Cum să avem (mai multă) încredere în noi

În primăvara trecută, la scurtă vreme după ce publicasem un articol sensibil despre mama mea (Florile lui Yaya), am fost invitată de către cineva de la Antena 1 să particip la o emisiune de-a lor, care se numea „Totul despre dragoste”. Spunea doamna care m-a sunat că păream a şti multe despre iubire, după felul în care scrisesem. Şi avea dreptate, chiar ştiu multe despre iubire, sub toate formele ei (ho-ho!), doar că n-am obiceiul de a vorbi despre asta cu oricine, oricum şi oricând. Ori emisiunea aceea era clar una la care nici nu m-aş fi uitat, darămite să şi apar în ea… Un show de genul făcut celebru de Jerry Springer, fără scandalurile de acolo: o persoană îşi spunea povestea de viaţă pe o canapea, moderatoarea îi punea întrebări, alţi doi, trei băgători de seamă din studio îşi dădeau cu părerea semi-psihologic, iar publicul format din câteva pensionare în gradene aplauda semnificativ din când în când. Mai mult de atât, emisiunea era moderată de către una dintre cele mai antipatice femei din show-biz, Mirela Vaida-Boureanu, o ţaţă tupeistă care prezentase numai emisiuni de calitate îndoielnică şi a cărei voce mă bântuie şi acum, după ce luni de zile s-a dat în buclă, la televizor, o reclamă cu ea năpustindu-se (cu drag, cică) la un bebeluş nevinovat, rămas probabil şi el traumatizat pe viaţă după acea filmare.

Una peste alta, aveam toate motivele să refuz invitaţia. Dar mi s-a părut politicos să cer un răgaz de gândire înainte. M-am uitat pe net, la câteva emisiuni înregistrate – parţial, adică, pentru că nu puteam privi mai mult de câteva minute – apoi m-am sfătuit cu restul familiei. Fiică-mea a sărit imediat în sus de bucurie că m-ar putea vedea la televizor şi m-a rugat să mă duc. I-am explicat motivele mele etice pentru care nu aş face asta şi entuziasmul ei a scăzut.

– Pur şi simplu, nu mă văd pe canapeaua aia, i-am spus eu.

– Mda, cred că ai dreptate, m-a aprobat ea. Nu prea e genul tău. Dar du-te măcar să prezinţi emisiunea aia, te rog! La asta sigur te-ai pricepe foarte bine. Şi ar ieşi mai frumos. Te roooog….

Sfântă inocenţă de copil! 🙂

Până la urmă, am refuzat invitaţia, iar doamna de la Antenă s-a cam supărat (cică de ce nu vor oamenii mişto să vină la emisiuni dintr-astea, doar pentru ca apoi să spună că sunt de proastă calitate?!). Dar conştiinţa mea a fost mulţumită cu această decizie.

Cu totul altfel a stat treaba acum câteva luni, când am fost invitate, fiică-mea şi cu mine, să apărem la defunctul Jurnal pentru copii de la Digi 24. Aceea chiar era o emisiune la care ne uitam cu plăcere şi, în plus, urma să vorbim despre ceva din zona noastră de interes: o carte. Trebuia să prezentăm o carte de dezvoltare personală apărută la Pandora M. E drept că nici  acest gen de literatură nu face parte din preocupările noastre, însă după ce am răsfoit cartea, am acceptat. În plus, mi-am dat seama şi că nu puteam să o refuz pe prietena care ne invitase şi care are cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată… Aşa că am acceptat provocarea de a citi ceva ce nu citim de obicei şi a susţine o scurtă prezentare televizată.

Cartea se numeşte „Codul încrederii pentru fete” şi este scrisă într-un limbaj accesibil copiilor pre-adolescenţi şi adolescenţi, cărora li se adresează. Conţine multe povestiri exemplare, ale unor fete care au reuşit în situaţii în care păreau să nu aibă vreo şansă, e organizată eficient pe capitole şi secţiuni, astfel încât să fie uşor de observat şi reţinut anumite cuvinte-cheie şi le dă cititorilor sfaturi concrete pentru dezvoltarea încrederii în ei înşişi, gata de pus în practică în situaţii de zi cu zi. Nu numai că ne-a prins bine să citim cartea, dar ne-am şi distrat foarte tare la filmări. O atmosferă senină, de după-amiază de weekend, în minunata mansardă a librăriei Cărtureşti Verona, femeia cu cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată, o echipă de filmare cu mult simţ al umorului şi o altă echipă mamă-fiică (genială fiica!) invitată să vorbească despre carte împreună cu noi, cu care ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţă. Am râs foarte mult la acea filmare. Iar rezultatul final a arătat cam aşa:

Din păcate, aceea a fost ultima ediţie a Jurnalului pentru copii. Mă bucur că am apucat să o filmez cu camera telefonului, atunci când au dat-o la televizor, pentru că pe internet nu au mai pus înregistrările, aşa cum făceau pe vremuri. Apoi au desfiinţat emisiunea cu totul – victimă a schimbărilor de management de la Digi 24, din primăvară. Acum se dă Agrojurnal în locul ei, probabil că e mai potrivită o astfel de emisiune pentru ţara noastră.

De ce povestesc abia acum toate acestea? Pentru că ne-am propus să organizăm un atelier pe tema încrederii în sine, la aceeaşi filială pentru copii, Emil Gârleanu, a primitoarei Biblioteci Metropolitane Bucureşti, la care facem regulat ateliere de lectură. I-am cerut prietenei mele de la Pandora M să ne dea şi o carte asemănătoare pentru băieţi, publicată de ei, „Băieţii sensibili – Cum să devină mai puternici”, ca să putem discuta şi cu celălalt sex (deşi principiile după care trebuie să ne ghidăm în acest domeniu sunt aceleaşi indiferent de sex, doar poveştile personale diferă). M-am gândit că le-ar prinde bine unor copii aflaţi în pragul începerii şcolii să discutăm despre încredere în sine, mai ales celor care se pregătesc pentru intrarea la gimnaziu, etapă importantă şi dificilă în evoluţia lor.

Fiică-mea este în aceeaşi situaţie, din toamnă va merge la o şcoală nouă, va avea numai colegi noi, mai multe materii şi mai mulţi profesori, iar emoţiile unei astfel de schimbări sunt absolut inerente. Însă ea mi-a demonstrat în nenumărate situaţii că este mult mai tare decât mine, mai ales decât mine la vârsta ei de acum, şi cred că ar avea ce să le povestească altor copii din experienţele ei.

Ca de exemplu acea întâmplare cu bretonul, din clasa întâi. Începuse de curând şcoala, o mutasem la o altă clasă decât cea la care fusese în pregătitoare, iar aici nu cunoştea decât o singură fetiţă – o fostă prietenă de-a ei de la grădiniţă. Ne-am bucurat degeaba că avea în noua clasă pe cineva de care fusese apropiată, sperând că o va ajuta să se integreze în colectiv. În ziua în care Luna s-a dus la şcoală cu o tunsoare nouă, cu un breton cam drastic, tuns foarte drept, la jumătatea frunţii, colega ei a fost prima care a râs de ea, spunându-i:

– Ce urâtă eşti cu bretonul ăsta!

Luna mi-a povestit întâmplarea, aşa cum îmi povestea totul. Nici mie nu îmi prea plăcea cum îi stătea cu acel breton, aşa că i l-am prins în părţi, cu câteva agrafe, şi am sfătuit-o să se ducă pieptănată aşa a doua zi la şcoală.

– Ca să nu mai râdă nimeni de tine, i-am spus eu. Într-adevăr, e un breton cam special…

A doua zi, copilul meu de nici şapte ani împliniţi mi-a dat o lecţie de încredere în sine pe care nu o s-o pot uita vreodată: şi-a pieptănat bretonul şi mai accentuat, aşa cum era el, „cam special”, şi a plecat la şcoală cu fruntea sus, punându-l în evidenţă. Nu a mai încercat niciodată să se apropie de acea fetiţă, şi-a făcut repede o altă prietenă, nouă în clasă ca şi ea, şi a rezistat un an întreg în acel colectiv care s-a dovedit, în timp, şi mai toxic decât precedentul. Iar eu am fost nevoită să recunosc că a reacţionat mult mai corect decât mine, care o sfătuisem să plece capul în faţa unei judecăţi răutăcioase.

Deci, la atelier, îmi propun să vorbim, în amuzantul stil al casei, despre experienţele noastre, să citim din experienţele altora şi să încercăm să găsim împreună metodele de adaptare cele mai potrivite fiecărei personalităţi în parte. Am pregătit câteva jocuri simpatice şi o listă cu mici trucuri utile copiilor mai timizi sau celor aflaţi în situaţii mai dificile, iar la sfârşitul atelierului voi lăsa cele două cărţi bibliotecii, ca să poată fi împrumutate de micii cititori. Sau de cei mari, pentru că aceste cărţi pot fi la fel de utile părinţilor care simt nevoia unor îndrumări. Pagina evenimentului este aici. Dacă aveţi (oricât) peste 9 ani, vă aşteptăm cu drag 🙂

Atelierul cu cărţi şi căţei

Am plănuit atelierul despre cărţi şi căţei pe acelaşi tipic cu cel despre pisici: citim ceva cu căţei, discutăm un pic despre ce am citit, apoi ne uităm la un colaj de poze cu căţei celebri din literatură şi filme, după care facem un joc tematic, iar la sfârşit… ei bine, la sfârşit urma să primim vizita unor musafiri cu totul şi cu totul speciali – câţiva câini utilitari, din aceia dresaţi ca să salveze vieţile altora. Părea simplu, dar în realitate s-a dovedit a fi de-a dreptul complicat. În primul rând, pentru că mi-a fost greu să găsesc nişte texte literare cu sau despre căţei care să se potrivească momentului. De unde aveam impresia că e plină literatura română, cel puţin, cu scrieri tematice, m-am trezit că singura poezie pe care aş putea-o citi cu nişte copii şi fară să mă bufnească lacrimile este „Zdreanţă”. Deci am pus semn la „Zdreanţă”, în cartea cu poezii despre Tudor Arghezi. Apoi mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit eu vreodată: „Tombuctu” a lui Paul Auster.

În zadar am căutat, însă, în paginile ei, vreun fragment care să poată fi rupt de acolo şi să fie citibil cu copiii. Romanul povesteşte odiseea domnului Osache – căţelul unui vagabond poet care moare şi pe care acesta visează să îl poată reîntâlni vreodată în raiul lui personal, un loc despre care îi vorbise mereu şi pe care îl botezase Tombuctu. Singurul lucru pe care l-am reuşit cu această ocazie (a răsfoirii cărţii) a fost să plâng iar, când i-am recitit sfârşitul, aproape la fel de tare ca acum 15 ani, când l-am citit prima dată. Vă jur că este o carte uriaşă, genul acela după care te simţi şi sfâşiat de trist, dar şi mult mai om decât conştientizai înainte. Deci nu o ocoliţi dacă o vedeţi vreodată. Eu am citit-o în versiunea aceasta epuizată, de la Polirom, dar ştiu că a mai fost editată şi de alţii.

M-am reorientat cu căutările spre Jack London. La urma urmei, cărţile lui de început, „Chemarea străbunilor” şi „Colţ Alb”, sunt cele care au inspirat toate romanele ulterioare care povestesc vieţi aventuroase de căţei. Dar nici în paginile lor nu am găsit fragmente scurte şi memorabile, pe care să le pot selecţiona pentru lectură.

Şi atunci am deschis o altă carte pe acelaşi calapod din biblioteca mea: „Viaţă de câine”, de Peter Mayle. Şi nu am mai închis-o decât după ce am citit-o pe toată. E drept, cam pe repede înainte, dar suficient de atent încât să selectez din ea vreo zece pasaje demne de a fi citite la atelier. Pentru cine nu îl cunoaşte pe Mayle, acesta a fost un englez stabilit în Franţa, care a scris o groază de cărţi pline de un umor minunat (englezesc, of course) la adresa francezilor. Dacă nu aţi citit măcar una din seria începută cu „Un an în Provence”, cred că aţi ratat ocazia de a râde copios pentru câteva ore.

În „Viaţă de câine”, tot francezii sunt cam ironizaţi, dar de data asta nu din perspectiva unui om (englez), ci din cea a unui câine. Care trece şi el printr-o groază de aventuri înainte de a se titulariza pe postul de câinele casei într-o familie de oameni mai răsăriţi la minte decât provincialii francezi din jurul lor. Nu este o carte pentru copii, dar m-am gândit că până şi un copil ar putea râde la întâmplările din ea, alături de părinţii care asistă la atelierele noastre şi care se pot plictisi uneori de discuţiile noastre.

Ca de exemplu, această povestire a câinelui nostru, care este un pui de câine de vânătoare total lipsit de această vocaţie şi care este scos pentru prima dată la o partidă de vânătoare, ca să înveţe cum se face:

„M-am trezit dat afară din maşină, tras de ceafă, şi mi se ordonă să fug în pădure. Ceilalţi câini păreau că ştiu ce fac, aşa că m-am luat şi eu după ei. Ne-am lipit nasul de pământ şi am alergat atenţi, urmărind parcă ceva, urmaţi în ariergardă de întreaga divizie armată. Făceau destulă gălăgie ca să sperie orice fiinţă care nu era surdă de-a binelea, iar orice pasăre cu ceva minte (cum ar fi un fazan, de exemplu) şi-ar fi luat zborul spre a se aşeza liniştită pe acoperişul de la gendarmerie cu mult înaintea sosirii lor.

Oricât ai vrea, nu poţi să spui ce are de gând un iepure. Unul dintre câini se opri brusc şi adoptă postura pe care ai prilejul să o vezi ocazional în tablourile şcolii rustice – capul împingând în faţă, gâtul, spinarea şi coada în linie dreaptă, una din labele din faţă ridicate de parcă patrupedul tocmai ar fi călcat în ceva. Cred că termenul tehnic este aret. în fine, m-am dus şi eu până acolo să văd ce se întâmplă şi, când acolo, un iepuraş se ghemuise sub un tufiş, tremurând ca o piftie, evident pierdut, neştiind dacă să facă pe mortul, să ridice o batistuţâ albă în semn că se predă sau să o ia la goană.

Trupele din urma noastră fremătară agitate, aruncară dintr-o dată diverse instrucţiuni, pe care eu însă le-am ignorat. Era totuşi primul iepure pe care-l vedeam şi voiam să îl studiez mai de-aproape. Îmi aduc aminte că, în timp ce mă aruncam după el, mă gândeam la un prânz îndestulător, dar cred că iepuraşul mi-a ghicit gândurile. A ţâşnit printre picioarele mele şi brusc m-am trezit în mijlocul celui de-Al Treilea Război Mondial. Trebuie să înţelegeţi că nu mai intrasem în luptă până atunci, aşadar, nu eram deloc pregătit pentru groaznica hărmălaie făcută de puştile care s-au descărcat deasupra capului meu. Nici nu vă imaginaţi ce şoc a fost, aşa că nici măcar nu caut scuze pentru acţiunile mele. Instinctul a preluat comanda şi m-am ferit din calea focului mai iute decât iepurele. Dacă mă gândesc mai bine, cred că l-am şi întrecut, alergând în viteză spre un loc mai sigur, în dubiţă.”

Sau ca acest fragment care are, e drept, ca şi restul cărţii, o exprimare uşor pretenţioasă şi câţiva termeni mai savanţi, dar care compensează prin subiect. Pentru că e despre pârţuri – subiect de un interes suprem şi absolut pentru toţii copiii mai mici pe care îi cunosc eu:

„Să tragi vânturi este considerat un obicei foarte prost, iar la această categorie trebuie să spun că labradorul excelează. Din păcate, odată ce ţi-ai câştigat reputaţia în domeniu, este foarte greu să mai fi tratat altfel decât cu o suspiciune reflexă, de multe ori pe nedrept. Îmi aduc aminte cum într-o seară de iarnă, când lemnele trosneau voioase în cămin şi prietenii se adunaseră în jurul mesei, iar noi, câinii, ne vedeam de ale noastre în veselia generală, starea de bine a fost întinată de o adevărată torpilă, probabil rezultatul consumării unei cantităţi imense de brânză. Ne-a fost imposibil să ignorăm incidentul, iar conversaţia s-a întrerupt brusc, în timp ce toată lumea căuta să identifice vinovatul. Acum, se întâmplă că eu mă găseam foarte aproape de persoana cu pricina – un domn mărunţel şi extrem de iritat, ziarist – dar credeţi că şi-a recunoscut vina? Sigur că nu. Cu siguranţa exersată care vine, sunt convins, din multe asemenea scăpări anterioare, mărunţelul a făcut semn cu paharul de vin în direcţia labradorului şi a zis exact aşa: „Domnule poliţist, vă rog, arestaţi acest câine!“. Săracul, a fost imediat expulzat afară, victimă a propriei reputaţii.”

Sau întâmplarea cu instalatorul. Sau ziua ploioasă în care căţelul s-a gândit că ar fi frumos din partea lui să urce în patul stăpânilor. Sau prima lui întâlnire cu o pisică, rea ca mai toate pisicile şi deosebit de obeză. În fine, v-aţi făcut o idee. E o carte tocmai bună de înseninat o zi mai complicată. Doar că, la fel ca şi la atelierul anterior, cu pisici, nici măcar nu am apucat să o deschid. Iar de data aceasta, nu sunt doar eu de vină…

Au fost mai mulţi copii mici la acest atelier. Deşi era recomandat pentru 6-10 ani, ca toate din serie, pentru că activităţile pregătite necesită să ştii, cel puţin, să citeşti. Presupun că au fost aduşi de părinţi ca să vadă căţeii invitaţi la sfârşit. Ceea ce nu e un lucru rău. Şi este un spaţiu public acea bibliotecă, e drept. Dar nu văd absolut niciun motiv pentru care ai veni acolo cu un copil de un an jumate sau doi sau trei, care evident nici nu înţelege ce se vorbeşte, darămite să citească ceva, şi pe care să l-ai lăsa să tragă după el o jucărie din lemn cu roţi prin mijlocul unui grup care încearcă să poarte o discuţie. Iar când, în sfârşit, îşi fac apariţia căţeii mult-aşteptaţi, copilul acela evident că se sperie de ei şi începe să plângă, iar tu, mama „zen”, îl laşi să o facă şi pe-aia, pentru că, nu-i aşa, vrei să îţi înveţi copilul cu de toate, cât mai de mic posibil.

Dar să trecem peste asta. Tematica următorului atelier sunt broaştele, care nu îmi plac deloc în realitate, aşa că nu vom avea invitate în carne şi oase, ca să mai existe vreo atracţie pentru copii mici. Doar lecturi şi jocuri de cuvinte pentru 6-10 ani 😉

Per total, mie mi s-a părut că a ieşit iar o seară foarte frumoasă acolo. Copiii participanţi au fost de milioane, entuziaşti şi isteţi, ca de obicei. Câinii celor de la Câini de salvare C.C.U. au fost adorabili (intenţionez să scriu un material separat despre ei şi despre dresorii lor, e o poveste tare frumoasă la baza acestei asociaţii de voluntari inimoşi).

În această fotografie, de exemplu, se află Tara, o căţeluşă care a fost luată de pe stradă şi dresată să salveze vieţi de oameni – poate chiar viaţa celor care au abandonat-o pe când era mică, cine ştie. Pentru că aceste animale sunt infinit mai bune decât oamenii, de fapt, şi ne dau deseori lecţii pe care mulţi dintre noi alegem să nici nu le vedem:

Alte fotografii de la eveniment, aici.

Am învăţat şi eu ceva nou cu această ocazie, cot la cot cu copiii, de la şeful asociaţiei, şi anume că, atunci când întâlneşti un câine cu intenţii agresive, e bine să bagi mâinile în buzunarele de la spate şi să iei cel mai nonşalant aer cu putinţă, încercând să nu îl priveşti deloc în ochi spre acesta. Sper să nu am ocazia să verific dacă aşa este, dar nu se ştie niciodată când prinde bine un astfel de sfat.

Şi încă o parte bună pentru mine a acestui atelier a fost că Luna a îndrăznit, în sfârşit, să îmbrace un tricou pe care l-a primit cadou de ziua ei în decembrie. 2017. Mda. O prietenă ne-a făcut atunci o surpriză foarte frumoasă: a luat de pe pagina noastră de Facebook un fel de manifest pro-căţei pe care îl scrisese Luna şi i-a comandat un tricou pictat manual, cu acel text (desenatoarea chiar s-a străduit să imite şi scrisul fiică-mii) şi un desen minunat, pe care i l-a făcut cadou de ziua ei. Iar Luna nu a vrut să îl îmbrace niciodată, de teamă să nu îl strice.

Însă acum, la acest atelier, i-am spus că ori îl pune pe ea, ori nu vine cu mine. Şi l-a pus, desigur. Pentru că nu putea risca să rămână acasă, ea care se pregăteşte conştiincios alături de mine pentru astfel de ocazii: mă ajută cu materialele, îşi aduce şi ea cărţile tematice la bibliotecă, să le arate celorlalţi copii, stă mereu alături de mine, gata să sară la orice nevoie, iar la sfârşit le împarte tuturor semnele de carte făcute drept amintire. Ce mai, am asistentă de nădejde!

Iar ultima parte bună pe care o văd eu la aceste ateliere – şi care este, de fapt, cea mai importantă – e că după fiecare dintre ele copiii împrumută cărţi din bibliotecă. Ba chiar se fac şi abonamente noi în astfel de ocazii, îmi aduc aminte că la primul atelier au fost trei copii care s-au abonat pe loc. Pentru că tocmai în scopul de a îi împrieteni pe copii cu cărţile se fac toate aceste acţiuni într-o bibliotecă, şi nu într-un parc sau într-o cofetărie, să zicem. S-ar putea să primeşti un refuz dacă îi pui copilului tău o carte în mână şi îi spui sec: „Citeşte!”. Dar dacă îl aduci într-un mediu atât de prietenos şi de colorat cum este acea bibliotecă, alături de mulţi copii şi adulţi care găsesc bucurie în paginile unor cărţi, cel mai probabil copilul tău va cere singur să citească şi el o carte la plecare. Cel puţin 😉

Ateliere cu cărţi şi (despre) animale

După ce am spart gheaţa anul trecut, cu câteva ateliere de lectură a unor cărţi cu idei valoroase pentru copii, am început 2019 cu un proiect nou, pe o tematică un pic diferită: cărţi şi animale. Am plănuit, împreună cu cei de la filiala „Emila Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, care oferă cu generozitate spaţiul pentru ateliere, să ţinem câte un atelier lunar dedicat câte unui animal în literatură. Sunt multe animale pe lume şi s-au scris multe cărţi despre ele, aşa că sper să fie cât mai longeviv acest proiect al nostru, adresat copiilor de şcoală primară.

Am început – se putea altfel? – cu atelierul despre pisici. Au fost invitate la atelier nişte pisici adevărate, care au cam suferit, săracele… Nu mai ştiau prin ce cotlon să se ascundă de dovezile de prea multă iubire ale micilor iubitori de feline, care ar fi stat doar cu ele în braţe.

Am citit mai întâi un text despre pisici. A fost surprinzător de greu să găsesc fragmente de literatură care să mi se pară perfect potrivite ocaziei, dar până la urmă m-am hotărât asupra primei poezii din cartea lui T.S. Eliot, Old Possum’s Book of Practical Cats. Este o poezie despre cum să alegi numele cel mai potrivit pentru pisica ta şi intenţionam să o leg de o discuţie cu copiii despre numele propriilor lor animale de companie. Din păcate, la bibliotecă am găsit doar prima traducere în română a acestei cărţi, Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe (ed. Humanitas, 2009), care mi s-a părut mai neatrăgătoare decât cea apărută tot la Humanitas, câţiva ani mai târziu, în traducerea mult mai plină de vervă a lui Florin Bican: Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu. Pentru că este şi asta o artă, cea a traducerii (mai ales când vine vorba de poezie), de care nu mulţi cititori sunt conştienţi că există… Ia uitaţi şi voi începutul acestor două variante, pentru comparaţie:

Nu-i aşa că a doua variantă e mult mai inspirată? Aşa că am tipărit-o de pe net pe aceasta şi le-am citit-o copiilor de pe hârtie. Apoi le-am arătat un colaj de fotografii cu pisici celebre din literatură, din filme şi chiar din viaţa reală. Ştiau o groază de pisici copiii ăştia, şi săreau cu mult entuziasm să răspundă atunci când recunoşteau vreuna. Noroc că au ochi buni copiii şi ne-am putut descurca cu modesta mea tehnologie: o tabletă mică, pe care încărcasem fotografiile tot de pe net culese. Am povestit despre pisicile unor scriitori celebri, ca Neil Gaiman (unul dintre scriitorii preferaţi de fiică-mea). Sau ca Mark Twain, care spunea: „Cînd cineva iubește pisicile îi devin prieten și tovarăș fără să fie nevoie de altă prezentare. Pur și simplu, nu pot rezista unei pisici, mai ales atunci cînd toarce. Sînt cele mai curate, mai inteligente ființe pe care le cunosc, bineînțeles, în afară de fata pe care o iubesc!”. Am povestit despre pisicile lui Ernest Hemingway (care a avut chiar şi 23 deodată); cea mai cunoscută dintre ele, motanul Snowball, era un mare crai şi a umplut vecinătatea de snowball-i mici – iar lucrul acesta a fost foarte uşor de demonstrat, datorită faptului că motanul avea şase degete la o lăbuţă şi le-a transmis tuturor urmaşilor această anomalie genetică a sa. Şi despre Charles Dickens am vorbit, care şi-a iubit atât de mult pisicuţa, încât i-a păstrat lăbuţa montată pe un deschizător de scrisori, după ce aceasta a murit. Dar e drept că povestea asta i-a amuzat mai puţin pe copii decât imaginile cu pisici foarte cunoscute din filme de animaţie: Garfield, Tom, Jaone Tom, Mewsette şi Robespierre, Si şi Am, Sylvester, Lucifer, Felix, Oliver şi lista ar putea, mult, continua.

Ne-am întors apoi la pisici din cărţi, pentru că ne aflam, totuşi, la un atelier tematic: pisica din Cheshire, Mog, Winston, Splat, nenumăratele pisici pierdute şi găsite ale lui Holly Webb – copiii au recunoscut, din imagini, foarte multe pisici. Şi am încheiat prezentându-le pisici reale care au devenit cunoscute prin intermediul internetului: celebra Grumpy Cat, bogată datorită feţei ei încruntate şi Bob, motanul care i-a schimbat complet viaţa lui James Bowen. Acesta trăia pe străzi, era un cerşetor dependent de heroină, până când l-a adoptat pe Bob, l-a dresat să dea laba şi să facă alte câteva figuri drăguţe, apoi a început să facă spectacole cu el. A câştigat mulţi bani, s-a lăsat de droguri, a scris o carte despre viaţa sa care a devenit best-seller, iar acum lucrează în caritate, încercând să ajute şi el, la rândul lui, alţi oameni aflaţi în nevoie. Şi apropo de nume interesante pentru pisici, pe Grumpy Cat o cheamă, de fapt, Tartar Sauce, iar Bob a fost botezat aşa după personajul Bob din serialul “Twin Peaks”, un spirit malefic care posedă oameni…

După această plimbare în lumea vizualului cu pisici, copiii păreau mult mai dornici de joacă decât de lecturi, aşa că am renunţat să le mai citesc, aşa cum plănuisem, câteva poezii despre Arpagic, celebrul motan al Anei Blandiana. Şi ne-am pus pe joacă. Imprimasem acasă câteva proverbe şi zicale despre pisici, pe care le-am decupat cuvânt cu cuvânt, astfel încât copiii să recreeze singuri frazele, ca într-un puzzle: „Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci”, „Mâţa blândă zgârie rău”, „Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, „Cei care se joacă cu pisicile trebuie să se aştepte să fie zgâriaţi” ş.a. Apoi am discutat un pic despre înţelesul fiecărei zicale refăcute şi gata, că s-a terminat ora prevăzută pentru eveniment.

M-am simţit foarte bine cu cei mici şi le sunt recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo. Un singur regret am: că nu am apucat să mă văd şi eu ca lumea la televizor, după atelierul acesta. Au făcut un reportaj despre bibliotecă cei de la Digi24 şi le-am spus şi eu câteva vorbe, după care au filmat şi o mică parte din atelier. Şi fix în sâmbăta în care au transmis emisiunea m-am trezit eu abia la ora zece, după ce se terminase! Din păcate, Digi24 nici nu mai încarcă emisiunile acestea pe site, de câteva luni încoace, dar m-am consolat cu un rezumat al emisiunii pe care l-am găsit pe net (pentru curioşi, el se află aici)

Îmi place să cred că şi celor mici le-a plăcut cum ne-am petrecut acea oră împreună. Mai ales că, la plecare, un prichindel mi-a poruncit pe un ton foarte serios să mai fac dintr-astea. Iar când i-am spus că mai fac, cu siguranţă, dar abia peste o lună, mi-a răspuns hotărât: „Nu, nu peste o lună! Peste o săptămână!”. L-am „mituit” cu unul dintre semnele de carte pe care le pregătesc de obicei, la fiecare atelier, şi cred că l-am împăcat, pentru că a venit şi la următorul atelier, cel de după o lună, despre căţei. Dar despre acela vă voi povesti data viitoare.

Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.