Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…

Reclame

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

Există o perioadă când sunt tare mândri de noi. Apoi le trece

Acum câteva luni, zapând la televizor, am dat peste un film vechi, alb-negru, cu Alain Delon. Nu că aş fi fost vreodată fană, dar bărbatul ăla era, trebuie să recunosc, de o mare frumuseţe! Ca să-mi fac datoria de mamă responsabilă, care încearcă să îşi educe copilul în direcţia cea bună, i-am atras atenţia fiică-mii:

– Uite, Luna, acesta este unul dintre cei mai frumoşi actori de vreodată! E francez, îl cheamă…

– Ceeee??!! Ǎsta??!! Brrrr!

Şi s-a întors la joaca ei, fix cu fundul la omu’ ăla de au suspinat mii şi mii de femei după el. E drept, acum zeci de ani, dar mie nu mi se părea că frumuseţea lui ar fi fost perimată. Iată că este.

Am trecut uşor peste această nepotrivire de gusturi. Am pus-o pe seama diferenţei de vârstă dintre noi două, care este foarte mare, precum şi pe seama diferenţei de vârstă dintre ei doi – care este de-a dreptul uriaşă. Dar săptămâna trecută am avut o surpriză şi mai mare. Treceam pe Magheru, care, nu ştiu dacă aţi observat, dar a ajuns să fie numai blocuri cu bulină, spaţii comerciale pustii şi afişe publicitare cât un sătuc mai mititel. „Treceam” e mult spus, de fapt „stăteam” pe Magheru, pentru că am avut nenorocul să avem treabă în nordul oraşului la oră de vârf. Şi stăteam fix în dreptul unui cearşaf uriaş cu faţa lui David Beckham care, cică, s-ar îmbrăca de la H&M, deci m-am simţit iar datoare să îi orientez fiică-mii simţul estetic:

– Priveşte pe geam, e un bărbat frumos acolo sus!

– Nu e! Ǎsta e urât de-a dreptul!

M-am uitat şi eu, mai atent. Eram din nou de cu totul altă părere decât ea. Exasperată, am întrebat-o:

– Da’ dă-mi şi mie un exemplu de bărbat frumos, Luna, că de toţi pe care ţi-i arăt îmi spui că sunt urâţi!

– Tata. Evident.

Şi atunci am înţeles. Niciodată, dar niciodată să nu-i spui unei fetiţe că există bărbat pe lume mai frumos decât tăticul ei! Am fost, de altfel, şi un pic geloasă într-o vreme pe pasiunea evidentă pe care Luna o avea pentru tatăl ei. Dar mă şi bucuram să o văd cât de fericită îi sare în braţe atunci când intră pe uşă, cum nu mai există nimic în jurul lor (nici eu, implicit) atunci când stau la poveşti sau cu câtă mândrie îl ţine de mână pe stradă când ies împreună: este Tatăl ei. Aşa că am acceptat fără frustrări situaţia. Mai ales când mi-am dat seama că şi eu sunt, de fapt, o super-eroină pentru ea. Îmi dovedeşte asta zilnic, mai mult sau mai puţin vizibil: atunci când mă ia de mână la traversare, deşi eu nu îi mai cer de mult asta, atunci când îmi povesteşte pe nerăsuflate micile ei necazuri de la şcoală, aşteptând de la mine un sfat, o salvare, sau ca atunci când se simte în siguranţă doar ştiind că o veghez de la distanţă. Cum a fost cazul acum vreo două săptămâni.

Luna voia îngheţată. Are ea un sortiment favorit de îngheţată pe băţ, pe care îl capătă din când în când şi care, bineînţeles, acum e aproape imposibil de găsit. Vedem pe stradă un chioşc cu frigider, parchez la vreo douăzeci de metri mai încolo şi îi dau câţiva lei să se ducă să îşi ia singură, ca să nu mai cobor şi eu din maşină. Se întoarce victorioasă:

– Uraaaaa! Am găsit-o pe a mea! Şi aveau şi o super-ofertă: orice îngheţată la 2 lei! Îţi dai seama? Că asta a mea costă, în mod normal, 3,5 lei!

Îmi dau seama. Unde mai găsesc vânzătorii ăia minune de client la îngheţată pe gerul ăsta? Normal că scad drastic preţurile!

– Dar am avut câteva emoţii la început, adaugă ea cu vocea mai joasă.

– Aoleu! Ce-ai păţit?, mă prefac eu îngrijorată.

– Doamna de acolo mi-a cerut mai întâi banii şi am crezut că vrea să mă păcălească, să nu-mi mai dea şi îngheţata.

Îmi aduc aminte că şi eu aveam frici din astea când eram mică.

– Dar nu eram eu aici, Luna? Dacă se întâmpla aşa, veneai şi îmi spuneai…

– Da, pe asta m-am bazat şi eu: lasă că vine mama şi-o bate!

Şi uite-aşa, dintr-odată, nu am mai fost cea mai fricoasă persoană pe care am cunoscut-o eu în viaţa mea, ci Batwoman sub acoperire, care s-a cuplat cu Mister Universe acum nişte ani şi a dat naştere, iată, motivului pentru care viaţa este al naibii de frumoasă.  Uneori. Şi pe termen limitat.

Prima zi, a treia oară

Pentru cine nu ştie, aşa arată personajele unui film horror de pe Minimax:

PopplesS-a uitat Luna la un episod aseară şi mi l-a povestit uşor înfiorată înainte de culcare. Bineînţeles că nu era nimic de groază acolo – cum să fie ceva de groază, cu pufurile alea roz şi turcoaz?! -, dar pe ea o impresionase. Pentru că era ca un arc întins. Într-un fel, chiar m-am bucurat că a găsit ceva şi mai de speriat decât propriile ei gânduri. Fusese nervoasă toată ziua, aparent din senin, dar eu ştiam că era din cauza emoţiilor – a doua zi urma să meargă pentru prima dată la noua ei şcoală:

– Luna, ştiu că ai emoţii mari, i-am spus eu aplecându-mă spre ea în timpul unei crize de furie. Şi eu am, e normal să am înaintea unui nou început, dar nu mă vezi pufnind şi răspunzând obraznic, nu-i aşa? O să fie bine mâine, te rog să te calmezi! Iar dacă ai probleme, le discutăm deschis, nu dăm cu şutul prin jur!

Am simţit-o dintr-odată moale. Se crezuse singură şi neînţeleasă în zbuciumul ei interior. Acum ştia că eram alături de ea:

– Cred că nici măcar nu o să pot dormi la noapte, mi-a şoptit.

Dar a dormit. După ce şi-a pregătit să aibă la îndemână, pentru dimineaţă, rochiţa preferată, ghetuţele cele mai noi şi o diademă asortată. Le-a pus alături de ghiozdan – nou şi el, cu o pisică viu colorată, în relief, şi cu breloacele de pluş care au însoţit-o şi anul trecut la şcoală, atârnând de toate fermoarele fostului troller în care îşi târâia kilogramele alea multe şi degeaba.

A vorbit tot drumul până la şcoală (un sfert de oră, în pas de plimbare, am cronometrat). Aşa fac şi eu când am emoţii: vorbesc încontinuu. Răuvoitorii ar spune că eu vorbesc încontinuu şi când nu am emoţii, dar nu e chiar aşa. Atunci când mi-e teamă, îmi acopăr gândurile rele cu vorbe aiurea, avertizându-i pe cei din jur să nici nu mă bage în seamă. Când îmi iau sânge pentru analize, de exemplu, sau înainte de o injecţie la dentist. Deci am avut toată înţelegerea pentru fiică-mea, care se simţea ca şi cum ar fi aşteptat-o cineva cu seringa la fiecare colţ de stradă.

M-a îmbrăţişat la despărţire, înainte să urce scările spre necunoscut, de mână cu o necunoscută. Cred că de când era bebeluş şi se temea să nu o scap din braţe nu m-a mai ţinut atât de strâns. Pentru o clipă, m-am gândit să o iau înapoi, acasă. Să nu o mai las nicăieri, niciodată, să o apăr mereu, cu braţe etern încolăcite în jurul trupuşorului ei mic. Pentru o clipă, mi s-a făcut şi mie frică. Nu aş vrea să greşesc iar.