O jumătate de consultaţie cât două la privat

Intrăm zgribulite în sediul micii clinici de la parterul blocului. S-a făcut brusc frig afară, bine că înăuntru e cald, şi curat, şi drăguţ…

– Bună ziua. Am şi eu o programare la dermatologie.

Una dintre cele două domnişoare de la recepţie îmi verifică numele în calculator şi îmi face un semn vag cu mâna înspre cabinetul aflat la câţiva metri de noi:

– Ia vedeţi, am impresia că nu e nimeni.

Şi se întoarce la conversaţia cu colega, din care am întrerupt-o eu.

– Hm, hm… Cum adică să văd?

– Păi, bateţi la uşă!

– Uşa e închisă, or asta e o convenţie cunoscută că nu se poate intra. În plus, mai sunt cinci minute până la ora programată. Şi, sincer, nici nu cred că e treaba mea să fac asta!

Domnişoara ridică din umeri şi îşi vede de ale ei, neînţelegând evident nimic din ce am spus. Ridic şi eu din umerii creierului şi mă aşez pe un scaun din faţa uşii cabinetului. După cinci minute în care domnişoarele s-au hlizit, iar în spatele uşii cabinetului nu s-a simţit nicio mişcare, bat totuşi la uşă. S-a făcut fix ora programată. Suntem invitate înăuntru de către o doctoriţă care era, într-adevăr, singură. Îi povestesc că şi eu, şi fetiţa mea (de nouă ani) avem câteva bubiţe pe piele, cel mai probabil căpătate de la o pisică luată de curând de pe stradă. Eu am doar două, mari şi pe gât, aşa că doctoriţa le poate vedea de la distanţă. Fiică-mea, în schimb, are mai multe şi pe ea o îndeamnă să se urce pe patul de consultaţie. Moment în care intră cineva pe uşă. Ca o furtună, cu câteva cuvinte de scuze faţă de doctoriţa noastră – „Ah, dragă, n-am ştiut că mai eşti aici. Doar îmi las şi eu lucrurile” – şi le lasă. Nişte haine şi nişte genţi pe patul de consultaţie, lângă pacienta cea mică, nedumerită şi jenată. Doctoriţa îşi termină consultul (mai mult de douăzeci de secunde nu a durat) şi se întoarce la birou.

– Aveţi trimitere de la medicul de familie?

– Nu avem. Am venit în grabă, când am prins un loc liber, văzând că se agravează bubiţele astea, nu am avut timp să mai trecem şi pe la medicul de familie.

– Vai! Data viitoare să veniţi cu trimitere, că e păcat să plătiţi din buzunar când aici se decontează total!

În timp ce se apucă de scris reţeta, mă gândesc că e drăguţă şi grijulie. Asta e, o să dau acum vreo sută de lei, dar data viitoare mă conformez şi vin cu trimitere. Sunt întreruptă din gândurile astea de o altă persoană care intră în cabinet fără nicio jenă. Pare o asistentă care are de căutat ceva prin sertarele biroului. O ajut pe fiică-mea să se îmbrace, pentru câteva secunde, iar când întorc capul, o văd pe doctoriţă rujându-se (suntem, probabil, ultima programare):

– V-am scris aici două creme şi un şampon. Cu una vă daţi dimineaţa, cu a doua seara, iar cu şamponul vă spălaţi zilnic pe cap, vreo lună de zile. Amândouă la fel. Şi reveniţi peste o săptămână la control.

Ieşim din cabinet după maximum 5 minute, deci. La recepţie e şi mai mare veselia, sunt vreo cinci domnişoare acum. Am două reţete simple în mână: una cu tratamentul nostru, alta pe care mi-o cere recepţionera, cu câteva cuvinte mâzgălite de doctoriţă.

– 240 de lei, vă rog.

Şi atunci realizez că acele cuvinte sunt: „Două consultaţii”. Şi mi se pune obişnuita ceaţă pe creier din situaţiile care mi se par absolut de neînţeles. Cum să fie două consultaţii în nici cinci minute, cu o mamă şi un copil cu aceeaşi boală, cu acelaşi tratament şi cu o singură persoană efectiv consultată? Dar scot totuşi banii, ca proasta, şi îi dau.

– Şi să îmi faceţi programare peste o săptămână la control, vă rog.

– Tot 30 de minute, ca şi astăzi? Sau aveţi nevoie de două consultaţii, o oră?

Ceva din privirea mea o face pe fată să înţeleagă că a pus o întrebare tâmpită. Sau poate că până şi ea realizează absurdul situaţiei. Tace şi notează o singură programare.

Afară a început să plouă torenţial între timp. E bine, mintea mea este ocupată acum să înjure vremea, în loc să reia iar şi iar filmul acestei vizite incredibile dintr-o clinică privată. E din ce în ce mai rău în domeniul acesta. Medici din ce în ce mai puţini şi mai hăituiţi, personal din ce în ce mai prost calificat spre deloc, tarife din ce în ce mai mari spre nesimţite. Iar asta e o clinică micuţă, de cartier, nicidecum una din reţelele acelea uriaşe, cu renume şi pretenţii, care s-au întins prin tot Bucureştiul. Clinicile mari nici măcar nu se mai încurcă cu decontări de la Casa de Asigurări, e prea mare bătaia de cap. Dar las’ că recuperează astea mici, căpuşele, că are Statul de unde plăti 240 de lei pentru cinci minute de consultaţie superficială.

Au trecut două săptămâni de la această întâmplare. La câteva zile, după ce am stat şi am rumegat mai la rece cele întâmplate, le-am trimis totuşi o sesizare celor de la Polimed. Pe formularul de contact de pe site, să afle şi conducerea că nu e tocmai în regulă la sediul lor din Tineretului. Le-am cerut şi returnarea contravalorii unei consultaţii, deşi sunt absolut sigură că îmi pot invoca oricând nenumărate motive administrativ-birocratice pentru a nu face aşa ceva. Pentru că tendinţa pe care am remarcat-o în sistemul privat în ultima vreme este de a depăşi birocraţia de la Stat. Obiceiurile proaste se propagă mai puternic decât cele bune. Însă am scris totuşi acel mesaj pentru că cel mai tare m-a deranjat felul în care am fost tratate. Lipsa de proceduri civilizate din clinică, din moment ce este pus clientul să încerce o uşă închisă de cabinet, în loc ca fata de la recepţie să ştie dacă se poate sau nu intra acolo. Lipsa de intimitate a pacientului, peste care au intrat două persoane în câteva minute, deşi putea fi dezbrăcat complet la un consult. Şi lipsa de maniere a unei doctoriţe care se rujează în timpul consultaţiei, dar asta desigur că nu mai ţine de managementul clinicii, ci de cei şapte ani de-acasă.

Bineînţeles că nu mi-a răspuns nimeni la sesizare. Dar nici eu nu m-am mai întors la control acolo. M-am dus la medicul de familie şi, cu trimitere, am ajuns la un dermatolog tânăr şi încă ne-plictisit, care s-a uitat atent şi la pielea mea, şi la a copilului, şi care ne-a confirmat că urmăm tratamentul potrivit, doar că îl aplicăm cam prost. Pentru că, în cele câteva secunde de consult, prima doctoriţă nu avusese, desigur, şi timpul să ne explice cum se face corect. Păi se putea, fără ruj?…

Reclame

Regele Nelu

Deoarece haiosul doctor de la Iaacasa.ro, pe care îl citesc cu drag pentru cǎ are un umor cum sper sǎ ajung sǎ am şi eu, a sǎrit, de curând, gardul în ograda mea şi a scris despre copii, astǎzi o sǎ scriu eu despre sistemul medical. E drept, am şi o sursǎ proaspǎtǎ de inspiraţie, deoarece tocmai am internat-o pe mama.

Deşi situaţia e tragicǎ, o sǎ evit detaliile lacrimogene pentru cǎ, desigur, voi avea destul timp sǎ plâng când voi ajunge şi eu la aproape nouǎzeci de ani, ca mama, cu un pic de Alzheimer, ca mama, sǎ stau în pat cu anii, sǎ mǎ doarǎ mai peste tot şi sǎ depind de alţii – tot ca mama. Iar fetiţa mea va fi cea care se va chinui cu mine şi apoi va face haz de necaz pe netul ei.

Pe scurt, miercuri, mama a cǎzut şi nu s-a mai putut ridica de durere. Am ridicat-o eu (doar un pic, pentru cǎ sunt genul de om cu care lifturile mai vechi refuzǎ sǎ plece, având un barem de la cincizeci de kilograme în sus) şi am chemat Salvarea. Nu ştiu care anume dintre detaliile pe care le-am dat la telefon i-a fǎcut sǎ creadǎ cǎ nu e cazul sǎ se grǎbeascǎ, dar cert este cǎ mai întâi a ajuns bǎrbatu-meu de la Giurgiu şi mult mai târziu şi Salvarea.

Spre plǎcuta mea surprizǎ, cei doi domni de pe ambulanţǎ au fost mult mai amabili decât dispecera de la 112, cu care am fǎcut un schimb antrenant de platitudini verbale de genul “Dacǎ ridicaţi tonul vǎ închid telefonul!” (ea) sau “Eu vǎ plǎtesc salariul, vorbiţi-mi frumos!” (eu). Supriza neplǎcutǎ a fost la ridicarea tǎrgii, când unul dintre respectivii domni s-a dovedit neputincios şi mi-am dat seama cǎ, dacǎ nu aveam bǎrbat, mi-ar fi fost mai uşor sǎ aduc spitalul la mama.

Apoi am plecat în necunoscut, cǎci habar nu aveam cǎ existǎ un spital cu numele Sfântului Pantelimon, darǎmite sǎ mai ştiu şi unde se aflǎ el. Evident, el se aflǎ pe şoseaua cu acelaşi nume ca sfântul, unde am ajuns dupǎ multe hopuri extrem de dureroase pentru mama mea. Aici am avut din nou surprize plǎcute: un spital renovat şi curat, portari îngǎduitori, asistenţi amabili şi o bombonicǎ de doctor la camera de gardǎ, care a fost extrem de atent şi de explicit cu mama şi cu ceilalţi pacienţi cu diverse membre rupte care curgeau gârlǎ în acel miez de noapte. E drept, era doar un rezident, are tot timpul sǎ se acreascǎ în post.

Problemele au apǎrut dupǎ ce camera de gardǎ a devenit neîncǎpǎtoare pentru tǎrgile care trebuiau sǎ ajungǎ la radiografie. L-am vǎzut pe medic uşor agitat, verificând culoarul de mai multe ori, pentru ca, într-un sfârşit, sǎ dea telefonul de care pǎrea sǎ îi fie fricǎ:

–        Domnu’ Nelu, bunǎ seara, doctorul Cutare sunt, de la orto. S-ar putea, cumva, dacǎ nu aveţi altǎ treabǎ, sǎ mǎ ajutaţi şi pe mine cu nişte bolnavi? Cǎ nu mai am loc aici…, a spus doctorul cu o voce micǎ-micuţǎ în mobilul propriu şi personal.

Dupǎ vreo zece minute, a apǎrut El: o mânǎ de om, dar un zâmbet larg, pasul apǎsat, glas puternic, gesturi autoritare. Nu-i pot spune “şef” deoarece nu avea niciun ecuson care sǎ-i ateste aceastǎ calitate (oricum, apelativul ar fi fost de-a dreptul demonetizat în acea camerǎ plinǎ de “şefi” bruneţei: “Ce-ai pǎţit, şefu’, la picior?”, “La fotbal, şefu’…”, “Io, şefu’, dǎdeam cu bidineaua, pe scarǎ, şi mi l-am sucit acilea”). Cred, mai degrabǎ, cǎ era regele spitalului. Iar regele a cuvântat:

–        Eu nu pot duce bolnavii cu picioarele înainte, cǎ nu sunt gropar.

Şi a început sǎ-i înjure pe toţi ambulanţierii de pe raza spitalului şi pe toţi oamenii proşti de pe raza gândului sǎu, apoi sǎ zguduie targa mamei, pentru a-şi demonstra afirmaţiile. Mama ţipa de durere, copiii din zonǎ se refugiaserǎ în braţele pǎrinţilor, doctorul se apucase umil sǎ rǎsuceascǎ el însuşi targa, doar eu m-am gǎsit sǎ-i spun sǎ se controleze. Mare greşealǎ: tot drumul pânǎ la radiologie, mi-a explicat cum se aşeazǎ bolnavul, cum se manipuleazǎ o targǎ şi cum doar el deţine secretul unei transportǎri decente a pacienţilor.

Pânǎ la urmǎ, s-a dovedit un om bun şi o relaţie utilǎ atunci când ai de strǎbǎtut culoare infinite aflate la etajele cele mai diverse ale unui spital necunoscut. Doamnele de la radiografie, sensibile şi ele la apariţia regelui, au manipulat-o pe mama cu grijǎ filialǎ şi m-au privit şi pe mine cu mare milǎ dupǎ ce au vǎzut rezultatul: fracturǎ de şold. Regele Nelu ne-a dus pe amândouǎ în siguranţǎ în salonul alocat mamei, dupǎ care s-a retras cu eleganţǎ şi cu targa, nu înainte de a-i ura mamei toatǎ sǎnǎtatea de pe lume. Iar mama i-a pupat mâna la plecare. Probabil cǎ şi ea l-a recunoscut, prin ceaţa bolii şi a disperǎrii, pe Rege.

 

(va urma)