezut că va reţine numai spectaculosul din ceea ce i-am spus, spre surpriza mea, după câteva zile încerca şi ea să se ţină la suprafaţa apei din cadă, exclamând cu bucurie:

–        Uite, mama, domnul ăla din Grecia avea dreptate: mă împinge apa în sus!

Aşa că sfatul meu pentru părinţi este: perseveraţi! Nu se ştie niciodată cu ce anume puteţi stârni interesul copiilor voştri pentru ştiinţă şi artă: cu o gaşcă de zombi rockeri, cu o pereche de foci care luptă pentru iubirea lor sau cu un fund gol prin centrul oraşului. Cu imaginea lui, adică.