Am fost cu copiii la Bookfest

Şi când zic că am fost „cu copiii”, înseamnă şi că am fost odată cu mulţi copii, fiind 1 iunie, şi că am fost cu ambii mei copii: fiică-mea şi taică-său. Pentru că niciunul nu se poate abţine când e vorba de cumpărături, exact ca nişte copii! Iar din maldărul acesta de cărţi, una singură este luată de mine pentru mine, restul e al lor:

Aşa cum era de aşteptat, primul şi primul lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost aranjatul sistematic al noilor achiziţii literare printre cele vechi – semne ale unor târguri trecute, multe dintre ele doar cumpărate şi necitite încă. Avem acum în micuţa bibliotecă junior (care până nu demult adăpostea doar jucării) următoarele secţiuni: comedie, thriller-horror-poliţist, fantastic, tragico-comedie, ştiinţă şi – desigur ultima – trist.

Al doilea lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost citirea unei cărţi. De fapt, a fost o re-citire. Lunei i-a plăcut atât de mult o carte pe care a împrumutat-o mai demult de la bibliotecă, încât a ţinut morţiş să şi-o şi cumpere „să o aibă mereu”. E vorba despre un roman grafic, „Fantoma Aniei”, de Vera Brosgol, cu care şi-a inaugurat secţiunea horror a bibliotecii ei. Pentru că în carte chiar este vorba despre o fantomă… I-a plăcut mult cartea, şi la a doua citire. Nu acelaşi lucru l-a spus şi după ce a terminat, în următoarea jumătate de oră, al doilea roman grafic cumpărat la târg: „Zâmbeşte!”, de Raina Telgemeier:

– Mda… asta nu prea mi-a plăcut…, a spus ea uşor dezamăgită după ce a pus-o la loc în raft, la secţiunea tragico-comedie.

– Atunci să nu o recomand pe blog, nu-i aşa?, am întrebat-o eu.

– Ba da, poţi să o recomanzi. Dar numai şi numai copiilor care poartă aparat dentar. Ǎstora ca mine, care nu mai purtăm, nu.

Apoi s-a apucat de citit „Winston”, de Frauke Scheunemann. Volumul al cincilea. Acest volum şi următorul au fost, de fapt, capete în lista ei de dorinţe pe când se pregătea pentru târg. Are un farmec nebun acest motan-detectiv, se pare că se vinde ca pâinea caldă seria care îl are drept personaj, de la Booklet Fiction.

Tot în fruntea listei de dorinţe a Lunei se afla o altă serie de la aceeaşi editură: cea cu Penny Pepper, scrisă de Ulrike Rylance. A citit „Totu-i sub control!” şi tot aşteaptă să se mai publice vreo traducere la noi, dar deocamdată nu a avut noroc. Poate la Gaudeamus… În schimb, am găsit la Booklet Fiction câteva cărticele şi fişe de limba engleză care mi s-au părut bine structurate şi la un preţ deosebit de atrăgător, aşa că i le-am luat copilului. În ciuda unei uşoare opoziţii, evident. Şi doar cu condiţia să le plătesc din banii mei. Pentru că banii ei, pregătiţi cu grijă în pacheţele de hârtie, de cu o seară înainte, erau sortiţi exclusiv beletristicii:

A fost şi distracţie, şi uşoară supărare cu pacheţelele astea cu monezi. Bineînţeles că toţi vânzătorii zâmbeau uşor când o vedeau cum îşi cotrobăie în troller şi cum face calcule complicate pentru a da suma exactă la vreo casă, dar mi-a fost şi milă de biata domnişoară din standul ilustratorilor de carte, de unde Luna şi-a cumpărat nişte abţibilduri mici, la 2 lei bucata, şi parcă nu se mai terminau pacheţelele. La început, a zâmbit şi ea politicos şi a zis că îi prinde bine nişte mărunt, să aibă să dea rest. Însă la al patrulea pacheţel a îngăimat cam verde un: „Nu mai… Mulţumesc… Lăsaţi aşa!”. Fiică-mea a insistat, însă, că nu se poate să ia ceva neplătit şi i-a lăsat cu forţa şi ultimul bănuţ pentru abţibildurile alese.

Ca să ne întoarcem la cărţi, până la urmă tot cele de la grupul editorial Art au reprezentat grosul cumpărăturilor noastre. Romanele pentru (pre)adolescenţi de la Arthur par să fie, încă, stilul preferat al Lunei, romanele SF de la Paladin – preferatele lui bărbatu-meu, iar eu mi-am luat o altă carte de-a lui Frederick Backman, „Scandalul”, după ce mi-a plăcut mult de tot cea cu Ove, ambele publicate în colecţia Musai. Din păcate, nici anul acesta nu ne-am calificat pentru primirea unui troller din carton, pe care editura îl oferă celor care cumpără 10 cărţi. De obicei, ne oprim pe la 8, iar Luna se întristează de fiecare dată, pentru că i-ar plăcea mult un astfel de troller. Noroc cu balonul cu heliu pe care l-am luat din standul Arthur, a mai atenuat supărarea. În plus, balonul acela a fost şi pe placul pisicii noastre, care a încercat o zi întreagă să îl coboare de pe tavanul sufrageriei. Dar şi când a reuşit… Nu vreţi să ştiţi în ce hal l-a adus!

Pentru mine, partea cea mai plăcută a zilei noastre la târg a fost întâlnirea cu oameni dragi, cunoscuţi sau nu, şi cu cărţi cunoscute pentru că am lucrat şi eu la ele. Am fost mai întâi la lansarea ultimului volum de poezii al lui Carmen Tiderle, „Cine-a pus piper în mare”. Am descoperit de curând bijuteriile astea de poezioare non-conformiste, scrise cu mult umor, dar şi cu morale preţioase, şi de atunci nu mă mai satur. Şi am profitat de ocazie ca să o cunoaştem şi în carne şi oase pe Carmen, care este din Giurgiu, ca şi mine, dar pe care nu o întâlnisem până acum. Luna a obţinut dedicaţii şi de la ea, şi de la ilustratorul cărţii, Petridean, căruia îi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă fi desenat şi pe mine pe „bărbia” Lunei, sub formă de aluniţă păroasă. Mdeh, unii au un umor mai special…

Am fost apoi la lansarea unei alte cărţi pentru copii, „Şansa lui Bileţel”, de Victoria Pătraşcu. Cu Vic am fost colegă de facultate, la limba chineză. Spre deosebire de mine, ea a avut înţelepciunea să renunţe repede la limba aceea rară şi pretenţioasă, nerisipindu-şi timpul cu ceva ce nu avea să-i folosească niciodată, aşa cum am făcut eu. Şi tot spre deosebire de mine, s-a apucat de scris cărţi, pentru copii şi nu numai. Preferata mea dintre cele de până acum este „Stejar pitic, cel mai bun tătic”, dar toate cărţile ei au un mesaj puternic şi o groază de idei educative, fiind numai bune de citit cu cei mici şi de discutat cu ei despre morala lor. Sunt cărţi care se pretează de minune unor lecţii de şcoală sau unor ateliere de lectură. Este şi cazul lui „Bileţel”, pe care am luat-o pentru un prieten de-al Lunei ceva mai micuţ de vârstă, a cărui zi de naştere se apropie. Sunt câteva idei foarte drăguţe şi valoroase în carte, iar autoarea ne-a dăruit, pe lângă dedicaţie, şi câteva bileţele de hârtie pe care să scriem numai lucruri frumoase, pentru că… Dar mai bine vă las să citiţi cartea, nu vă stric surpriza.

Apropo de dăruit, Vic mi-a făcut şi mie cadou o carte despre care nu auzisem: „Mică istorie a unui secol mare”, o colecţie de istorii personale ale unor scriitori români, apărută la Arthur. Ea a povestit acolo despre întâlnirea brutală cu minerii, dintr-un 13-15 iunie întunecat, de a cărui importanţă pentru istoria noastră contemporană nu ştiu cât conştienţi sunt tinerii de azi. Este un strop de realitate pe care nu am trăit-o decât tangenţial (plecasem din Bucureşti în acele zile, eram în sesiune şi mă dusesem acasă, la Giurgiu, să învăţ, deci am avut norocul de a nu mă întâlni cu minerii pe holurile facultăţii, aşa cum a făcut-o Victoria Pătraşcu). Iar povestirea ei din această antologie este extraordinar de puternică. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile atunci când am citit-o, cu sufletul greu de amintirea acelor zile monstruoase. Şi mi-am confirmat astfel bănuiala că Vic poate scrie chiar mai bine pentru „oameni mari”, decât pentru copii. Ca să vă convingeţi, urmăriţi-i postările de pe pagina de Facebook, acolo unde povesteşte despre oamenii întâlniţi în ţară, cu ocazia ultimului ei proiect cultural: Caravana Nesupusele – „Nesupusele” fiind o altă carte pe care v-o recomand, o culegere impresionantă de profiluri ale unor femei extraordinare din România, demnă de pus în biblioteca oricărui copil de la noi, alături de volumele cu „Fete rebele” din toată lumea.

Tot de la standul editurii Cartier, la care s-a publicat „Bileţelul”, am cumpărat şi cartea „Sexualitatea explicată adolescenţilor”, de Magali Clausener-Petit. A fost, de altfel, cea mai scumpă achiziţie de la acest târg, la care am apreciat reducerile de preţ mai mult sau mai puţin importante oferite de multe dintre editurile participante. La această carticică cu ilustraţii colorate şi texte în acelaşi timp vesele şi serioase, nu era aplicată nicio reducere. Dar îmi place să cred că au fost bine investiţi cei 40 de lei pe care i-am plătit pentru ea. Deşi vorbesc destul de multe lucruri cu fiică-mea despre subiectul acesta, tot există unele despre care ori nu îndrăzneşte ea să mă întrebe, ori mă jenez eu să-i răspund direct. Aşa că, ce poate fi mai potrivit decât o carte pe care să o poată citi în intimitate, când şi de câte ori vrea ea? E drept că m-a bombănit zdravăn în standul editurii, atunci când am hotărât să iau cartea, şi că a refuzat hotărât să pună mâna pe ea acolo, însă odată ajunse acasă, ia ghiciţi ce carte şi-a pus mai întâi alături pe noptieră, să o aibă la îndemână pentru următorul moment liber de lectură?… Nu a terminat-o încă, doar a citit pe alocuri deocamdată şi încă mă mai bodogăne uneori („Vai, mama, dar ce carte mi-ai luat??!! Tu ai văzut desenele astea?”), dar e clar că îi place. Şi că am scăpat eu de câteva întrebări incomode.

Ultima lansare la care am fost în această lungă zi de 1 iunie a fost a unei cărţi la care am colaborat şi eu puţintel, cu oleacă de corectură: „Băieţelul de 1000 de ani”, de Ross Welford. Am avut o senzaţie ciudată să văd alături, în acelaşi stand al editurii Vellant, câteva cărţi la care mi-a făcut mare plăcere să lucrez: acest „Băieţel”, alt băieţel („Băiatul-peşte”, de Chloe Daikin, o carte specială, în traducerea foarte inspirată a Laviniei Branişte) şi „Corpul ei şi alte desfătări”, de Carmen Maria Machado, o carte-şoc, pe care am mai lăudat-o eu pe aici.

Sper să am la un moment dat bucuria să văd în standul acesta şi cele două cărţi pe care le-am tradus în ultima vreme, şi care mi s-au părut şi ele adorabile, fiecare în felul ei: un roman „tragico-comic”, după cum ar spune fiică-mea, pentru părinţi de adolescenţi şi un roman de aventuri fantastice pentru copii.

La lansarea de sâmbătă a venit şi autorul Ross Welford, un englez simpatic care s-a apucat cumva la bătrâneţe de scris romane pentru copii şi a descoperit că poate face acest lucru cu un succes nebun. De altfel, Welford şi-a lansat la acest Bookfest şi traducerea românească a primei sale cărţi („Călătorie în timp în compania unui hamster”), odată cu „Băieţelul de 1000 de ani”. Am profitat să obţinem şi de la el un autograf pe cartea Lunei:

– Cum ai zis că te cheamă? Moona?

– Cam pe-acolo…

Şi cam atât despre acest târg de carte. Au mai fost nişte oameni din domeniu cu care mi-a plăcut să mă văd, ar mai fi fost câţiva cu care mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc, dar nu se aflau acolo, în standurile editurilor lor, ar mai fi durat ore întregi să vedem tot târgul şi să răsfoim toate cărţile care ne făceau cu ochiul. Dar eu zic că nici aşa n-a fost rău, cu cinci ore investite în bucuria minţii şi a sufletului. Şi a mai rămas doar vreo juma de an până la următorul Gaudeamus, nu e deloc mult. Noua listă de dorinţe a Lunei e deja începută, de altfel. Nu i-au mai ajuns economiile să îşi ia „Copacul cu 26 de etaje”, de Andy Griffiths (continuarea firească a „Copacului cu 13 etaje”, care i-a plăcut mult), aşa că de-abia aşteaptă, deja, sfârşitul lunii noiembrie 🙂

Reclame

Despre o carte dureros de bună, o carte altfel, scrisă de o femeie pentru femei

Sunt cărţi care mă bucură atunci când lucrez la ele. Sunt cărţi care mă enervează prin conţinutul lor, atunci când lucrez la ele, sau prin calitatea proastă a traducerii. Sunt cărţi pe care le descopăr cu nerăbdare pe măsură ce lucrez la ele şi care mă fac să doresc să nu mai termin lucrul.

Şi sunt cărţi – rare, extrem de rare – la care mă simt pur şi simplu onorată că pot lucra. „Corpul ei şi alte desfătări” de Carmen Maria Machado a fost una dintre ele. Încă de la motto am simţit că această carte are ceva să îmi spună:

Trupul meu e o casă

bântuită, în care m-am pierdut.

Nu are uși, însă are cuțite

și o sută de ferestre.

(Jaqui Germain)

E o culegere de povestiri cu un mesaj incredibil de curajos şi de tranşant transmis unei lumi misogine de către o femeie care a ştiut cum să pună în vorbe emoţia, durerea, sensibilitatea şi nedreptăţile a mii de generaţii de femei de dinaintea ei. Un erotism în acelaşi timp rafinat şi frust, care încântă şi doare simultan. Poveşti cu final neaşteptat, poveşti care te ţin cu sufletul la gură şi rămân fără final, lăsându-ţi plăcerea de a le termina cum îţi doreşti tu, legende urbane şi simboluri ale unor mituri străvechi, şi mai ales multe, foarte multe metafore. E ca şi cum scriitoarea te-ar lua de mână şi te-ar duce, prin ceaţă, într-o lume de poveste, cumva ridicată de la nivelul solului, din care te lasă din când în când să cazi cu brutalitate pe pământ, tăind ceaţa din jur şi dându-ţi drumul la mână, astfel încât să realizezi că nu e nicio lume de poveste, de fapt, ci chiar lumea în care trăieşti. Iar protagonista eşti, de fapt, chiar tu.

Rareori m-a răscolit o povestire aşa cum au făcut-o cele din această carte. Prima, cel puţin, a dat cu mine de toţi pereţii, atât de brutal şi de fragmentat m-a purtat printre subiecte amestecate, aparent fără mare legătură între ele, dar care construiau toate până la sfârşit puzzle-ul uriaş al vieţii unei femei. Iar dacă nu m-au răscolit povestirile, m-au uimit – pentru că există şi una diferită de celelalte aici, o sumarizare deosebit de originală şi, pe alocuri, de un umor rafinat, a serialului „Lege şi ordine”. Şi rareori mi s-a întâmplat să fiu de-a dreptul invidioasă pe un scriitor, aşa cum m-a făcut să mă simt Machado. De ce nu m-am priceput să scriu eu înaintea ei măcar una dintre aceste povestiri? Pentru că am trăit şi eu drame profunde la vremea mea, şi am supravieţuit multor abuzuri şi întâmplări dezgustătoare sau riscante, pe muchia de cuţit a vieţii, de ce nu am ştiut să le torn în cuvinte şi să forjez cu ele inimile cititorilor, aşa cum face femeia asta? Iar răspunsul este: pentru că eu nu am avut curajul ei. Curajul să scriu despre cele mai intime trăiri feminine, despre plăcere fizică şi viol, despre secrete şi revoltă, despre răni de bocanci în suflete fragile, aşa cum a scris Machado. Despre iubire indiferent de sex. Pentru că Machado a avut şi curajul de a alege, după o căutare oscilantă a identităţii personale, să se căsătorească cu o altă femeie. Şi să povestească deschis despre asta. Când am găsit prima referire în text la „soţia mea”, m-am întors să recitesc în urmă, crezând că e greşit undeva. Ba chiar am verificat din nou numele autorului, poate este totuşi bărbat şi m-a indus în eroare numele. Nu era nicio greşeală. Autoarea era cu adevărat femeie, iar soţia ei la fel. Şi am realizat că nu are nici cea mai mică importanţă acest lucru, în ansamblul cărţii. Sunt poveşti despre viaţă, iubire şi oameni în esenţa lor, unică şi universală, neţinătoare de gen sau de convenţii sociale.

Deci dacă eşti femeie, te rog să încerci să citeşti cartea aceasta. Sunt povestiri despre lucruri pe care le-ai trăit cu siguranţă sau le vei trăi la un moment dat: prima dragoste, dezvirginarea, căutarea (uneori aventuroasă şi haotică) a partenerului ideal, cu care să simţi că vrei să rămâi pe viaţă, eşecul, rănile, abuzurile, atingerile nedorite, sentimentul că eşti neînţeleasă, sacrificiul pentru bărbatul iubit, apoi pentru copilul iubit, sentimentul că eşti invizibilă pentru cei din jur, neputinţa, durerea fizică, epiziotomia, sentimentul că eşti inutilă, odată ce copilul ţi-a plecat pe drumul lui în viaţă. Poate părea grea la început, poate părea ciudată, poate părea o porcărie lipsită de sens sau de pudoare. Dar după duşul rece al primelor pagini, odată ce îţi acorzi răgazul de a pătrunde în universul şocant al lui Machado, asemănător cumva cu cel al lui Dali, în care nimic nu pare a fi cum e şi timpul se scurge în picături materiale, te vei simţi ca şi cum această femeie, autoarea, s-a uitat cu un telescop gigantic de undeva, din vârful lumii, spre viaţa ta, şi apoi a scris-o în cuvinte. Iar rănile sufletului tău de femeie trăitoare într-o lume a bărbaţilor se vor simţi şi ele un pic mai oblojite, aflând că nu eşti singura care le târăşti după tine prin viaţă, de o viaţă.

––––

Detalii practice:

  • Cartea se găseşte pe site-ul editurii Vellant şi, începând de săptămâna aceasta, şi în librării.
  • Autoarea ei este considerată o deschizătoare de drumuri în literatură, prin stilul total original şi îndrăzneala subiectelor abordate. A primit deja numeroase premii pentru această carte de debut, care s-a numărat chiar şi printre finalistele National Book Award din 2017.
  • Traducerea a fost făcută extraordinar de bine de către Vali Florescu, după care nu mai avusesem plăcerea să lucrez şi care a intrat cu această ocazie în top 3 al traducătorilor foarte buni pe care îi cunosc eu. Sunt rari cei care nu numai că înţeleg bine limba din care traduc, dar cunosc bine şi limba în care traduc, din ce în ce mai oropsita română, având în plus şi suficient respect pentru munca lor, astfel încât să acorde atenţie şi gramaticii, şi ortografiei, şi continuităţii… O carte bună presupune mult mai multă muncă decât poate părea din afară. Şi de aceea e şi mai tare păcat să rămână necitită.