Pas cu pas, de-adevăratelea

Domnul Petru are 58 de ani şi un rucsac de vreo 14 kile, cu care a plecat în spate de la Iaşi la Atena (Grecia). Pe jos. Şi-a propus să facă drumul acesta pentru a atrage atenţia asupra unor necesităţi ale societăţii noastre: o finanţare suficientă a învăţământului şi a investiţiilor în cunoaştere şi cercetare, precum şi primenirea clasei politice actuale, dovedită drept incapabilă să ne conducă spre mai bine. Are, de altfel, şi un steag tricolor la el, pe care şi-a scris obiectivele:

  • 6% pentru învăţământ
  • Fără penali în funcţii publice

Şi mai are un obiectiv domnul Petru: înfiinţarea unei biblioteci de filosofie şi de limbi clasice şi orientale la Iaşi. Doar că textul ăsta era cam lung să încapă pe galbenul tricolorului, aşa că nu l-a mai scris acolo. Dar dorinţa o poartă mereu în suflet cu el. Pentru că domnul Petru crede că democraţia este baza ideală a oricărei societăţi, iar primele texte ale democraţiei s-au scris în greaca veche. La fel, filosofia este cea care dă naştere gândirii critice, indispensabilă oricărei democraţii, iar marile filosofii ale lumii tot în marile limbi clasice au fost scrise – iar aici domnul Petru include greaca, latina, chineza şi sanscrita. A fost o vreme când visa la construirea unei universităţi dedicate, tot la Iaşi, în care să se înveţe aceste limbi. Şi a unui institut de cercetare la care să se poată angaja absolvenţii acelei universităţi. Dar erau vise prea îndrăzneţe. A rămas doar cu cel al bibliotecii. Şi a pornit-o la drum.

Toată viaţa lui a fost împărţit domnul Petru între iubirea de filosofie şi nevoia de bani. A renunţat la facultatea de filosofie pentru a se duce în Valea Jiului, să se angajeze în mină. Şcoala îl dezamăgise, i se părea că mai mult îi îngrădea educaţia decât i-o dezvolta. Iar în mină auzise el că erau cele mai mari salarii din ţară. Şi chiar erau mari. Dar şi munca pe măsură. Căra în braţe bolovani de lut de 40 de kilograme, pe scările verticale dintre abataje, şi trunchiuri groase de copac pe umăr, pentru fixarea tavanelor. În mină şi-a făcut, de altfel, condiţia fizică pe care o are şi azi, cea care îl ajută, printre altele, să facă la aproape 60 de ani un drum de 2.100 km pe jos, cu un rucsac greu în spate. Banii câştigaţi în Valea Jiului s-au dus preponderent pe cărţi. Vreo 700 de cărţi şi-a cumpărat domnul Petru în anul acela cât a muncit acolo. O consideră şi în ziua de azi investiţie – în minte, suflet şi vise. Cea mai importantă dintre toate.

Şi armata i-a folosit la ceva domnului Petru. Deşi nu i-a fost uşor nici acolo, nu o consideră timp pierdut, deoarece i-a format rezistenţa fizică şi la stres, disciplina de viaţă, poate şi simţul umorului un pic, cu hazul de necaz pe care îl faci, vrei nu vrei, atunci când eşti un răcan filosof pus să îndeplineşti sarcinile acelea absurde ale superiorilor şi veteranilor. Dar spiritul liber nu i l-au putut distruge nici şcoala comunistă, nici munca grea din mină, nici armata. Aşa se face că, pe la jumătatea anilor ’80, domnul Petru a simţit că se sufocă aici. Că trăieşte într-o colivie care a devenit prea strâmtă pentru el. Şi a hotărât să plece.

Pentru început, urma să facă înconjurul lumii. Apoi o mai vedea. Îşi dorea în special să vadă India şi China, ţări care îl fascinau cu culturile lor. Însă era o utopie să visezi la aşa ceva într-o ţară din lagărul comunist, cu graniţele închise, precum era România. Şi atunci i-a venit ideea să se angajeze ca docher în port, la Constanţa, urmând să aştepte momentul propice pentru a se putea furişa pe un vas şi să plutească spre libertatea mult dorită. Lucrurile nu au ieşit din prima aşa cum ar fi vrut, prietenii cu care pornise la drum în aventura asta au renunţat pe rând la visul lor, însurându-se şi hotărându-se să se mulţumească cu ceea ce aveau aici. Şi aşa se face că abia în septembrie 1989 s-a urcat, în sfârşit, domnul Petru pe un vapor. Chinezesc. El şi prietenul cu care se aruncase în aventura asta observaseră că vasele din ţările comuniste erau păzite de doar un singur paznic, spre deosebire de cele capitaliste, care aveau doi. Deci şansele să urci pe un vas fără să te zărească cineva erau duble în cazul unuia comunist, iar de trecut tot prin strâmtoarea Bosfor trebuiau să treacă toate vasele, indiferent cui aparţineau, aşa că au hotărât să urce pe acesta şi să „coboare” în Turcia, acolo unde era strâmtoarea mai îngustă şi puteau înota mai puţin până la mal. Numai că socoteala de-acasă nu prea se potriveşte cu cea de pe vas, iar cei doi fugari au stat ascunşi patru zile într-un loc întunecos, fără hrană şi fără apă, deoarece vasul nu a mai plecat în ziua aceea. S-a desprins de mal abia într-a cincea şi într-o zi a ajuns în vizatul Bosfor, iar oamenii s-au aruncat în apă şi s-au apucat să înoate spre mal. Care era mult mai departe decât credeau (au calculat greşit momentul), la vreun kilometru. Prin miracol, au reuşit cumva să ajungă pe uscat, uzi, hămesiţi, istoviţi şi, desigur, în chiloţi. S-au bucurat că în Turcia era mult mai cald decât în România pe care o lăsaseră în urmă şi că de pe mal i-a cules o femeie care i-a dus acasă la ea, să se usuce şi să le dea o cafea. Apoi a chemat, bineînţeles, poliţia. După câteva luni de stat sub supraveghere acolo (domnul Petru îşi aminteşte cu mare drag de ospitalitatea turcească şi de bunăvoinţa poliţiei locale), s-a întors în ţară, în ianuarie 1990. Într-o ţară pe care o spera liberă de acum, după Revoluţie.

Au urmat aproape treizeci de ani de proiecte, vise şi afaceri. Unele s-au realizat, altele nu, iar afacerile toate au falimentat. Trebuie să ai o anumită construcţie, atât genetică, cât şi educaţională, pentru a reuşi în afaceri. Or filosofii sunt doar nişte visători, nişte handicapaţi în chestiunile practice ale supravieţuirii, aşa cum însuşi domnul Petru o spune despre absolvenţii de limbi clasice: pur şi simplu nu sunt pregătiţi pentru viaţă, după ce termină o şcoală gândită prost, făcută pe nişte manuale aiurea şi fără niciun scop pe termen lung. Pentru absolvenţii aceştia vrea dânsul să poată face ceva acum. Măcar să le pună la dispoziţie o bibiotecă unde să poată găsi resurse de valoare pentru nevoile lor de cunoaştere. „O bibliotecă vie”, spune domnul Petru, cu acţiuni săptămânale, atractive şi educative, care să îi atragă şi pe alţi tineri pe calea cunoaşterii acestui domeniu atât de minunat care este filosofia. Să se pregătească acea nouă generaţie pe care ne-o dorim cu toţii pentru ţara asta, cea cu gândire critică îndreptată constructiv, înspre salvarea ei.

— Nu se poate să ignori o problemă zeci de ani şi să te aştepţi să rămâi nepedepsit, spune domnul Petre la masa la care ne-am aşezat să bem o cafea cât timp îmi notez eu una, alta, pentru acest articol. Educaţia la noi în ţară nu poate rămâne la nesfârşit o Cenuşăreasă. Trebuie o revoluţie acolo. Oamenii din sistem trebuie să-şi rupă lanţurile pe care le acceptă acum, să-şi schimbe conducerea asta de incompetenţi pe care o au. Ministerul Educaţiei ar trebui să fie independent politic. Tinerii să înveţe din nou despre valorile fundamentale ale omenirii: adevăr, dreptate, libertate, curaj…

Mai vorbim o vreme despre lucrurile acestea, despre ceea ce îl animă pe el să bată tot acest drum până la Atena, leagănul democraţiei moderne. A ajuns duminică în Bucureşti, după trei săptămâni de mers pe jos de la Iaşi. A dormit la prieteni, la fosta soţie (care l-a sprijinit şi îl sprijină încă în proiectele lui, la fel ca şi fiica pe care o au împreună), prin gări şi chiar pe câmp, o noapte, pe lângă Urziceni. A mâncat când şi dacă a avut ce anume. Cel mai generos om întâlnit pe drum a fost, culmea, tot un turc: un şofer de tir aşezat pe marginea drumului pe care mergea şi el, care l-a invitat de cum l-a văzut la çay şi ekmek (ceai şi pâine), deşi nu vorbea o iotă de română.

În Bucureşti, şi-a petrecut dimineaţa încercând să rezolve o problemă cu cardul pe care are nişte bani pentru drumul ăsta. Nu sunt prea mulţi, speră să se mai adune câte ceva pe parcurs, mai ales că nu are nimic prevăzut pentru cazările de pe drum (va ţine calea ferată, ca să poată dormi tot în gări), nici pentru drumul de întoarcere de la Atena. Nici măcar cu fosta soţie nu fusese nimic aranjat în prealabil, s-a întâlnit cu ea din întâmplare într-o gară şi aşa s-a făcut că a ajuns să se odihnească o noapte în casa ei. Nici credit pe telefonul mobil nu mai are acum, nici pe pagina de Facebook nu scrie prea clar că are nevoie de bani şi cum îi poate trimite cineva vreo donaţie, cât de mică, pentru proiectul său. E cu adevărat un filosof şi un visător domnul Petru, el ştie doar că şi-a pus o idee frumoasă în cap şi că va face tot ce poate el ca să o îndeplinească. Adică va merge 84 de zile, 2.100 km, trei milioane şi jumătate de paşi. O groază de paşi. De altfel, aşa se şi numeşte proiectul lui: Prin Educație Pas cu Pas spre Democrație. Iar în cazul lui, expresia „pas cu pas” nu e doar o vorbă în vânt, ca la alţii – el chiar vrea să facă toţi paşii ăştia.

— Şi ce-o să faceţi dacă rămâneţi fără nimic?

— Merg mai departe.

— Dar nu vă este frică deloc? Nu numai de lipsa banilor sau a mâncării, dar de dormit pe câmpuri sau de infractorii din drum?

Domnul Petru se gândeşte puţin înainte să îmi răspundă la întrebarea asta. Se uită în jur şi vede bulevardul din faţa Universităţii, supra-aglomerat de maşini:

— V-ar fi frică să traversaţi strada asta acum, nu-i aşa?

— Da… cred că da…

— Dar dacă ar fi fetiţa dumneavoastră pe partea cealaltă a străzii, în pericol, şi v-ar striga, nu-i aşa că v-aţi duce fără ezitare la ea?

— Sigur că m-aş duce, dar nu prea văd legătura…

— Din iubire v-aţi duce la copil, nu din alt motiv. Eu cred că trebuie să ne depăşim frica, dacă vrem să facem ceea ce iubim.

–––––––––-

CONCRET:

Pe pagina de Facebook a proiectului se povestesc mai multe, şi despre obiective, şi despre etape (domnul Petru relatează impresii de pe drum, pe măsură ce îl parcurge), şi despre felul în care poate fi sprijinit în visul de a fonda biblioteca. Ştiu că există şi o campanie pe Patreon, dar nu am găsit detaliile concrete. Doar datele bancare le-am găsit şi vi le pun aici, în caz că vreţi să îl ajutaţi:

Banca Transilvania

Cod SWIFT: BTRLRO22

Nume: Petru Ghilan

Cont RON: RO92BTRLRONCRT0290813701

CONT EUR: RO42BTRLEURCRT0290813701

CONT USD: RO46BTRLUSDCRT0290813701

––––––

De asemenea,  în caz că reuşeşte să îşi cumpere azi bateria externă de telefon de care are nevoie la drum, domnul Petru ar avea nevoie de o cazare mâine noapte, undeva pe la mijlocul distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu; el speră să găsească ceva la Crucea de Piatră, care e chiar pe acolo şi sună simpatic, dar cred că şi la Călugăreni ar fi foarte bine. Iar noaptea următoare i-ar prinde bine un adăpost în Giurgiu. E un om cu mult bun simţ şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, care are multe poveşti interesante de viaţă, ar fi o companie deosebit de plăcută, în caz că vă hotărâţi să îi oferiţi găzduire peste noapte. Apoi urmează Bulgaria şi Grecia, unde speră doar să existe gări cu scaune mai confortabile decât în România.

––––––-

Aici puteţi vedea un scurt reportaj care a apărut la ştirile TVR în ziua în care domnul Petru a plecat la drum.

–––––––-

Iar aici puteţi citi despre crunta realitate că suntem ţara europeană care alocă cei mai puţini bani de la buget pentru Educaţie (3% din PIB anul trecut, iar anul ăsta, după cum se ştie, încă s-au mai tăiat bani de acolo, în special de la Cercetare – această coloană vertebrală a dezvoltării viitorului nostru). Măcar şi din acest motiv, vă rog eu să daţi mai departe povestea domnului Petru. Să ştie cât mai mulţi oameni că e important de luptat pentru şcoală, pentru educaţie şi pentru viitor.

Reclame

Am o super-carte de dat

În sfârşit, a văzut lumina zilei o carte pe care o aşteptam cu mare nerăbdare, încă de când am început să o traduc. O carte de parenting, culmea – şi zic „culmea” pentru că nu m-a încântat niciodată prea tare valul acesta de specialişti şi sfaturi de crescut copii care a luat amploare în ultimii ani, adunând în drumul lui şi foarte mulţi impostori şi multă, multă exagerare, astfel încât efectul a devenit contrar, de respingere a teoriilor şi chiar de naştere a unei mişcări triste şi periculoase pentru generaţiile următoare, antiparentingul. Ei bine, această carte, scrisă în 2011, nu conţine niciun sfat deplasat sau nejustificat, nicio părere personală subiectivă, nesprijinită de experienţă, niciun derapaj de la scopul ei asumat, şi anume să îi ajute pe părinţi să creeze un spaţiu eficace de învăţare pentru copiii lor. De învăţare prin joacă. Acesta este, de altfel, şi titlul cărţii: „Învăţarea prin joacă”, cu subtitlurile: „Activităţi simple pentru dezvoltarea citirii, scrierii şi a ablităţilor matematice, ştiinţifice şi sociale” şi „Dezvoltă curiozitatea şi bucuria lăuntrică a copilului tău”. Sună destul de sec şi pompos, dar cuprinsul nu e deloc aşa. Este doar efectul limbii române, care nu este atât de generoasă ca engleza. În original, titlul este: Playful learning. Develop Your Child’s Sense of Joy and Wonder. Cât de minunat sună acest Sense of Joy and Wonder, pe care se bazează, în mod practic, toate activităţile propuse în carte!

Vă sfătuiesc călduros să căutaţi această carte, dacă aveţi copii mai mici de opt ani. Cel mai utilă ar fi pentru copiii care încă nu au învăţat să citească şi să scrie, şi care vor găsi aici sprijin în acest sens. Aceşti copii pot folosi toate activităţile descrise, treptat, de-a lungul anilor. Dar sunt multe activităţi care se adresează şi copiilor care au trecut de acest prag. Eu, personal, am făcut cu fiică-mea şi prietenii ei câteva dintre ele pe când aveau opt ani, şi s-au distrat de minune. Iar unele activităţi sunt încă pe lista mea de to do, pentru că le consider potrivite chiar pentru vârste mai mari (cum ar fi, de ex, realizarea de către copii a hărţii cartierului şi organizarea unei căutări de comori pe baza acesteia).

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la autoare este organizarea riguroasă a conţinutului. Cartea este meticulos împărţită pe capitole, fiecare abordând câte o abilitate (desen, citit, scris, cercetare ştiinţifică etc.), cu o introducere teoretică scrisă în termeni uşor de înţeles, cu împărţire pe stadii de dezvoltare şi sugestii de abordare a fiecăruia dintre ele. Apoi sunt prezentate activităţile potrivite pentru fiecare vârstă, stadiu şi obiectiv, într-un stil pe care l-aş putea descrie plastic ca fiind „mură în gură à la Montessori”, iar la sfârşit sunt câteva zeci de pagini cu fişe şi alte materiale utile, precum şi o bibliografie extinsă, cu alte cărţi şi site-uri ce pot fi consultate în demersul părinţilor interesaţi să crească alături de copiii lor.

Vă las mai jos câteva fotografii (scuzaţi calitatea, numai la scris mă pricep…) din interior, să vă faceţi o idee asupra conţinutului cărţii, în caz că nu mă credeţi pe cuvânt că e foarte bună.

Iar pentru doritori, am un exemplar gratuit, ce poate fi câştigat prin tragere la sorţi dacă îmi scrieţi un comentariu la acest articol. Întrebarea la care vă rog să îmi răspundeţi în comentarii este: Ce altă carte sau joc de la editura Gama v-a plăcut în mod deosebit să folosiţi pentru educaţia copiilor voştri? Voi anunţa câştigătorul tot aici, pe 10 august. Succes!

EDIT 10 august:

Şi câştigătoarea cărţii este A.a., felicitări! Ca o curiozitate, a fost comentariul cu nr. 13 în ordinea înscrierii pe site, să nu mai zică nimeni că nu e cu noroc numărul ăsta 😉

M-am bucurat să aflu cât de mulţi cititori au cărţi şi jocuri de la Gama, sunt într-adevăr utile şi educative. Şi staţi aproape, o să mai fie concursuri pe aici!

Perle FB 8

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Azi am fost la un pas de moarte. La propriu

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Aceasta este poezia Drumul, scrisă de Marin Sorescu. Una dintre poeziile mele de suflet, în care mi-am regăsit perfect crezul pe când eram în liceu. Îmi permiteam pe atunci înfumurarea de a mă crede invincibilă în faţa tăvălugului prostiei. Sau optimismul de a crede că, dacă nu mai sunt eu, se va găsi întotdeauna cineva să îmi ia locul. Un alt Om. Acum, însă, nu mai pot gândi aşa. Pentru că acum sunt mamă, şi nu îmi mai este indiferent ce se întâmplă cu viaţa mea. Acum am o responsabilitate uriaşă faţă de copilul meu, iar viaţa mea este încă foarte importantă pentru el, aşa că acum sunt de două ori mai atentă la cum mi-o păstrez. Cât despre viaţa copilului meu… Nu cred că este nevoie să explic cât de importantă este ea pentru o mamă. Or azi de dimineaţă am fost la un pas să le pierd pe amândouă.

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit din bloc cu puţin înainte de ora nouă, cu copilul de o mână şi cu lesa câinelui în cealaltă. Copil mic, câine mic, ambii vijelioşi şi entuziaşti. Ca în fiecare dimineaţă, pe strada noastră era relativ pustiu. Nici măcar nu este o stradă, propriu zis, ci o alee scurtă (să fie vreo 80 de metri, nu mai mult), circulară, în spatele unor blocuri, cu doar două blocuri pe ea: la parterul unuia este o grădiniţă, iar la parterul celuilalt, o creşă, cu o curte comună între ele, plină de leagăne şi alte distracţii pentru copii. Traficul este sporadic pe strada noastră, cei mai mulţi şoferi sunt părinţii copiilor de la grădiniţă şi creşă, plus câteva camioane de aprovizionare pentru magazinele din vecinătate. Trotuar s-ar putea spune că nu există: e doar pe mici porţiuni din stradă, şi acelea sunt ocupate cu maşini parcate, deci pietonii merg în general pe mijlocul străzii. Şoferii conduc încet şi cu grijă, nu numai pentru că, într-o astfel de zonă, fără trotuar sau vizibilitate, oricând poate ţâşni în faţa maşinii vreun copil mic, ci şi pentru că nu e loc suficient pentru a merge cu viteză – strada e atât de scurtă, încât abia apuci să bagi viteză că şi trebuie să frânezi, ca să poţi da colţul. Şi, desigur, există un sens unic aici, absolut necesar în condiţiile în care strada nu este îndeajuns de lată pentru a lăsa să treacă două maşini una pe lângă cealaltă.

Ei bine, închipuiţi-vă acum, după ce v-am descris locurile, că am ieşit dimineaţă din bloc, aşa cum spuneam, cu copilul turuind şi cu câinele trăgând de lesă, şi că am pus un picior pe stradă (pentru că nu aveam pe unde altundeva să trec), şi că în acel moment a trecut ca o furtună prin faţa noastră o maşină. Pe sensul interzis, într-acolo unde eşti tentat să nu te asiguri înainte de a traversa, tocmai pentru că ştii că nu ar trebui să vină nimeni din sensul acela. Nu sunt radar omologat, bineînţeles, dar aş zice că maşina avea cel puţin 80 km/oră. După ce ne-a „luat faţa” nouă, aproape în sensul propriu, a evitat la limită şi claxonând repetat fundul unei maşini care ieşea din parcare (cu siguranţă nici şoferul acesteia nu observase pericolul), după care s-a înfipt cu scrâşnet de frâne în primul loc de parcare disponibil, la capătul străzii.

Îmi tremurau picioarele când m-am apropiat de maşină – un SUV uriaş, aparent nou, cu numere de Ilfov (şi nu, nu încerc să judec clişeistic, ar fi culmea să o fac chiar eu, e doar o descriere a ceea ce mi-a atras atenţia în acele momente). Un şofer destul de tânăr, care a coborât nonşalant din maşină, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun:

– Doamne, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta pe aici?, l-am întâmpinat eu, încă şocată. E plin de copii, e sens interzis…

De-abia îmi găseam cuvintele. Şoferul nu părea a fi prea emoţionat. Mi-a aruncat un „Bună dimineaţa” ironic, după care şi-a dat jos pasagerul din spate: o păpuşică de fetiţă, de vreo trei ani, cu tutu şi suzetă în gură.

– Lăsaţi, că pe domnul îl ştim. Şi o să-l dăm pe mâna poliţiei, s-a auzit de mai departe un alt martor al nebuniei, un tătic probabil, care fusese şi el „şters” de vitezoman, în faţa intrării în curtea grădiniţei.

– Nu cred că e nevoie de poliţie, am spus eu împăciuitoare, după ce văzusem copilul inconştientului. Cred că domnul a înţeles că a greşit şi că data viitoare nu va mai face aşa.

Presupun că cearta între tătici a continuat după plecarea noastră. Am observat că intensitatea urii dintre doi oameni creşte direct proporţional cu gradul de cunoaştere dintre ei, iar acolo părea să existe o relaţie mai veche.

Picioarele au continuat să îmi tremure minute bune. Pentru că ştiu că aşa se întâmplă accidentele: în secunda asta eşti, în secunda următoare nu mai eşti. Cineva care nu ştie nimic despre tine, nici măcar că exişti, poate decide că viaţa ta nu valorează absolut nimic pentru lumea asta şi ţi-o poate lua într-o secundă. Pe-a ta sau pe-a copilului tău, care este lumina ochilor tăi şi fără de care vei trăi un coşmar tot restul zilelor tale. Tu nu-ţi vei putea ierta niciodată vina de a nu-ţi fi protejat copilul. Şoferul va scăpa cu vreo condamnare de formă, cu suspendare, pentru că uciderea din culpă pare a se pedepsi la noi în funcţie de banii şi poziţia socială a culpabililor.

Încă nu m-am obişnuit cu prostia celor din jur, cu inconştienţa şi cu tupeul lor. Cu dispreţul lor faţă de tot ce nu îi priveşte personal – fetiţa şoferului de dimineaţă era corect instalată într-un scăunel de maşină, deci protejată în caz de impact – deşi nicio protecţie nu e complet sigură dacă conduci ca nebunul. Pe fiică-mea încerc, însă, să o învăţ să supravieţuiască mai eficient decât mine în lumea asta sălbatică. Îi explic binele şi răul, o educ să îl facă pe primul şi să îl evite pe al doilea, o rog să fie prudentă şi cât se poate de raţională, la vârsta ei, atunci când face ceva, orice… Şi am grijă să îi repet, nu doar de azi de dimineaţă, ci dintotdeauna, că înainte de o traversare trebuie să se uite atent în ambele părţi, şi la stânga, şi la dreapta, chiar dacă ştie că traversează o stradă cu sens unic. Pentru că asta este România, ţara în care este posibil ca până şi semnele de circulaţie să fie opţionale pentru unii. Din ce în ce mai mulţi.