Despre idile şi afaceri în vremea manelelor

Acum vreo două decenii, pe când trăiam o preafrumoasă perioadă de împlinire profesională şi maturitate feminină care mă făceau să mă simt radiantă de-a dreptul, am plecat pentru un weekend la munte, împreună cu câţiva prieteni, care îmi erau şi colegi de serviciu. Nu ţin minte exact cum se numea locul cu pricina, mai ştiu doar că era un fel de canton prin Argeş, probabil pe Transfăgărăşan, unde am ajuns cu ceva opintiri pe drum forestier, în micuţa maşină pe care o conduceam pe atunci: un Tico galben. Nu era o cazare prea strălucită, cu mai multe paturi suprapuse în dormitoare şi cu toaleta afară, însă peisajul era frumos, iar prietenii buni, aşa că ne-am simţit foarte bine în prima seară acolo.

Peste noapte, însă, am simţit nevoia stringentă de a plăti tribut unei cine probabil nepotrivite. Iar ghinion mai mare decât să te apuce burta în miez de noapte, fix atunci când te afli într-un loc cu WC-ul în fundul curţii, nu cred că există. Mai era şi un frig al naibii, aşa cum se întâmplă de obicei peste noapte în creierii munţilor, deci aveam toate motivele să fiu cam supărată pe lume şi pe viaţă în acele momente. Însă nu aveam încotro, chemarea naturii era de nestăvilit – practic, îmi urla în urechi natura asta rea, zicea să mă scol din pat şi să mă duc cât de repede pot la buda aia aflată la mama naibii. Drept care, m-am sculat din pat şi m-am dus. O dată, de două ori, de trei ori…

La a nu ştiu câta ieşire dintr-acestea tematice, cu destinaţia budă, pe când arătam probabil ca un leuştean pleoştit, iar gândurile mele cu siguranţă n-ar fi putut fi transcrise decât ca o succesiune de asteriscuri, m-am împiedicat (la propriu) de un tip. Trecusem de atâtea ori pragul camerei în acea noapte, încât făceam deja robotizat, cumva, drumul acela. Şi nu îmi aduceam aminte ca, într-una dintre turele precedente, pe el să se fi aflat vreun om. Ei bine, acum se afla. Un turist întârziat, prieten al cuiva din grupul nostru, care de-abia ajunsese acolo şi care a avut ghinionul să se afle în calea mea. Probabil că mai radiam câte ceva din energia aia pozitivă despre care vă povesteam la început, chiar şi pleoştită cum eram, pentru că omul a făcut o pasiune instantanee pentru mine. A căscat ochii mari, m-a salutat exagerat de politicos şi s-a ţinut ferm pe picioare în faţa mea, în ciuda încercărilor mele de a trece pe lângă el (şi chiar prin el, atunci când ne-am ciocnit prima dată), eu având totuşi o ţintă precisă şi presantă, care nu îmi permitea flirturi imediate. O vreme, am tot încercat să trec, iar el tot mi-a ţinut calea – eram mai ceva ca-n Dan Spătaru, cu badea care o prinde pe ţărăncuţă în drumul spre pârâu şi îi promite că n-o mai lasă să-i scape. Cu deosebirea că eu nu mergeam spre pârâu, ci spre WC, şi că nu aveam bujori în obrăjori, ci diaree. Ceea ce i-am şi comunicat omului până la urmă, deşi aş fi preferat să nu fac asta cu un necunoscut, care mai era şi arătos pe deasupra, şi aparent interesat de persoana mea. Dar a fost singurul mod în care am reuşit să îl dau la o parte din drum.

Nu îmi aduc aminte cum a continuat acea noapte. Poate că am mai ţinut-o mult şi bine cu drumurile, poate că m-am liniştit curând şi am reuşit, în sfârşit, să adorm. Ceea ce îmi aduc aminte este că m-am trezit a doua zi pe o melodie dată cam tare şi cam foarte departe de gustul meu. Tocmai se lansase „O, viaţa mea”, maneaua care urma să schimbe complet soarta muzicii româneşti de gen, propulsând-o în zone în care nu avusese acces înainte: cluburi, discoteci, radiouri. Iar acel călător întârziat de cu noapte făcuse şi pentru melodia aceasta o pasiune subită, ca şi pentru mine, şi o înregistrase pe o casetă audio, pe care o pusese la maximum în maşina lui. În buclă. Toată caseta era înregistrată cu aceeaşi melodie, repetată şi pe faţă, şi pe spate, şi pusă să ruleze încontinuu. Toată ziua. Sau poate că nu a fost chiar toată ziua, că i se descărca bateria de la maşină omului ăluia, dacă o lăsa să meargă aşa. Dar sunt sigură că a fost aproape toată ziua.

Ce vreau să spun cu povestea asta este că, deşi am ascultat cu orele, în buclă, o manea, nu am ajuns să îmi placă genul. E drept, atunci am remarcat calităţile vocale ale lui Adrian Copilu’ Minune (aşa i se spunea pe atunci, când încă nu eram toţi chiar atât de politically corecţi, încât să considerăm porecla „copilul” drept o discriminare şi o jignire) şi mi-am dat seama că e şi maneaua asta un gen muzical ca oricare altul, care poate deveni frecventabil dacă este realizat cu mijloace de calitate. „Oooooooooooooooooooo”-ul acela infinit al lui Costi Ioniţă mi s-a părut de nedigerat şi atunci, aşa cum mi se pare şi acum, dar per total am ştiut că piesa aceea urma să aibă un mare, un foarte mare succes. Ca o paranteză, am citit adineaori, pe când căutam pe net să mă documentez pentru articol, că adevăratul compozitor al melodiei ar fi Vali Vijelie; presupun că şi-a ros şi unghiile de la picioare de invidie atunci când a văzut că i-a dat, pe bani cam puţini după criterii lăutăreşti, un ditamai izvorul nesecat de venituri bunului său rival, Adrian Minune.

Deci cred nu că se întâmplă nicio tragedie dacă într-o noapte, în cursul unui playlist previzibil de bumţi-bumţi fără cap şi coadă, un DJ străin strecoară şi o melodie despre care el crede că reprezintă folclorul poporului pentru care mixează – aşa cum s-a întâmplat recent, la cele două mari festivaluri Neversea şi Electric Castle. Cui îi plăceau deja manelele, îi vor plăcea şi în continuare, cui nu-i plăceau nici înainte, va supravieţui. Şi mai cred şi că va mai trece multă vreme până când să se întâmple aşa ceva la un festival de rock, de exemplu, sau de muzică clasică. Dar mai ştii?…

Iar în caz că sunteţi curioşi care a fost continuarea improbabilei idile nocturne, ei bine, în creierii munţilor nu s-a mai întâmplat nimic. Tipul cu pricina şi-a luat maşina (implicit şi caseta eternă cu „Viaţa” lui) şi s-a întors la Bucureşti a doua zi, seara. Ne-am întors şi noi, restul grupului, duminică, iar luni ne-am întâlnit din nou la birou, cei care eram colegi, rămânând să povestim la cafea cu ceilalţi despre peripeţiile de peste weekend. În fine, nu chiar despre toate, la urma urmei eram directoarea firmei şi simţeam că am o imagine de apărat, până la un punct 😉 Pe miercuri, însă, am primit un telefon de la portarul clădirii de birouri în care lucram: mă anunţa cu sufletul la gură că urcă la mine Garda Financiară. Nu ştiu câţi vă mai amintiţi de această bunicuţă a ANAF-ului de astăzi, dar eu îmi amintesc prea bine cât de tare băga spaima în noi, bieţii oameni de afaceri români, simpla denumire de „Gardă Financiară”. Cu Administraţia Financiară eram deja obişnuită, dădeau ture regulate pe la noi, pentru că aşa a ştiut mereu Statul român să îşi sprijine oamenii care încearcă să facă ceva, orice, în ţara asta: cu nenumărate controale, legislaţie stufoasă, ilogică şi imprevizibilă, cu birocraţie înfiorătoare şi multe, foarte multe amenzi. Prezumţia de vinovăţie plana şi atunci, aşa cum planează şi acum, peste capetele tuturor care încercau să aibă o afacere, indiferent de domeniu. Însă Garda Financiară era next level. Garda venea doar în cazurile grave, nu pentru controale de rutină. Iar atunci când venea, puteai fi sigur că urma să plece cu o parte oarecare din firma ta, dacă nu chiar şi cu tine însuţi. În cătuşe.

Până să am timp să mă sperii, însă, de anunţul portarului, am auzit cum liftul ajunsese deja pe palierul meu (nu lucram într-un zgârie-nori, din păcate), şi am ridicat privirea înspre uşă, aşteptându-mă la ce era mai rău. Când colo, şi-a făcut apariţia mai întâi un buchet uriaş de flori, de m-a aruncat în cea mai confuză stare administrativă pe care am experimentat-o vreodată: de când vine Garda cu flori la contribuabili? Apoi persoana din spatele buchetului şi-a făcut şi faţa vizibilă, lămurindu-mi misterul, şi anume că era fix turistul întârziat cu caseta buclucaşă. Fusese floare la ureche pentru el să afle adresa firmei la care lucram, odată ce îmi aflase numele, la munte. Au urmat câteva luni la fel de confuze, în care amândoi eram cu un picior într-o relaţie şi cu celălalt într-o mare de nehotărâre. După vreun an, însă, nehotărârea mea a luat sfârşit şi m-am căsătorit într-un mod surprinzător chiar şi pentru mine. Cu altcineva. Iar el şi-a făcut public regretul pentru hotărârea aceasta a mea furându-mă la nuntă (ritualicul furt al miresei, desigur, până la urmă a trebuit să se mulţumească cu o sticlă de whisky de la naş, în locul meu) şi aducându-mi în dar acolo o maşină plină cu flori. Doar florile, adică, nu şi maşina. Nenumărate drumuri a făcut atunci din parcare în restaurant, cu braţele pline cu flori, şi o grămadă impresionantă de crizanteme s-a strâns până la urmă pe podea – nu am putut lua acasă decât o mică parte din ea, pentru că nu aş fi avut unde să pun atâtea flori într-un apartament de bloc.

Florile acelea bineînţeles că s-au uscat de o eternitate. Eu nu mai lucrez de o alta. Nu mai există nici firma aceea, nici Garda Financiară. Dar uite că, în timp, am rămas cu ceva mai preţios de atât: cu amintirea unei întâmplări urzite parcă într-o zonă crepusculară, doar că simpatică, numa’ bună de povestit la bătrâneţe, când nimeni nu şi-ar mai putea închipui că, odată, demult, furam inimi până şi în drum grăbit spre buda din fundul curţii, cufurită şi privată (!) de somn.

Reclame