Dilema Iepuraşului de Paşte

Nu se cunoaşte exact numărul limbilor vorbite pe glob. Cel mai extins catalog lingvistic, datând din 2009, cuprinde aproape 7.000 de limbi distincte. De aceea, mi-e greu să cred citatul pe care l-am văzut de curând pe net şi care spunea: „Limba română este singura limbă în care cuvintele Paşte şi mamă se întâlnesc în aceeaşi propoziţie”. Dar este un citat amuzant, care îmi oferă posibilitatea de a da vina pe limba în care m-am născut atunci când derapez şi îmi scapă o astfel de înjurătură.

Ca filolog de formaţie, îmi cunosc şi respect limba maternă, iar ca mamă încerc să o folosesc doar în formele ei corecte şi politicoase. Dar ce te faci atunci când te afli la volan, ai un copil mic ancorat în scăunelul din spatele tău şi un alt şofer îţi face o figură periculoasă în trafic? Ei bine, combini impulsiv cele două cuvinte: Paşte şi mamă. Acum câteva luni, când mi s-a întâmplat acest lucru, am avut imediat un sentiment de culpabilitate faţă de copilul meu, expus prea de timpuriu unui limbaj necontrolat şi inadecvat bunei educaţii pe care încerc să i-o dau. Spre norocul meu, Luna a luat doar partea bună din expresia pe care o auzea pentru prima dată şi s-a manifestat entuziast:

–        Paştele! Uraaaa! Vine Iepuraşul!

Şi iată cum apare o nouă dilemă în mintea mea: să o las să creadă fericită în animăluţul darnic, despre care nici măcar nu ştiu de unde a aflat, sau să îi şterg iluzia cu buretele explicaţiilor? Gândirea magică pare a fi înnăscută în noi, iar încrederea în entităţi fantastice ne este de mare ajutor de-a lungul vieţii, fie că e vorba de zâne bune şi de Feţi-Frumoşi, în copilărie, fie că e vorba de Dumnezeu, mai târziu, mai ales în situaţii din care un Deus ex machina pare a fi singura ieşire. Dar cât de mult putem perverti la pretexte de risipă şi haleală cele mai frumoase Sărbători ale creştinătăţii – Crăciunul şi Paştele?

Dilema fiind nerezolvată, nu l-am ucis deocamdată pe Iepuraşul de Paşte. Dar nici nu l-am invitat pe la noi, aşa cum am făcut cu regularitate cu Moş Crăciun, simpatica invenţie Coca-Cola. Îl păstrez de rezervă, pentru eventuale necesităţi de şantajare, aşa cum am inventat ochiul de la spate al mamelor, pentru momentele în care vreau să am un copil cuminte şi în afara razei mele vizuale. Atât de bine a prins minciuna aceasta (una dintre foarte, foarte puţinele minciuni pe care i le spun copilului meu), încât, atunci când mi-am făcut ochelari pentru citit, Luna m-a întrebat:

–        Dar ochiul de la spate încă vede bine? La el nu ai nevoie de ochelari?

–        Ochiul de la spate o să vadă bine cât timp voi fi mama ta, adică pentru totdeauna, i-am spulberat eu nemilos mica speranţă de a putea face uneori lucruri interzise.

Ştiu că va veni în curând momentul în care îşi va da seama că în ceafă nu se poate deschide niciun ochi. Iar când vor dispărea şi Iepuraşul de Paşte, şi Moş Crăciun, şi baghetele magice, sper să ne vadă în continuare pe noi, părinţii ei, ca pe nişte oameni reali pe care se poate baza oricând, deşi am apelat uneori la minciuni frumoase pentru a îi crea un univers darnic şi protector.

Publicitate

Super-eroii de sector

Mi se întâmplă uneori să-mi găsesc locul de parcare ocupat. Ştiu că unii ar zice să mă mulţumesc că am un loc de parcare, dar nu mă pot abţine să mă simt frustrată când mi se încalcă dreptul la el. Uneori găsesc şi un număr de telefon pe parbriz şi se rezolvă repede, alteori găsesc uşor un loc liber prin apropiere şi nu mă enervez (rău), dar de câteva ori am chemat poliţia.

Prima dată a fost când o maşină a stat pe locul meu două zile. Pe vremea aceea, de astfel de probleme se ocupa Poliţia de sector, iar poliţistul care a apărut gâfâind, la vreo oră după ce l-am chemat, mi-a spus:

–      Mă scuzaţi că am întârziat, vin de la o înjunghiere.

Bineînţeles că am vrut să intru în pământ de ruşine, eu cu meschina mea problemă a locului de parcare. Apoi, sarcina a trecut la Poliţia Locală şi m-am simţit mai împăcată că îi pun la treabă.

Într-o seară, o dubiţă era parcată de-a curmezişul pe 3 (trei) locuri de parcare, al meu fiind la mijloc. Niciun număr de telefon, întuneric, ger, fetiţa mea plângându-se că vrea la toaletă… Am sunat la Poliţia Locală şi au venit repede doi agenţi eficienţi, care l-au găsit pe şoferul culpabil şi i-au dat o somaţie. Mai mult, unul dintre ei, frumuşel şi amabil, a invitat-o pe Luna să stea în maşina lor, la căldură, aşa că, până la urmă, pentru ea a fost o experienţă inedită şi chiar plăcută. La plecare, fetiţa mea, emoţionată, mi-a dat un sfat preţios la ureche:

–      Mama, data viitoare când chemi poliţia la un necaz, să-i chemi tot pe oamenii ăştia, că sunt drăguţi rău.

Probabil că acum îşi va dori să fie mai des locul de parcare ocupat, ca să vină super-poliţiştii să ne salveze. N-o învinuiesc pentru asta: cu toţii avem nevoie de eroi în vieţile noastre.