Azi am fost la un pas de moarte. La propriu

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Aceasta este poezia Drumul, scrisă de Marin Sorescu. Una dintre poeziile mele de suflet, în care mi-am regăsit perfect crezul pe când eram în liceu. Îmi permiteam pe atunci înfumurarea de a mă crede invincibilă în faţa tăvălugului prostiei. Sau optimismul de a crede că, dacă nu mai sunt eu, se va găsi întotdeauna cineva să îmi ia locul. Un alt Om. Acum, însă, nu mai pot gândi aşa. Pentru că acum sunt mamă, şi nu îmi mai este indiferent ce se întâmplă cu viaţa mea. Acum am o responsabilitate uriaşă faţă de copilul meu, iar viaţa mea este încă foarte importantă pentru el, aşa că acum sunt de două ori mai atentă la cum mi-o păstrez. Cât despre viaţa copilului meu… Nu cred că este nevoie să explic cât de importantă este ea pentru o mamă. Or azi de dimineaţă am fost la un pas să le pierd pe amândouă.

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit din bloc cu puţin înainte de ora nouă, cu copilul de o mână şi cu lesa câinelui în cealaltă. Copil mic, câine mic, ambii vijelioşi şi entuziaşti. Ca în fiecare dimineaţă, pe strada noastră era relativ pustiu. Nici măcar nu este o stradă, propriu zis, ci o alee scurtă (să fie vreo 80 de metri, nu mai mult), circulară, în spatele unor blocuri, cu doar două blocuri pe ea: la parterul unuia este o grădiniţă, iar la parterul celuilalt, o creşă, cu o curte comună între ele, plină de leagăne şi alte distracţii pentru copii. Traficul este sporadic pe strada noastră, cei mai mulţi şoferi sunt părinţii copiilor de la grădiniţă şi creşă, plus câteva camioane de aprovizionare pentru magazinele din vecinătate. Trotuar s-ar putea spune că nu există: e doar pe mici porţiuni din stradă, şi acelea sunt ocupate cu maşini parcate, deci pietonii merg în general pe mijlocul străzii. Şoferii conduc încet şi cu grijă, nu numai pentru că, într-o astfel de zonă, fără trotuar sau vizibilitate, oricând poate ţâşni în faţa maşinii vreun copil mic, ci şi pentru că nu e loc suficient pentru a merge cu viteză – strada e atât de scurtă, încât abia apuci să bagi viteză că şi trebuie să frânezi, ca să poţi da colţul. Şi, desigur, există un sens unic aici, absolut necesar în condiţiile în care strada nu este îndeajuns de lată pentru a lăsa să treacă două maşini una pe lângă cealaltă.

Ei bine, închipuiţi-vă acum, după ce v-am descris locurile, că am ieşit dimineaţă din bloc, aşa cum spuneam, cu copilul turuind şi cu câinele trăgând de lesă, şi că am pus un picior pe stradă (pentru că nu aveam pe unde altundeva să trec), şi că în acel moment a trecut ca o furtună prin faţa noastră o maşină. Pe sensul interzis, într-acolo unde eşti tentat să nu te asiguri înainte de a traversa, tocmai pentru că ştii că nu ar trebui să vină nimeni din sensul acela. Nu sunt radar omologat, bineînţeles, dar aş zice că maşina avea cel puţin 80 km/oră. După ce ne-a „luat faţa” nouă, aproape în sensul propriu, a evitat la limită şi claxonând repetat fundul unei maşini care ieşea din parcare (cu siguranţă nici şoferul acesteia nu observase pericolul), după care s-a înfipt cu scrâşnet de frâne în primul loc de parcare disponibil, la capătul străzii.

Îmi tremurau picioarele când m-am apropiat de maşină – un SUV uriaş, aparent nou, cu numere de Ilfov (şi nu, nu încerc să judec clişeistic, ar fi culmea să o fac chiar eu, e doar o descriere a ceea ce mi-a atras atenţia în acele momente). Un şofer destul de tânăr, care a coborât nonşalant din maşină, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun:

– Doamne, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta pe aici?, l-am întâmpinat eu, încă şocată. E plin de copii, e sens interzis…

De-abia îmi găseam cuvintele. Şoferul nu părea a fi prea emoţionat. Mi-a aruncat un „Bună dimineaţa” ironic, după care şi-a dat jos pasagerul din spate: o păpuşică de fetiţă, de vreo trei ani, cu tutu şi suzetă în gură.

– Lăsaţi, că pe domnul îl ştim. Şi o să-l dăm pe mâna poliţiei, s-a auzit de mai departe un alt martor al nebuniei, un tătic probabil, care fusese şi el „şters” de vitezoman, în faţa intrării în curtea grădiniţei.

– Nu cred că e nevoie de poliţie, am spus eu împăciuitoare, după ce văzusem copilul inconştientului. Cred că domnul a înţeles că a greşit şi că data viitoare nu va mai face aşa.

Presupun că cearta între tătici a continuat după plecarea noastră. Am observat că intensitatea urii dintre doi oameni creşte direct proporţional cu gradul de cunoaştere dintre ei, iar acolo părea să existe o relaţie mai veche.

Picioarele au continuat să îmi tremure minute bune. Pentru că ştiu că aşa se întâmplă accidentele: în secunda asta eşti, în secunda următoare nu mai eşti. Cineva care nu ştie nimic despre tine, nici măcar că exişti, poate decide că viaţa ta nu valorează absolut nimic pentru lumea asta şi ţi-o poate lua într-o secundă. Pe-a ta sau pe-a copilului tău, care este lumina ochilor tăi şi fără de care vei trăi un coşmar tot restul zilelor tale. Tu nu-ţi vei putea ierta niciodată vina de a nu-ţi fi protejat copilul. Şoferul va scăpa cu vreo condamnare de formă, cu suspendare, pentru că uciderea din culpă pare a se pedepsi la noi în funcţie de banii şi poziţia socială a culpabililor.

Încă nu m-am obişnuit cu prostia celor din jur, cu inconştienţa şi cu tupeul lor. Cu dispreţul lor faţă de tot ce nu îi priveşte personal – fetiţa şoferului de dimineaţă era corect instalată într-un scăunel de maşină, deci protejată în caz de impact – deşi nicio protecţie nu e complet sigură dacă conduci ca nebunul. Pe fiică-mea încerc, însă, să o învăţ să supravieţuiască mai eficient decât mine în lumea asta sălbatică. Îi explic binele şi răul, o educ să îl facă pe primul şi să îl evite pe al doilea, o rog să fie prudentă şi cât se poate de raţională, la vârsta ei, atunci când face ceva, orice… Şi am grijă să îi repet, nu doar de azi de dimineaţă, ci dintotdeauna, că înainte de o traversare trebuie să se uite atent în ambele părţi, şi la stânga, şi la dreapta, chiar dacă ştie că traversează o stradă cu sens unic. Pentru că asta este România, ţara în care este posibil ca până şi semnele de circulaţie să fie opţionale pentru unii. Din ce în ce mai mulţi.

Publicitate

O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Evoluţie

La şase ani:

– Of… s-a spart oul de ciocolată… că l-ai pus la fundul pungii… Praf s-a făcut! Dar nu face nimic, nu trebuie să te scuzi acum pentru asta. Data viitoare o să înveţi să nu mai faci aşa.

La şapte ani:

– Sigur, tot eu trebuie să strâng şi masa, şi ghiozdanul, şi hainele! Mai stai tu mult la calculator cu prostiile tale!

La opt ani:

– Ai mare grijă, că mă superi! Şi vezi că nu-ţi mai dau tableta să te joci pe ea! Ţi-o ascund iar!

Oare cum s-a ajuns aici? I-am vorbit mereu cu calm şi cu răbdare, i-am explicat unde şi de ce a greşit, am iertat-o atunci când greşea involuntar şi am certat-o doar atunci când repeta greşeli deja făcute, tocmai pentru a fi şi ea îngăduitoare cu greşelile mele mai târziu… Pentru că ştiu că totul se plăteşte în viaţă, şi ştiu că cei mici imită comportamentele văzute în jurul lor.

Deci, oare cum s-a făcut atât de scorpie acum? La fiică-mea mă refer, desigur. Pentru că toate cele de mai sus, eu le-am auzit de la ea, şi nu invers!

O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia