Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Trafic şi oameni (cu accent pe prima silabă)

Sunt o şoferiţă excelentă. Dar sunt şi singura din familie care este de acord cu afirmaţia asta. Fetiţa mea se plȃnge că merg ca broasca ţestoasă, iar tăticul ei că nu iau hotărȃri mai ȋndrăzneţe ȋn trafic, băgȃndu-mă cu capul ȋnainte ȋn situaţii ȋn care numai bărbaţii ar insista să intre. Toată lumea se distrează copios cȃnd mai vin acasă (rar) cu cȃte vreo amendă pentru 72 km/h de printr-un sat din prea multele de pe drumurile noastre europene, cică. Şi e dat complet uitării momentul meu de glorie cȃnd am fost prinsă de radar, pe o autostradă austriacă, cu 190 km/h… Dar, e drept, asta a fost cu mult ȋnainte ca maternitatea să mă transforme ȋntr-o şoferiţă prea responsabilă faţă de preţiosul pasager aflat inerent ȋn scăunelul din spate.

Totuşi, pentru a nu supăra pe nimeni, pot reformula: ȋmi place la nebunie să conduc. Nicăieri altundeva nu am regăsit libertatea şi siguranţa pe care le simt la volanul micii mele maşini bicolore. Ȋnainte de ea, a fost o mică maşină albastră şi, mai ȋnainte, a fost o foarte mică maşină galbenă. Preferinţa mea pentru maşini mici se datorează nu numai gustului pentru lucrurile mici, ȋn general, dar şi faptului că locuiesc ȋn Bucureşti, unde locurile de parcare sunt de-a dreptul zgȃrcite, şi ca număr, şi ca dimensiuni. Ȋn plus, ȋmi place ideea ca, dacă, Doamne-fereşte, lovesc ceva, daunele să nu fie prea mari.

Teama de a nu face rău altora a fost şi motivul pentru care am evitat multă vreme să ȋmi iau carnet. Ȋl luasem ca exemplu infatuat pe Heidegger, care a refuzat toată viaţa să conducă, pȃnă ce mi-am dat seama că eu nu o să scriu lucruri ȋnţelepte ca el nici măcar dacă o să merg ȋn mȃini pȃnă la moarte, aşa că am făcut şcoala de şoferi. De trei ori. Ca să fiu sigură. Şi, totuşi, primul examen l-am picat, pentru că nu i-am dat şpagă poliţistului care m-a ȋnsoţit pe traseu – un pişpirel cam de-o vȃrstă cu mine şi plin de un tupeu nemărginit, datorat statutului de nepot al şefului poliţiei din urbea mea natală. Am plȃns o zi ȋntreagă, m-am ȋnscris din nou la examen şi, ȋnainte să urc ȋn maşină, l-am avertizat pe poliţist (altul) că nu o să-i dau nici lui şpagă şi că ar face bine să mă treacă şi aşa. Era un tip voinic, cam de două ori cȃt mine, care nu a mai scos o vorbă tot timpul examenului. Şi mi-a dat carnetul.

Ȋn curȃnd, s-a dovedit că pişpirelul avusese şi el dreptatea lui: eu nu prea ştiam să conduc. De-abia după cȃteva luni de şofat singurică prin jungla Capitalei am reuşit să nu mai zgȃrȃi aripile, să nu mai rup retrovizoarele şi să nu mă mai cobor din maşină ȋn fiecare parcare, aşteptȃnd ca vreun suflet milostiv şi, de preferinţă, masculin să mi-o pună acolo ȋn siguranţă (mă refer la maşină, bineȋnţeles). Şi-acum mi se mai ȋntȃmplă să intru ȋn fibrilaţii cȃnd trebuie să parchez cu spatele ȋn vreun loc mai strȃmt, dar am noroc cu fiică-mea, care a luat problema ȋn mȃini, pe cȃnd nu avea nici cinci ani, ridicȃndu-se ȋn picioare pe scăunelul ei şi spunȃndu-mi sigură pe ea:

–  Uită-te tu în faţă, că eu mă uit în spate! Aşa… aşa… fii calmă… mai ai un centimetru… e bine… fii calmă… bravo!

Atȃt de bine am parcat ȋn acea zi, ȋncȃt, de atunci, repetăm figura de fiecare dată. Deşi ea nu ştie cȃt ȋnseamnă un centimetru, am deplină ȋncredere ȋn ea (şi în oglinzile retrovizoare), mai ales că ȋmi spune cu atȃta autoritate să mă calmez. Dacă ar avea efectul acesta liniştitor şi în trafic…

În traficul din Bucureşti e cu totul altă poveste. Cred că nimeni nu se poate lăuda că nu s-a enervat niciodată aici, ca şofer sau chiar ca pasager (poate cu excepţia pasagerilor din partea din spate a dricurilor, dar n-aş băga mâna în foc că moartea te poate face indiferent la nesimţirea altora). După ani şi ani de experienţă, am ajuns să îi recunosc de la distanţă pe şoferii încurcă-lume şi chiar să îi împart pe categorii. Pe vremuri, de exemplu, erau celebri pentru şofat dezastruos cei cu numere de Prahova. Acum, maşinile de Ilfov mi se par mai periculoase: sunt, de multe ori, maşini puternice, conduse de noii îmbogăţiţi cu vile prin împrejurimile Capitalei şi fără respect pentru semenii lor.

Şoferii cu pălărie sunt o altă categorie celebră pentru încurcat traficul, încă de pe vremea copilăriei mele. Însă, având în vedere că pălăria la bărbaţi a devenit un articol vestimentar pe cale de dispariţie, presimt că locul lor va fi luat în curând, cu mare succes, de către bărbaţii cu mobil. Într-o zi, după ce l-am înjurat bine pe unul dintre ăştia, care a făcut orice altceva în afară de a conduce regulamentar în faţa mea, m-am simţit datoare să mă justific în faţa Lunei:

–  Bărbaţii nu au atenţie distributivă.

–  Da, da, da, da, da, mă aprobă ea cu tonul cel mai serios şi înţelegător din lume.

Printre hohote de râs, o întreb:

–  Da’ măcar ştii ce e aia?

–  Nu. Dar cred că ai dreptate.

Îi explic, totuşi, cam ce înseamnă asta – şi anume că bărbaţii nu pot face mai multe lucruri deodată.

–  Dar tata poate, că l-am văzut eu, afirmă cu certitudine fetiţa mea.

–  Da, Luna, tăticul tău e special. Un fel de Superman, aşa…

–  Wow, tata e Superman, ce tare!

M-am gândit că nu are sens să îi distrug un mit povestindu-i cum stă treaba cu maşinile cu cutie automată şi cu telefon hands-free.

Am lăsat special la urmă categoria cu cea mai bogată tradiţie în bancuri şi legende urbane: femeile. Până şi Luna a ajuns să identifice uneori sexul şoferului maşinii din faţa noastră, după lentoarea cu care acesta străbate o intersecţie (dar măcar o femeie o străbate, până la urmă, după ce şi-a luat toate măsurile de precauţie, spre deosebire de bărbaţii cu mobil amintiţi mai sus, care nu pot nici semnaliza, nici învârti eficient de volan).

Femeile au circumstanţe atenuante din naştere: ele sunt mai prudente în general, din cauza miilor de ani de maternitate care au săpat urme adânci în ADN-ul lor, au câmpul vizual mai larg decât al bărbaţilor (ceea ce le face să ia în calcul şi pericole potenţiale aflate la distanţe mai mari, în lateral) şi nu văd noaptea la fel de bine ca masculii, că doar de aceea se spune „orbul găinilor” şi nu al cocoşilor. Dacă la şcoală s-ar discuta şi despre teoriile moderne care evidenţiază clarele diferenţe fiziologice şi psihologice dintre sexe, ar putea fi evitate multe divorţuri sau chiar crime conjugale (dar şcoala românească preferă să le impună copiilor perspectiva Bisericii asupra femeii, care e că femeia, impură şi păcătoasă, trebuie să se supună orbeşte bărbatului – ceea ce este, evident, o cu totul altă discuţie).

Şi totuşi, cu toată această înţelegere pe care pot să o am faţă de semenele mele, cea mai mare stupoare neputincioasă pe care am resimţit-o vreodată la volan a fost  datorată unei femei. În trei intersecţii, una după alta, a încurcat complet traficul din faţa mea. Şoferi enervaţi, claxoane – nimic: ea continua să vorbească la mobil, cu un zâmbet pe buze care exprima clar că nu era vorba despre vreo urgenţă tragică. Când am reuşit, în sfârşit, să ajung în dreptul ei, am lăsat geamul în jos şi i-am spus, e drept, dojenitor:

–  Vă încurcă foarte tare telefonul ăla, doamnă!

Şi replica a venit prompt, aiuritoare în nesimţirea ei:

–  Dacă nu îţi convine, ia metroul!

Oare acesta să fie viitorul? Un timp şi un loc în care, dacă eşti corect cu tine şi atent la ceilalţi, vei fi obligat să te retragi, din faţa hoardei egoiste, sub pământ? Dacă e aşa, parcă nici nu mă deranjează atât de tare: măcar metroul ăla nu va fi deloc aglomerat.