Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…

Reclame

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

Există o perioadă când sunt tare mândri de noi. Apoi le trece

Acum câteva luni, zapând la televizor, am dat peste un film vechi, alb-negru, cu Alain Delon. Nu că aş fi fost vreodată fană, dar bărbatul ăla era, trebuie să recunosc, de o mare frumuseţe! Ca să-mi fac datoria de mamă responsabilă, care încearcă să îşi educe copilul în direcţia cea bună, i-am atras atenţia fiică-mii:

– Uite, Luna, acesta este unul dintre cei mai frumoşi actori de vreodată! E francez, îl cheamă…

– Ceeee??!! Ǎsta??!! Brrrr!

Şi s-a întors la joaca ei, fix cu fundul la omu’ ăla de au suspinat mii şi mii de femei după el. E drept, acum zeci de ani, dar mie nu mi se părea că frumuseţea lui ar fi fost perimată. Iată că este.

Am trecut uşor peste această nepotrivire de gusturi. Am pus-o pe seama diferenţei de vârstă dintre noi două, care este foarte mare, precum şi pe seama diferenţei de vârstă dintre ei doi – care este de-a dreptul uriaşă. Dar săptămâna trecută am avut o surpriză şi mai mare. Treceam pe Magheru, care, nu ştiu dacă aţi observat, dar a ajuns să fie numai blocuri cu bulină, spaţii comerciale pustii şi afişe publicitare cât un sătuc mai mititel. „Treceam” e mult spus, de fapt „stăteam” pe Magheru, pentru că am avut nenorocul să avem treabă în nordul oraşului la oră de vârf. Şi stăteam fix în dreptul unui cearşaf uriaş cu faţa lui David Beckham care, cică, s-ar îmbrăca de la H&M, deci m-am simţit iar datoare să îi orientez fiică-mii simţul estetic:

– Priveşte pe geam, e un bărbat frumos acolo sus!

– Nu e! Ǎsta e urât de-a dreptul!

M-am uitat şi eu, mai atent. Eram din nou de cu totul altă părere decât ea. Exasperată, am întrebat-o:

– Da’ dă-mi şi mie un exemplu de bărbat frumos, Luna, că de toţi pe care ţi-i arăt îmi spui că sunt urâţi!

– Tata. Evident.

Şi atunci am înţeles. Niciodată, dar niciodată să nu-i spui unei fetiţe că există bărbat pe lume mai frumos decât tăticul ei! Am fost, de altfel, şi un pic geloasă într-o vreme pe pasiunea evidentă pe care Luna o avea pentru tatăl ei. Dar mă şi bucuram să o văd cât de fericită îi sare în braţe atunci când intră pe uşă, cum nu mai există nimic în jurul lor (nici eu, implicit) atunci când stau la poveşti sau cu câtă mândrie îl ţine de mână pe stradă când ies împreună: este Tatăl ei. Aşa că am acceptat fără frustrări situaţia. Mai ales când mi-am dat seama că şi eu sunt, de fapt, o super-eroină pentru ea. Îmi dovedeşte asta zilnic, mai mult sau mai puţin vizibil: atunci când mă ia de mână la traversare, deşi eu nu îi mai cer de mult asta, atunci când îmi povesteşte pe nerăsuflate micile ei necazuri de la şcoală, aşteptând de la mine un sfat, o salvare, sau ca atunci când se simte în siguranţă doar ştiind că o veghez de la distanţă. Cum a fost cazul acum vreo două săptămâni.

Luna voia îngheţată. Are ea un sortiment favorit de îngheţată pe băţ, pe care îl capătă din când în când şi care, bineînţeles, acum e aproape imposibil de găsit. Vedem pe stradă un chioşc cu frigider, parchez la vreo douăzeci de metri mai încolo şi îi dau câţiva lei să se ducă să îşi ia singură, ca să nu mai cobor şi eu din maşină. Se întoarce victorioasă:

– Uraaaaa! Am găsit-o pe a mea! Şi aveau şi o super-ofertă: orice îngheţată la 2 lei! Îţi dai seama? Că asta a mea costă, în mod normal, 3,5 lei!

Îmi dau seama. Unde mai găsesc vânzătorii ăia minune de client la îngheţată pe gerul ăsta? Normal că scad drastic preţurile!

– Dar am avut câteva emoţii la început, adaugă ea cu vocea mai joasă.

– Aoleu! Ce-ai păţit?, mă prefac eu îngrijorată.

– Doamna de acolo mi-a cerut mai întâi banii şi am crezut că vrea să mă păcălească, să nu-mi mai dea şi îngheţata.

Îmi aduc aminte că şi eu aveam frici din astea când eram mică.

– Dar nu eram eu aici, Luna? Dacă se întâmpla aşa, veneai şi îmi spuneai…

– Da, pe asta m-am bazat şi eu: lasă că vine mama şi-o bate!

Şi uite-aşa, dintr-odată, nu am mai fost cea mai fricoasă persoană pe care am cunoscut-o eu în viaţa mea, ci Batwoman sub acoperire, care s-a cuplat cu Mister Universe acum nişte ani şi a dat naştere, iată, motivului pentru care viaţa este al naibii de frumoasă.  Uneori. Şi pe termen limitat.

Prima zi, a treia oară

Pentru cine nu ştie, aşa arată personajele unui film horror de pe Minimax:

PopplesS-a uitat Luna la un episod aseară şi mi l-a povestit uşor înfiorată înainte de culcare. Bineînţeles că nu era nimic de groază acolo – cum să fie ceva de groază, cu pufurile alea roz şi turcoaz?! -, dar pe ea o impresionase. Pentru că era ca un arc întins. Într-un fel, chiar m-am bucurat că a găsit ceva şi mai de speriat decât propriile ei gânduri. Fusese nervoasă toată ziua, aparent din senin, dar eu ştiam că era din cauza emoţiilor – a doua zi urma să meargă pentru prima dată la noua ei şcoală:

– Luna, ştiu că ai emoţii mari, i-am spus eu aplecându-mă spre ea în timpul unei crize de furie. Şi eu am, e normal să am înaintea unui nou început, dar nu mă vezi pufnind şi răspunzând obraznic, nu-i aşa? O să fie bine mâine, te rog să te calmezi! Iar dacă ai probleme, le discutăm deschis, nu dăm cu şutul prin jur!

Am simţit-o dintr-odată moale. Se crezuse singură şi neînţeleasă în zbuciumul ei interior. Acum ştia că eram alături de ea:

– Cred că nici măcar nu o să pot dormi la noapte, mi-a şoptit.

Dar a dormit. După ce şi-a pregătit să aibă la îndemână, pentru dimineaţă, rochiţa preferată, ghetuţele cele mai noi şi o diademă asortată. Le-a pus alături de ghiozdan – nou şi el, cu o pisică viu colorată, în relief, şi cu breloacele de pluş care au însoţit-o şi anul trecut la şcoală, atârnând de toate fermoarele fostului troller în care îşi târâia kilogramele alea multe şi degeaba.

A vorbit tot drumul până la şcoală (un sfert de oră, în pas de plimbare, am cronometrat). Aşa fac şi eu când am emoţii: vorbesc încontinuu. Răuvoitorii ar spune că eu vorbesc încontinuu şi când nu am emoţii, dar nu e chiar aşa. Atunci când mi-e teamă, îmi acopăr gândurile rele cu vorbe aiurea, avertizându-i pe cei din jur să nici nu mă bage în seamă. Când îmi iau sânge pentru analize, de exemplu, sau înainte de o injecţie la dentist. Deci am avut toată înţelegerea pentru fiică-mea, care se simţea ca şi cum ar fi aşteptat-o cineva cu seringa la fiecare colţ de stradă.

M-a îmbrăţişat la despărţire, înainte să urce scările spre necunoscut, de mână cu o necunoscută. Cred că de când era bebeluş şi se temea să nu o scap din braţe nu m-a mai ţinut atât de strâns. Pentru o clipă, m-am gândit să o iau înapoi, acasă. Să nu o mai las nicăieri, niciodată, să o apăr mereu, cu braţe etern încolăcite în jurul trupuşorului ei mic. Pentru o clipă, mi s-a făcut şi mie frică. Nu aş vrea să greşesc iar.

La meci cu bunicul

Nu sunt microbistă. Probabil pentru că nu sunt nici sportivă. Îmi place să mă uit doar la meciurile cu miză ale naţionalei de fotbal şi doar dacă am companie. Deci astă-seară nu mă uit la „marele derby de România”. Dar îmi doresc din tot sufletul să câştige Steaua. Pentru că la acest meci, în tribunele stadionului, se află şi bunicul Lunei – pentru prima dată pe un stadion de când era tânăr locotenent. Acum e comandor în retragere. Are 85 de ani.
A fost o oarecare aventură să îi facem surpriza de a-l duce acolo. Mai întâi a trebuit să găsesc bilete – şi, credeţi-mă, nu e deloc uşor să găseşti bilete dacă nu eşti un cunoscător al domeniului! Era marţi când mi-a trasat bărbatu-meu ingrata sarcină:
– Hai să-i facem o surpriză şi să mă duc eu cu el la meci sâmbătă! Dar să nu-i spunem nimic!
Zis şi făcut. Am căutat mai întâi, bineînţeles, pe Google. Am găsit ştiri despre toate meciurile Steaua-Dinamo din ultimele două-trei cincinale, dar nimic despre cel care urma să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni. Nimic pe site-ul Stelei, nimic pe site-ul Arenei. Mi-am zis că e normal, toată lumea fiind ocupată cu marea întâlnire (şi dezamăgire) cu Manchester, aşa că am revenit pe Google a doua zi. Şi am găsit bilete. În galeria lui Dinamo. Ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru socru-meu, stelist înfocat. Chiar ne-am amuzat o vreme, cu bărbatu-meu, să ni-l închipuim, săracu’ bătrânel, cu vreun steguleţ stelist în mână, în mijlocul unei tribune pline cu câini roşii. Risca să se lase cu sânge, aşa că ne-am zis să mai aşteptăm o zi, totuşi. Joi am găsit bilete şi pe site-ul Stelei, dar până ne-am codit noi (să luăm la tribună?… să ne răsfăţam cu nişte VIP-uri?… da’ oare n-o adormi bunicu’ în repriza a doua, că e cam târzior pentru el?…) s-au deschis şi casele de la Arena Naţională. Aşa că biletele de pe site au dispărut, pentru că probabil nu există un sistem informatic centralizat, care să contorizeze vânzările în timp real. E ori, ori. Deci vineri m-am dus la stadion şi am cumpărat, old fashion style, bilete la ghişeu, cu banii jos.
S-ar zice că aventura se terminase, dar nu, eu am mai vrut nişte senzaţii tari. Mi-am adus aminte cum am ocolit noi tot stadionul (dar tot!) atunci când am fost cu Luna acolo şi aveam bilete în sectorul M, iar noi am luat-o de la A la dreapta, de era să ratăm meciul.

sectoare-Arena-Nationala

Aducându-mi aminte, deci, şi intenţionând să-i scutesc pe bărbaţii familiei de o astfel de excursie, am intrat din nou pe site-ul Arenei Naţionale în căutarea sectorului F şi a porţii de acces aferente. Care era alta decât cea principală, aşa că am zis să caut şi harta de ajuns la ea. Administratorii site-ului Arenei au fost foarte drăguţi când s-au gândit să ne ofere o hartă de acces (acum mulţi ani, probabil, după care or fi emigrat, că nu pare a se mai ocupa cineva de site-ul acela): au făcut o pagină dedicată şi au scris clar acolo „îţi oferim o hartă de acces”. Apoi, mai jos pe pagină, au scris mare „Hartă”. Şi atât. Harta nu e.
harta-National-Arena În fine, până la urmă am decis că ne putem descurca şi cu intrarea principală, bunicul a fost adus în mare ceaţă de la Giurgiu şi coborât în faţa stadionului. S-a prins unde este abia când a trecut pe lângă el un grup masiv de suporteri stelişti şi a strigat „M…e Dinamo!”. Şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu chiar atunci, ci când a văzut acel stadion uriaş, şi atmosfera de acolo, şi luminile, şi gazonul, şi…
Acum chiar îmi doresc să fie un meci bun, memorabil pentru un om care, probabil, nu va mai vedea vreodată altul pe un stadion. Şi mă bucur că am reuşit să îi facem surpriza până la sfârşit şi nici măcar Luna nu s-a dat de gol, aşa cum o fac deseori copiii, luându-i gura pe dinainte, de nerăbdare. Dar ea pare să se fi făcut fetiţă mare de-acum, şi să înţeleagă unele lucruri. Mai ales ceea ce i-am povestit ieri, atunci când ne întorceam de la casa de bilete:
– De ce i-am luat şi lui Titi bilet?, m-a întrebat ea în maşină.
– Pentru că sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le faci atunci când poţi, i-am răspuns eu. Să nu amâni. Să nu aştepţi un alt moment potrivit pentru că e posibil să nu mai existe altul. Să fie prea târziu.
– Ce vrei să spui?
– Bunicul tău e bătrân. S-ar putea ca, în curând, să nu mai poată merge nicăieri, deci e bine să îi facem acum o bucurie, cât încă se mai poate.
Nu am ştiut cum să pun problema fără să folosesc cuvinte prea triste, dar cred că lecţia de viaţă era mult prea preţioasă ca să nu i-o ţin cum trebuie:
– Uite, eu am rămas şi acum cu regretul că nu am dus-o pe mama la Paris, după cum ştiam că îşi dorea mult. Am dus-o în Grecia, acum douăzeci şi cinci de ani, din primii mei bani câştigaţi prin muncă: era pe sfert grecoaică şi nu fusese niciodată acolo. Şi nicăieri în afara României, de altfel. Dar la Paris nu am luat-o niciodată, deşi mi-ar fi fost uşor, pentru că am stat ani de zile acolo. Şi deşi tatăl prietenului meu francez de-abia aştepta să o plimbe prin oraş, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mama şi născut în România. Apoi el a murit, iar mie mi s-a părut complicat să trebuiască să am eu grijă de mama. Apoi şi ea a murit şi nu am mai avut de cine să am grijă, deşi acum aş fi vrut să am. De aceea e important să faci lucrurile atunci când chiar poţi să le faci.
Mi-am încheiat cu lacrimi în ochi lunga povestire plină de regrete. Mi-ar fi plăcut să ştiu unele lecţii la vârsta Lunei. Sau poate că le-am ştiut atunci, dar le-am uitat. Pentru o clipă, a fost linişte în maşină. Apoi am auzit din spatele meu vocea Lunei, şi ea uşor tremurată:
– Mama, tu unde o să vrei să te duc când voi fi mare?
M-am uitat în oglindă: îşi luase carneţelul în mână, să noteze cu grijă locurile alea. Acelaşi carneţel în care scrie meticulos numele tuturor căţeilor pe care îi întâlneşte în parc. Dar asta e altă poveste. Una mai veselă. Până atunci… hai Steaua!

Uneori e bun şi statul cu ochii în telefoane

Îi sună telefonul fiică-mii. Dacă mă întrebaţi de ce are telefon un copil de doar şapte ani, o să vă răspund. Altădată. Acum, după tonul important, roşul din obraji şi efortul evident de a se menţine serioasă deşi e clar că şi-ar iţi gura până la urechi de bucurie, la capătul celălalt al firului (ups, nu mai sunt fire, ar trebui să spun „la capătul undei”?) este împăratul roman. Vă aduceţi aminte de el, se împrieteniseră în parc, înainte să plece Luna în tabără, apoi l-am crezut în pericol de uitare, pentru că în tabără fusese un alt băieţel charismatic, ce le sucise capul tuturor fetiţelor de acolo, apoi s-au întâlnit din nou în parc şi sunt iar cei mai buni prieteni. L-am cunoscut şi eu de curând – după cum am povestit parţial pe Facebook, dar dezvolt aici – şi am înţeles cum a reuşit s-o vrăjească, rapid şi total, pe fiică-mea: este în mod cert un aburitor precoce.

Îl zărise fiică-mea pe geamul maşinii şi am tras pe dreapta, ca să îl văd şi eu. M-am dus spre el prin parc, cu mâna întinsă:

– Îmi pare bine să te cunosc, în sfârşit. Luna mi-a povestit multe despre tine.

– Şi mie îmi pare bine, a răspuns imediat puştiul, strângându-mi (surprinzător de corect) mâna.

După care  a adăugat bomba:

– Luna, dar nu mi-ai spus că ai o mamă atât de frumoasă!

De mult nu mai râsesem cu aşa poftă! Când am terminat, l-am întrebat cu simpatie:

– Eşti tu mereu politicos sau ţi s-a spus că aşa trebuie să te porţi cu femeile?

Don Juan de opt ani s-a fâsticit, dar doar un pic:

– Nuuu.., aşa ştiu eu că e bine să le spui la doamne mai în vârstă.

„Mai în vârstă”, deci. Atât.

În fine, în ultimele săptămâni, au fost amândoi plecaţi în vacanţă, Luna şi domnul, iar acum sunt nerăbdători să se revadă. În părculeţul lor. Ǎla de unde nu ştiu cum să o mai scot pe fiică-mea, pentru că nu îmi place atmosfera lui.

Ieri, de exemplu, m-am dus să o iau de acolo, pe seară, când i s-a încheiat jumătatea de oră de voie. Ştia că urma să vin, dar nu ştia exact momentul, aşa că am găsit-o relaxată, fără să mă aştepte. Am profitat de faptul că nu m-a observat, ca să o observ eu: stătea pe un leagăn şi se uita în telefon. Pe lângă ea, doi prieteni (o fetiţă de aceeaşi vârstă şi un băiat cu trei ani mai mare), ambii curioşi ce mai vede Luna pe micuţul ecran, precum şi o groază de adolescenţi care îşi băgau şi îşi scoteau diverse, verbal, la vreo două bănci mai încolo. Ǎştia micii îi ignorau cu mare nonşalanţă, dar mie zău dacă îmi plăcea ce auzeam… După ce am plecat din parc, am întrebat-o pe Luna:

– Luna, dar voi mai faceţi şi altceva acolo în afară de să vă uitaţi în telefoane?

Presupuneam că era o întrebare retorică, dar m-a surprins cu un răspuns hotărât:

– Ei, na! Sigur că da!

– Ce?

– Vorbim!

– Despre ce?

– Despre telefoane.

S-a pus singură pe un mare râs. Bine măcar că îşi dă seama că e o problemă undeva.

Adineaori, însă, pasiunea asta a lor pentru telefoane mi-a convenit de minune. După un şir lung de „De ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…”, „Da…”, „Şi, totuşi, de ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…” etc., am auzit-o pe Luna spunându-i prietenului ei la telefon:

– Lasă, că mi-o arăţi în parc! Hai, pa!

N-o mai las niciodată în parcul ăla, e clar! Niciodată, niciodată, never, ever, ever! – m-am apucat eu să bombăn în gând, dar Luna a închis şi mi-a dat raportul, emoţionată:

– Are o melodie nouă şi de-abia aşteaptă să mi-o arate pe telefon! Mama, pot să mă duc în parc? Te roooooog….

Aaa, despre o melodie era vorba!

– Sigur că da, Luna, du-te! Şi ai grijă să nu-ţi uiţi telefonul acasă, te rog!

O tăcere cât o mie de cuvinte

În fiecare seară, la întoarcerea de la serviciu, tăticul Lunei ne telefonează dornic să afle cum a fost ziua noastră. Azi a sunat târziu, de la volan (are hands-free, ho!), în speranţa să îl ţinem treaz după ce toată ziua l-au legănat vânturile, valurile, în barca nouă pe care a testat-o pe Dunăre. Aşa că i-am pasat-o la telefon direct pe fiică-sa, cunoscut fiind efectul de sculat şi din morţi al vocii ei:

– Ghici cine a venit la Lego azi?, începe ea abrupt.

Nu aşteaptă răspuns. E prea nerăbdătoare pentru asta. Şi, oricum, întrebarea e retorică, la cât de entuziastă e Luna cu toată lumea. Poate fi oricine, de la ultima ei cucerire şi până la Mickey Mouse în carne şi oase, pentru că tonul extaziat ar fi acelaşi:

– Ştefan!

Deci nu era Mickey Mouse, era celălalt. Printr-o ciudată coincidenţă, şi acest an şcolar a debutat cu o pasiune pentru un Ştefan. Dacă anul trecut „victima” era un coleg de clasă isteţ şi mai vorbicios decât ea, care o inspira să deseneze inimioare cu ochelari, cea de anul acesta e cu un an mai mare şi tace mult. Dar tot cu ochelari. S-au întâlnit pe hol, în pauze, şi s-au împrietenit imediat. Băieţelul e nou venit în şcoala noastră şi încă nu s-a integrat în colectiv. Mai mult, se pare că e şi ciuca bătăii colegilor, atât la propriu cât şi la figurat:

– Râd de el şi îl împing. Eu cred că pentru că are ochelari şi că e cel mai mic, îmi demonstrează Luna că a înţeles ceva din discursurile mele despre bullying. Ştii, el nu vorbeşte cu nimeni din clasa lui…

– Dar voi doi ce vorbiţi?

– Nimic.

– Nimic?! Vă petreceţi toate pauzele împreună şi nu vorbiţi nimic?

– Doar stăm şi tăcem aşa, împreună.

Nu-mi dau seama dacă e un regres sau un progres faţă de prietenul dinainte, cu care tăcea în timp ce se plimbau de mână pe hol. Zece minute de tăcere dus-întors pe hol, înmulţit cu trei pauze, înseamnă o groază de dus-întorsuri silenţioase. Pentru că holul e scurt.

– Aaaa, şi uneori îl mai apăr, îşi aduce aminte fiică-mea de unele mici breşe în rutina zilnică.

– De ce?

– Păi, dacă vine cineva să îl bată, îl apăr eu. Îl pun la zid şi eu stau aşa.

Şi îmi arată năpârstocul meu de fată cum se aşează ea cu pieptul la bătaie, în faţa unui Ştefan strivit de perete şi protejat de braţele ei. Probabil că o s-o încaseze într-o zi. Luna, adică.

Dar să alungăm grijile şi să revenim la discuţia telefonică. După relatarea (lungă) despre întâlnirea cu Ştefan, care s-a dovedit şi el vorbicios în afara zidurilor şcolii, a urmat descrierea creaţiilor de la atelierele de Lego şi Machete.

– Şi la şcoală ce-ai făcut?, vrea să ştie tăticul.

– Sport la ultima oră, vine răspunsul atipic de scurt.

– Atât?

– Aaaa, am mai dat şi teste. La română şi la matematică. Şi o să ne dea Doamna calicative!, i se aprind din nou ochii Lunei, a încântare, după ce se stinseseră temporar când venise vorba despre şcoală.

N-a prea ştiut să îi explice lui taică-său ce înseamnă calicativele alea. Zicea că ea o să primească, oricum, nota zece, pentru că exerciţiile au fost foarte uşoare. A uitat că, în clasa întâi, se dau doar B-uri, FB-uri şi alte litere care pe mine mă duc cu gândul la vitamine, iar pe copii par să îi lase reci.

După ce am închis telefonul, am făcut o recapitulare în minte. A reieşit că ordinea priorităţilor fiică-mii ar fi următoarea: băieţi, construcţii, sport, note. Şi că voi avea parte, cel mai probabil, de o nouă muştruluială de la bărbatu-meu, care consideră nepotrivită atitudinea mea laxă şi chiar încurajatoare cu privire la înclinaţiile Lunei spre idile nevinovate. Dar eu cred că singurele momente de fericire deplină în viaţă sunt atunci când eşti îndrăgostit. Nu pot să o privez pe Luna de ele, mai ales că sentimentele ei absolute şi inocente de acum vor fi din ce în ce mai pervertite de convenţii sociale, experienţe neplăcute şi maturizare sexuală. Eu, una, îmi aduc aminte cu mare drag de trăirile curate ale copilăriei, chiar şi aşa cenzurate cum erau pe atunci, de către o mamă prea vigilentă şi o societate totalitară. Şi mi-e dor de ele.

Dar voi, de câtă vreme nu aţi mai tăcut grăitor împreună cu cineva drag?