Despre una dintre spaimele cele mai mari ale părinţilor din zilele noastre: drogurile

„Astăzi au venit doi tipi, foști dependenți de droguri. Tuturor ne-a plăcut cum ne-au spus povestea lor de viață. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult că NU ne spuneau să nu luăm droguri, ci ne spuneau poveștile lor cu aceste substanțe dăunătoare şi, chiar dacă ne-au explicat că acestea dăunează foarte mult, ne-au spus şi că este viața noastră şi ne facem singuri alegerile.

Unul dintre ei, cel care a vorbit aproape tot timpul, ne-a povestit despre marijuana, heroină, cocaină şi legale. Fiecare au efecte asemănătoare chiar dacă nu dăunează în aceleași feluri. Domnul avea 20 şi ceva de ani şi fusese dependent de iarbă încă din clasa a 8-a. A încercat să pară mai «cool» şi a rămas cu adicție. A avut şi un accident de mașină şi asta l-a traumatizat. Centrele de reabilitare l-au ajutat şi acuma este bine.

Domnul ne-a spus despre mai multe cazuri, dar cel care m-a șocat pe mine este cu un bărbat care utilizase heroină timp de 10 ani şi a căpătat schizofrenie din cauza asta. Tipul care ne spunea povestea ne-a arătat un clip cu acel bărbat, care avea o criză de schizofrenie foarte gravă. Cred că asta ne-a șocat pe toți copiii din sală, ba chiar şi pe profesori.

Domnii au fost foarte deschiși la întrebări. Mi-a plăcut mult modul lejer prin care ne-au ținut atenți o oră întreagă şi chiar cred că pe mulţi ne-a ajutat asta. Omul nu a fost autoritar, părea ca un prieten care își spune povestea şi ne recomandă să nu îi repetăm greșelile.”

–––––

Aşa mi-a povestit fiică-mea că a fost întâlnirea cu cei doi foşti dependenţi de droguri şi copiii din şcoala ei (este elevă în clasa a 8-a la un gimnaziu privat). La ei sunt invitate regulat diverse persoane cu lucruri interesante de spus copiilor, de la părinţi cu profesii de viitor până la artişti în vogă printre puştime. Niciodată nu am auzit-o atât de încântată de o astfel de întâlnire, de obicei îmi spune că e plictiseală maximă în amfiteatru, că invitaţii sunt aroganţi, autoritari sau chiar au spus lucruri fundamental greşite, că elevii nici măcar nu sunt atenţi… De data aceasta, însă, impresia a fost extraordinară. Şi am aflat de la alţi părinţi şi profesori că toţi copiii au reacţionat la fel. Se pare că cel mai şocant lucru (deci şi cel care le-a atras cel mai puternic atenţia) a fost filmul cu criza – care, evident, nu era de schizofrenie, a fost o neînţelegere acolo, dar nici măcar nu are mare importanţă, contează doar că era cu sânge, convulsii şi spume la gură.

Deci un vizual dinamic şi şocant + nişte vorbitori din experienţa proprie + un ton nu autoritar, ci prietenesc = reţeta succesului pentru astfel de întâlniri. Poate o află şi instituţiile Statului care ar trebui să se implice mai eficient în lupta aceasta pentru minţile şi, la urma urmei, vieţile copiilor noştri. Şi poate se înţelege, în sfârşit, că multe lucruri s-ar face mult mai bine în ţara asta dacă ar fi ascultaţi şi copiii, pentru că iată cât de precisă poată fi o analiză de-a lor.

Filme despre pericolul drogurilor, de văzut cu copiii

Cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram tânăr PDG în înfloritorul sector IT şi trebuia să mă prezint prezentabil (!) pe la diverse evenimente şi interviuri, am fost nevoită să fac ceva ce nu mi-a plăcut niciodată, şi anume să merg regulat la… coafor. Ba chiar şi la sală am avut impulsul de a mă duce atunci, deşi bănuiam că nu era deloc pentru mine o astfel de ocupaţie. Era în acelaşi centru cu coaforul (primul sediu Miko, dacă îl mai ştie cineva, o casă frumoasă din zona Moşilor) şi mi-am zis că mi-ar prinde mai bine să am antrenor privat, să stea cu ochii şi mai ales cu gura pe mine, ca să şi fac ceva acolo. Dar am sfârşit curând prin a sta eu cu gura pe el, mai mult vorbind decât făcând mişcarea pentru care mă duceam la acele şedinţe. Unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru sport…

Însă nu au fost chiar degeaba acele întâlniri. Pe instructorul de fitness l-am ajutat să îşi croiască un drum mai bun în viaţă, plătindu-i taxa de facultate pe care nu şi-o permitea pe atunci (şi care pentru mine era mică, comparativ cu cât câştigam, de doar 400 USD pe an). A făcut kinetoterapie la ANEFS şi şi-a deschis propria afacere. Iar pe coafeză am ajutat-o cu un disc pe care i-am copiat filme (ştiu, am greşit, erau piratate, dar aşa erau vremurile, nu aveai de unde să le găseşti legal). Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred, că au ajutat la ceva filmele acelea. Nu voi şti niciodată cum au stat în realitate lucrurile.

Pe scurt, fata adolescentă a acelei coafeze plecase de acasă să locuiască cu prietenul ei, prin vecini. Până aici, nu e chiar foarte grav, deşi faptul că era minoră ar fi trebuit totuşi să constituie un impediment în luarea respectivei decizii. Necazul cel mai mare, însă, e că iubitul fetei era un mic dealer de droguri, ceea ce însemna că cei doi erau automat şi consumatori. Iar cu lucrul ăsta mama fetei clar nu se putea împăca. Aşa că era mereu în căutare de sfaturi de abordare a problemei, trebuia să încerce totul pentru a-şi smulge copila din acel anturaj periculos pentru ea.

Singurul lucru la care m-am putut gândi atunci (era înainte să studiez mai serios psihologia şi în plină perioadă cinefilă a mea) a fost să îi recomand câteva filme de văzut cu copilul. Filme despre efectele teribile ale dependenţei, cu drogaţi care au plătit scump slăbiciunea de o clipă – pentru că doar o clipă te desparte de viaţa de coşmar pe care rişti să o duci dacă tragi primul fum dintr-o ţigară sau dacă te înţepi pentru prima dată cu o prostie, zicând că e doar de curiozitate. În contextul acesta, „prima dată” nu va fi niciodată şi „ultima dată”, drogul va cere de la tine alt drog, iar şi iar, până ajunge să te stăpânească complet. Iar „ultima dată” poate fie să nu mai vină niciodată, fie să vină definitiv…

Coafeza mi-a povestit că au stat amândouă şi au văzut toate filmele de pe disc. Şi că fata ar fi părut impresionată de ele, şi că s-a întors la ceva vreme acasă. Poate au ajutat, deci, şi filmele acelea la ceva. Poate a fost doar o întâmplare.

Din păcate, nu mai ţin minte toate filmele pe care le pusesem pe DVD-ul acela dat mamei în nevoie. Ştiu sigur că, cap de listă, era „Recviem pentru un vis”, din 2000, („Requiem for a Dream”, poate fi văzut la noi pe Netflix). Este acolo o scenă teribilă, cea mai dureroasă dintre toate pe care le-am văzut, cu prostituarea unei fete, care descrie perfect cât de jos poţi ajunge când devii dependent, cât de mult poţi decade şi cât de puţin mai contezi, de fapt, nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine însuţi. Şi acum, când doar scriu despre scena aceasta, la două decenii de când am văzut-o, mi se strânge stomacul şi mă apasă în piept, atât de mult m-a impresionat atunci!

De asemenea, mai era pe disc „Plaja” („The Beach”), un film tot din 2000, prost cotat de critici, dar cu potenţial impact la puştimea în căutare de senzaţii tari (şi cu Leonardo DiCaprio tinerel…). Arată cum poţi ajunge pe nesimţite de la o simplă aventură, exotică şi potenţată de ţigări, la crimă de-a dreptul. Regia este a lui Danny Boyle, care făcuse în 1996 alt film-eveniment despre drogaţi, „Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate” („Trainspotting”). Iar DiCaprio mai făcuse şi el un film despre dependenţa de droguri, în 1995: „Jurnalul unui baschetbalist” („The Basketballdiaries”), le pusesem pe amândouă pe discul acela, cel mai probabil.

Şi „Gia” cred că era acolo („Gia”) , filmul făcut de Angelina Jolie în 1998. E vorba tot despre ravagiile datorate drogurilor asupra unei vieţi tinere şi cu un viitor ofertant deschis în faţă.

Şi cam atât îmi amintesc acum. Niciunul dintre aceste filme, însă, nu este recomandat copiilor. Au toate nişte scene prea puternice şi prea explicite (mai ales sexual). Într-adevăr, scopul vizionării unor astfel de filme este să îi sperie pe tineri, să vrea să se ferească de droguri şi de orice dependenţe de acelaşi gen. Însă nici să îi traumatizezi nu este în regulă…

Aşa că v-aş întreba acum dacă ştiţi filme asemănătoare, despre ravagiile dependenţei, dar potrivite de văzut cu adolescenţi, să ştie dinainte la ce se pot aştepta dacă, Doamne fereşte, se ating o dată de droguri. Şi dacă ştiţi filme mai noi de douăzeci de ani. Mă îndoiesc că acestea din lista mea mai pot impresiona puternic spectatorii de azi. Poate completăm lista şi ajutăm mai mulţi părinţi astfel. Sau poate aveţi şi alte sugestii în ajutorul părinţilor de adolescenţi, nu numai filme. Pericolul drogurilor este unul în creştere în societatea noastră şi trebuie să îl combatem necontenit.

O întâmplare cu un băiat căzut pe stradă şi Oamenii care l-au ajutat

Am întârziat astăzi pe drumul de la şcoală pentru că m-am oprit să văd ce se întâmplă cu un tânăr prăbuşit pe stradă. Un bărbat de vreo 30 de ani şi o adolescentă îl priponiseră de un stâlp după ce îl găsiseră cu faţa în jos, cu gura plină de sânge. Aşteptau ambulanţa pe care o chemaseră la 112. I-am întrebat dacă au nevoie de ajutorul meu – nu aveau. Dar pentru că se auzea deja sirena, am rămas cu ei, curioasă cum sunt de întâmplările de orice fel ale vieţii.

–––

Băiatul căzut are părul lung şi neîngrijit, dar hainele de pe el nu sunt cârpe, arată chiar bine. Doar un crac de pantalon este rupt, şi nu este vorba de o tendinţă din modă, probabil că a tras cumva de el sau a fost tras. La mână are o brăţară din aceea de hârtie colorată, semn că a petrecut într-un club peste noapte. Presupunem că este mort de beat, dar tot e nevoie să îl verifice cineva, poate e în comă. Apoi observ degetele de la mâna cu brăţara: arată de parcă odată, demult, ar fi fost retezate şi cusute la loc. Deci există o poveste urâtă de viaţă în trecutul acestui băiat…

Apare o maşină SMURD, cu cel mai destupat la minte şi amabil (para?)medic de ambulanţă pe care l-am văzut eu. Şi am văzut mulţi. Apar şi nişte poliţişti, despre care nu pot spune la fel, din păcate. Îl pun pe targă pe băiat, care dă oarecare semne de activitate cerebrală (clar nu e în comă), medicul se asigură că e într-o poziţie convenabilă, îl duc spre ambulanţă, iar poliţiştii dau să plece:

– N-ar trebui să îl căutaţi de acte?, îi întreb eu. Ştiu că aparenţa e de om al străzii, dar poate că totuşi există undeva o mamă care îl aşteaptă acasă.

Evident că a vorbit mama din mine, îngrijorată să nu ajungă şi copilul ei aşa cândva, undeva… Medicul îmi zâmbeşte fugar şi înţelegător. Poliţiştii sunt de acord şi se duc şi ei la maşină pentru formalităţi. Eu mai rămân câteva secunde, urmărindu-i cu privirea. Şi încet, încet, se adună în jur ele, observatoarele mute:

– Io l-am văzut pe băiat când s-a prăbuşit aici, spune măturătoarea stradală.

– Şi de ce nu aţi sunat la 112 imediat?

– Pentru că mi-a fost frică. S-a aşezat pe bordura aia, a urlat ca de durere, apoi a căzut cu faţa-n jos.

– Dar nici nu era nevoie să vă apropiaţi de el, aţi fi putut doar să daţi un telefon, de ce să vă fie frică să daţi un telefon?

– Aveţi dreptate… nu ştiu de ce mi-a fost frică…

– Vă rog să nu mai faceţi aşa altădată. Poate că a avut un atac, ceva, şi orice secundă contează.

– N-a făcut, doamnă, niciun atac!, intervine o trecătoare mai în vârstă. E beat şi drogat! L-am văzut şi eu mai devreme, era cu doi prieteni cu care bea în gangul ăla de obicei. Îi văd mereu când trec prin el.

E un gang prin care trec şi eu, cel puţin o dată pe zi. Nu am văzut niciodată pe nimeni stând acolo, iar pe băiatul ăsta e prima dată când îl văd la faţă.

– Şi eu i-am văzut, confirmă o altă doamnă. Erau amândoi cu el aici, apoi când ăstuia i s-a făcut rău, ceilalţi au fugit.

Mă duc la ambulanţa care încă nu a plecat. Le spun ce am aflat, poate e important să ştie că a urlat de durere înainte să cadă. Sau că cel mai probabil e (şi) drogat. Medicul cel eficient mă ascultă atent, apoi îmi mulţumeşte şi pleacă. Rămân cu gustul amar al prostiei umane – deşi cuvântul “uman” îmi pare deplasat în context, nu cred că poate caracteriza nişte oameni care trec pe lângă cineva căzut la pământ şi nu pot nici măcar să ceară ajutor de la alţii, dacă nu sunt ei înşişi capabili să-l dea. Apoi mă gândesc dacă e corect ca o ambulanţă să fie ocupată cu un puşti care poate că şi-a băut cu bună ştiinţă minţile, în timp ce, în altă parte a oraşului, un bebeluş nevinovat poate avea nevoie de ajutor de urgenţă şi să nu mai găsească nicio maşină disponibilă. Sau mama unui bebeluş. Sau bunicul.

Îmi alung repede gândul acesta din minte. Nicio viaţă nu este mai valoroasă ca alta. Nu există niciun criteriu după care să alegem care viaţă merită salvată şi care nu. În plus, când a fost viaţa asta corectă? Aleg să păstrez doar amintirile luminoase după întâmplarea asta. Fizionomiile celor doi tineri care l-au ajutat pe cel căzut, din marea de trecători indiferenţi sau speriaţi (pentru că ne-educaţi să reacţioneze corect în astfel de situaţii). Speranţa că, iată, ajutorul la nevoie poate veni foarte rapid şi eficient, aşa cum am văzut că a venit azi. Încrederea că nu chiar toţi medicii buni au plecat din ţara asta şi că nu chiar toţi lucrătorii de pe ambulanţe au probleme cu spatele, aşa cum rămăsesem eu convinsă după ce am avut nevoie de mai multe ori de transportat diverşi bătrâni şi niciunul dintre ambulanţieri nu a vrut să îl ridice pe vreunul (a trebuit să caut ajutoare prin vecini şi de la trecători de fiecare dată). Şi voi păstra mai ales acest gest al medicului de la SMURD, un gest mic, dar care exprimă mai mult decât o mie de cuvinte:

Când l-au ridicat pe puşti să îl aşeze pe targă, în urma lui a rămas, pe bordură, o brichetă roşie. Erau cinci ambulanţieri şi poliţişti acolo, noi cei trei băgători de seamă din primul rând şi alţi 10-15 băgători de seamă de la distanţă. Cineva a zis: “I-a căzut bricheta”, dar nimeni nu s-a aplecat să o ia. M-am bucurat puţin, pentru că aş fi vrut să o fotografiez. Mi se părea perfectă imaginea pentru a ilustra întâmplarea – tot ceea ce rămăsese după băiatul ăla era o brichetă roşie căzută pe jos – aşa cum am fotografiat şi urmele de gloanţe înconjurate cu creta pe asfalt atunci când, acum vreun an parcă, un bărbat se sinucisese lângă maşina lui, la doar câteva zeci de metri mai încolo de unde ne aflam azi. După ce targa a plecat şi curioşii s-au răspândit care-ncotro, am rămas doar eu cu martorele acelea de vorbă. Sigur că urma să iau bricheta şi să o duc la ambulanţă, după ce aş fi fotografiat-o; indiferent cât de insignifiant era obiectul acela, îi aparţinea puştiului şi aşa mi se părea corect, să îi fie returnat. Dar n-am apucat. După doar câteva secunde, medicul de la SMURD a alergat înapoi, a luat bricheta şi s-a întors grăbit la pacientul său.

De azi încolo am, deci, o nouă speranţă preferată: în caz de nevoie, aş vrea să fie de serviciu medicul acesta pe ambulanţa care va veni să mă ajute. Pe mine sau pe cei dragi mie. Pentru că, indiferent de cât de corect am încerca să trăim noi înşine şi să ne creştem copiii, nu ştim absolut niciodată ce surprize ne rezervă incorecta asta de viaţă. Şi mi-ar plăcea să ştiu că am primi ajutor şi dacă am părea în comă alcoolică, şi dacă am părea drogaţi, şi dacă am părea oameni ai străzii. Cu accent pe “oameni”.