Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.

Publicitate

Să se dea timp cu porţia, să ajungă la toată lumea!

Am plecat pentru prima dată în străinătate la vreun an după Revoluţie. De fapt, mai ieşisem eu din România, dar doar într-o excursie cu şcoala, de o zi, până la Plevna, aşa că asta nu se pune. Străinătatea adevărată a însemnat pentru mine Parisul, unde am ajuns, deci, abia pe la douăzeci de ani, deşi în copilărie crezusem că am fost născută în vârful Turnului Eiffel (ce să-i faci, am avut o mamă cu imaginaţie şi cu simţul umorului). A fost dragoste la prima vedere între noi, adică mie mi-a plăcut oraşul, iar el m-a primit cu acel minunat cer plumburiu pe care nu l-am regăsit în niciunul dintre locurile pe care le-am văzut apoi prin lume. Mi-au plăcut oamenii, erau frumoşi şi bine îmbrăcaţi, mi-au plăcut podurile Senei şi cartierul Défense, m-am zbârlit de emoţie în faţa Victoriei din Samotrace şi mi-au dat lacrimile în muzeul Picasso.

Am spus toate astea nu ca să mă laud cu gusturile mele culturale, ci ca să balansez cumva ceea ce urmează să spun: cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut supermarketul. Abundenţa multicoloră a rafturilor, culoarele nesfârşite, cărucioarele pline ochi, iluminarea orbitoare şi delicioasa ciocolată albă cu alune întregi pe care am învăţat rapid în ce colţişor să o găsesc – toate erau fascinante pentru o tânără ieşită recent din comunism.

Fiind trecută prin această experienţă apropiată de epifanie, înţeleg perfect extazul fetiţei mele la cumpărături. Când era foarte mică, o puneam în cărucior şi primea cu recunoştinţă vie în ochi orice pacheţel pe care i-l dădeam ca să îl aranjeze ea acolo (lucru pe care îl face încă şi acum). Apoi am început să căutăm cărucioarele speciale pentru copii, cu volan, pe care Luna se prefăcea că le şofează expert printre rândurile de marfă. Dar cel mai bine s-a simţit în momentul în care a fost suficient de sigură pe picioruşe încâ să o lăsăm să-şi culeagă de pe rafturi produsele dorite. Adică Barni şi Kinder, de obicei.

Şi uite-aşa a rămas copilul meu cu impresia că, dacă avem nevoie de un anumit lucru, oricare ar fi el, îl găsim neapărat în supermarket. Pe la doi ani, supărată fiind pe tatăl ei, mi-a propus:

–        Hai să cumpărăm alt tătic, că ăsta e obraznic.

–        Şi cu tata ce facem, Luna?

–        Îl băgăm la cuptor şi îl facem pui.

Era la vârsta perlelor dadaiste. I-am explicat că la magazin nu se vând oameni şi că puiul la cuptor este o pasăre la origine, dar nu ştiu dacă am convins-o, pentru că anul următor a recidivat, cu ceea ce ar putea fi, de fapt, o poveste bună de lectură impusă cu forţa pentru toţi părinţii care doresc să divorţeze. Noi nu suntem divorţaţi, în primul rând pentru că nu suntem căsătoriţi. Dar o conjunctură mai complicată ne face să locuim separat şi să ne întâlnim, de obicei, în weekend-uri şi vacanţe.

În timp ce mergeau odată spre Giurgiu, unde locuieşte tăticul ei, Luna l-a întrebat:

–        Tata, oare de ce nu mai ţin eu minte casa mea de la Giurgiu?

–        Poate a trecut prea mult timp de când nu ai mai fost acolo, puiu’!

–        Daaa, trebuie să cumpărăm timp… Oare magazinul ăla cu coşul are timp? Eu trebuie să stau la casa mea de la Giurgiu…

Este absolut normală preferinţa ei pentru o casă ceva mai mare decât un apartament, dotată cu curte, labrador, plasă de sărit şi tătic la dispoziţie.

Odată ajunşi la Giurgiu, tatăl şi fiica s-au dus la cumpărături. Lista copilului părea deja făcută:

–        Ce cumpărăm, Luna?

–        Lapte, iaurt, bezele…

Şi au plecat direct spre raionul cu bezele:

–        Bună seara, tanti, vreau şi eu zece bezele. Roz. Da’ ştii unde găsim timp, tanti?

–        Ce??!!

–        Timp, ce nu înţelegi?

–        Aaa, timp… Dar pentru ce vrei tu timp?, a ocolit sărmana vânzătoare răspunsul.

–        Să stau cu tata şi cu mama în casa mare de la Giurgiu.

Mi-ar plăcea să existe pe undeva vreun supermarket al vieţii, de unde să putem lua fiecare cât timp dorim. Deocamdată, însă, trebuie să ne descurcăm cu cel care ni s-a dat deja. Pe cartelă.

supermarket