Diseară este Eurovision…

… România. Adică selecţia naţională Eurovision România 2018, în urma căreia se va stabili ce piesă ne va reprezenta la finala din Portugalia.

Am o mare slăbiciune pentru concursurile muzicale, am mâncat pe pâine Nouvelle Star din Franţa pe vremea când nu se adusese încă la noi X Factor, am văzut şi vreo două ediţii American Idol când am descoperit că era transmis de un canal sportiv (pe care, de altfel, nu m-aş fi gândit niciodată să mă uit), mă uit cu conştiinciozitate la toate episoadele din Vocea României şi votez la aproape fiecare Eurovision, atunci când simt că votul meu ar putea face diferenţa. Apoi mă uit şi la finala cea mare, nu numai pentru muzică – trebuie să recunosc că nu-mi plac nici măcar jumătate din piesele de acolo – cât mai ales pentru show-urile impresionante şi pentru bârfa pe care o încingem online, pe pagina mea de Facebook sau a altcuiva care comentează în direct costume, coafuri şi coregrafii, cu bune şi cu rele. Despre clasamentul final, ce să spun, ori eşti o ţară care chiar contează în peisajul geo-politic european, ori ai o piesă atât de bună încât să nu mai conteze ţările care contează. Lucruri care nu i s-au întâmplat niciodată României, din păcate.

Dar astă-seară avem câteva piese bune în concurs şi de-abia aştept să văd spectacolul. Am urmărit şi preselecţiile (parţial, pentru că au fost multe piese de nesuportat acolo), şi selecţiile parţiale, cinci la număr, din diverse oraşe ale ţării. Am rezistat cu stoicism la lipsa de charismă sau inteligenţă a juraţilor, la bâlbâielile şi orgoliile unor prezentatori lipsiţi de orice talent şi, în general, la o emisiune marca TVR, o televiziune care nu se va face bine niciodată, după părerea mea. Ca urmare a acestor spectacole, mi-am făcut propriul top pentru diseară:

Pe locul întâi văd piesa trupei Jukebox împreună cu Bella Santiago „Auzi cum bate”. Pe Jukebox îi ştiu (şi plac) de mult, de pe vremea când încă mă uitam la Cronica Cârcotaşilor, iar ei erau trupa live a emisiunii. Bella a concurat la Vocea României acum un an sau doi, a venit la noi din ţara ei natală, Filipine, şi se pare că bine a făcut, pentru că acum cântă aici, şi încă foarte bine. Piesa e puternică şi modernă, oamenii cântă bine live, doar faptul că este în limba română nu ştiu dacă este sau nu în favoarea ei.

Pe locul doi o văd pe Claudia Andas cu piesa „The One”. Despre vocea şi sufletul extraordinare ale Claudiei am mai povestit eu aici. Piesa de astă-seară mi-a rupt iar sufletul şi nu înţeleg şi pace de ce nu o aud deja pe radio-uri, la cât de bună este. O combinaţie de voce à la Tina Turner cu mesaj à la Adele cum nu am mai auzit pe la noi. Nu m-aş supăra deloc să se califice ea pentru Portugalia, deşi cred că mai multe şanse ar avea acolo cei de la Jukebox.

Iar ultimul loc al podiumului meu este ocupat de The Humans cu „Goodbye”, altă trupă rodată în platouri TV care cântă impecabil live şi care au scos o piesă cu mare personalitate.

Sunt nerăbdătoare să văd cât de mult vor diferi gusturile mele de ale majorităţii care va decide diseară. Deja şi de al fiică-mii diferă destul de mult: ne-am amuzat mai devreme să ascultăm pe repede înainte toate piesele şi să le dăm note, apoi să ne comparăm clasamentele. Cu excepţia primului loc (amândouă am dat punctaj maxim lui Jukebox), părerile noastre nu prea coincid. Locul doi al Lunei a fost ocupat de Mihai Trăistariu cu „Heaven”, ceea ce m-a mirat puţin, pentru că iniţial, când l-a văzut pe Mihai, a zis cu o uşoară desconsiderare:

– Wow, mama, dar ăsta e încă şi mai bătrân decât tine!

Am privit doar partea plină a paharului şi am continuat audiţiile, că doar nu era prima oară când fiică-mea mă făcea bătrână, n-o să mă (mai) supăr de la atâta lucru!

Pe locul trei la fiică-mea au fost mai multe piese la egalitate, aşa că n-o să mai zăbovesc asupra lui. Doar trei link-uri vă mai las spre judecată şi sper că nu vă veţi dezabona de la blogul ăsta după ce le veţi auzi:

  • piesa lui Feli, „Bună De Iubit”, care nouă ni s-a părut deosebit de slabă, dar tare mi-e teamă să nu fie votată doar pentru că Feli e deja o vedetă;
  • „La la la” a lui Vyros, despre care eu cred că e foarte originală şi că, dacă ar fi orchestrată mai bine şi cântată de cineva care chiar să aibă voce, ar fi o piesă trăznet pentru Eurovision (iar Luna crede că e o manea şi atât);
  • chestia asta a trupei Zoltan, „Dacă dragostea e oarbă”, care nu s-a calificat din preselecţii şi pe bună dreptate, dar care chiar cred că ar trebui, ca şi piesa de mai sus, preluată şi prelucrată de nişte muzicieni ceva mai talentaţi, pentru că are ceva foarte atractiv în ea (plus o foarte vagă inspiraţie de la Robert Palmer, cu femeile imperturbabile şi pe lângă ritm din clipurile sale).

Deci, ce ziceţi, ne distrăm sau nu diseară de la 21:00? Noi cu siguranţă o vom face, mai ales că mâine avem liber de la primărie şi probabil că nu ne vom trezi devreme pentru şcoală 😉

Notă: Toate piesele se află aici, în caz că nu mai aveţi răbdare până atunci.

Reclame

Luna mai ar trebui să aibă 214 zile şi câteva seri în plus

Ultima dată am fost la un vernisaj acum mai mult de zece ani, într-o suburbie a Parisului. Nu îmi aduc aminte nici numele artistului, nici vreo operă de-a lui (ceva sculptură cu flexul, parcă), ci doar faptul că ne-a cântat un pic Maria Răducanu. Şi că tot într-o fostă hală industrială se petrecea acţiunea, ca şi vernisajul la care am fost aseară cu fiică-mea. De fapt, locul în care am fost aseară semăna mai mult cu anexele unei gospodării de la ţară: un grajd în care erau expuse nişte statui uriaşe din lemn, o curte în care se înghesuiau iubitorii de artă la degustat de vin şi un intrând strâmt între două barăci metalice, pe pereţii cărora avea loc expoziţia propriu-zisă – dar noi n-am ştiut sigur-sigur acest lucru până ne-am întors acasă şi am verificat pe net. Pentru că vorbim, totuşi, despre nişte magneţi afişaţi într-un gănguleţ. Adică ştiu frigidere mai bine dotate decât pereţii ăia… Dar ideea de a aduna bucăţele de lume într-un locşor înghesuit de la marginea Bucureştiului este una interesantă, la fel cum interesant este modul în care s-a realizat expoziţia, cu magneţi trimişi prin poştă de către tot felul de oameni.

Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau un trend, dar mâine va fi organizat un eveniment similar, doar că cu stickere în loc de magneţi (Sticker Attack), iar bănuiala mea este că fiică-mea va dori să participe şi la acela. Pentru că ei i-a plăcut aseară. La început, s-a oripilat toată la vederea statuilor uriaşe, un amestec de reprezentări lemnoase ale lui Picasso, cred, şi de femei cu sânii goi („Bleah! Mama! Cum poţi să te uiţi la AŞA CEVA??!!”), apoi a zărit mesele cu ronţăieli şi cu suc de mere şi s-a înfipt („Bleah! Ce naşpa e miezul ăsta de nucă!”), apoi a zărit standul cu magneţi de vânzare („Bleah! Ia uite ce scrie pe magnetul ăsta: Un munte de căcat!”) şi apoi era cât pe ce să plecăm, pentru că aveam impresia că asta era tot. Apoi, însă, am observat şi expoziţia în sine, iar Luna a fost curioasă să analizeze îndeaproape cam toţi magneţeii de acolo şi în special pe cel care îi lipseşte ei din colecţia de la brânza Hochland („Mama, pot să-l iau eu? Că aduc înapoi o dublură de la alea pe care le am acasă! Pleaaaaaase…”). Şi pentru mine a fost oarecum distractivă ieşirea, nu numai pentru că m-a făcut copilul să râd, dar şi pentru că nu mai fusesem niciodată în acea zonă a oraşului, iar la întoarcere m-am rătăcit prin cartierul Pajura, după bunul meu obicei de a intra cu maşina pe drumuri complet necunoscute şi a persevera în greşeală până când ajung din nou într-un loc cunoscut. Şi am mai văzut ceva interesant aseară: un spaţiu foarte mare, în aceeaşi incintă a Combinatului Fondului Plastic, luminat şi curat, numit Galeria Nicodim. Acolo chiar mi s-a părut a fi un mediu potrivit pentru artă, în genul marilor muzee ale lumii, cu condiţia să ai ce expune. Deocamdată era în lucru viitoarea expoziţie, dar noi ne-am băgat capul curioase, iar Luna a zărit într-un colţ trei lucrări ce i s-au părut familiare (ceva printuri digitale uriaşe inspirate din jocuri pe calculator). Deci ceva mă face să cred că vom mai merge la un vernisaj în curând…

De fapt, planurile noastre de a mai merge undeva în viitorul apropiat sunt extrem de îndrăzneţe. După cum povesteam şi în anii trecuţi pe vremea asta, luna mai este cea mai bogată în evenimente culturale în Bucureşti. Este luna în care nu îmi ajung zilele, forţele şi banii pentru a vedea toate lucrurile pe care mi le propun. De obicei, aleg manifestările muzicale şi, dintre ele, pe cele gratuite, ca să pot face faţă, dar anul acesta mi-au trezit interesul mai multe evenimente din zona artelor plastice, la care intenţionez să merg cu precădere. Şi pentru că nici eu nu pot scrie toată ziua, nici voi nu aveţi atâta timp liber la dispoziţie pentru a citi, o să scriu succint în continuare care sunt atracţiile lunii mai, din punctul meu de vedere, poate vă ajută la planificarea ieşirilor viitoare:

  • la MNAC sunt expoziţii noi şi voi profita de atelierul gratuit despre patriotism la care am înscris-o pe Luna pentru a le vizita;
  • la Dalles a început oarecum festivalul Unfinished cu expoziţia World Press Photo; cred că voi aştepta şi celelalte manifestări ale festivalului pentru a merge acolo, fotografiile expuse acum îmi par prea crude şi pentru mine, darămite pentru un copil empatic ca Luna, şi mă gândesc că ar fi mai comod să am la ce îi deturna atenţia…
  • expoziţiile de la Centrul Artelor Vizuale Multimedia (cea de colaje care se termină azi şi Salonul Naţional de Pictură care începe după aceea)
  • Art Safari de săptămâna viitoare, la care deja am luat un bilet în presale, pentru că anul trecut mi s-a părut cam scump la intrare.

Cam atât cu artele vizuale, deocamdată. Îmi mai atrăsese interesul Salonul European de Bandă Desenată, unde intenţionam să merg cu Luna, dar bine profesorul ei de la atelierul de bandă desenată ne-a sfătuit să nu facem asta, pentru că ar fi o şuşă cu câţiva creatori de chestii mult prea porcoase pentru vârste mici. Ceea ce mi s-a părut ciudat, mai ales că vorbim despre un eveniment denumit pompos „Salon European” şi promovat chiar de instituţii UE, fără nicio menţiune de limită de vârstă. Voi mai studia chestiunea…

Avem apoi atracţiile muzicale şi festivalurile, târgurile şi celelalte evenimente din parcuri, toate gratuite, care sunt parcă mai multe ca niciodată:

Chiar astăzi încep Etnorama în Herăstrău, Flori pentru suflet – Remember Florian Pittiş în Titan şi Ziua Europei – Unitate în diversitate în parcul Lumea Copiilor (nu vă uitaţi că scrie 11-14 mai, ieri încă nu era nimic acolo, organizatorii nu au obţinut autorizaţie de la primărie decât pentru weekend); habar nu am cum voi reuşi să ajung deseară în acelaşi timp la concertul Viţa de Vie (ultima mare pasiune a Lunei: „Basul şi cu toba mare”), care e cândva în intervalul 18:00-21:00,  în Titan, şi la cel al lui Marius Mihalache (febleţea mea), care începe la 20:30 în Herăstrău. Ceva mă face să cred că îl voi sacrifica iar pe genialul ţambalagiu pe care nu l-am văzut niciodată live, la fel cum am făcut acum două săptămâni, când a cântat la festivalul Yakasha, iar noi eram la Giurgiu. Şi pe Goran Bregovici l-am ratat atunci, din acelaşi motiv, şi mi-a părut rău – pe Goran l-am văzut doar la primul lui concert din România, acum vreo douăzeci de ani, când nu mai era loc în Sala Palatului să arunci un ac şi toată lumea era în picioare, dansând. La Yakasha am reuşit să ajung doar în ultima seară, la Russkaja, o formaţie austriacă ce cânta rock parodic în engleză cu accent rusesc (mama ei de globalizare!) şi a fost foarte distractiv. Iar săptămâna asta am mai fost luni în parcul Tineretului, la Cantus Mundi Show, unde am ascultat un pic de Taxi, Andra şi Vunk (Taxi super, Andra OK, Vunk de neascultat) şi marţi la Ziua Europei din Piaţa Universităţii, pe ploaie, pentru marea noastră iubire comună, Carla’s Dreams, şi veselia nostalgică prilejuită de O-Zone (cred că despre subiectul ăsta ar merita să vă povestes mai pe larg, dar cu altă ocazie). De altfel, Carla’s va avea din nou spectacol chiar mâine seară, la Arenele Romane, unde îşi lansează noul album (ah, să mă săruţi până, până, până la sânge… o să leşine şiruri lungi de puştoaice la concertul ăsta!), iar Andra va cânta şi ea din nou în Lumea Copiilor duminică seară, dar noi probabil că nu vom merge la niciunul dintre aceste concerte.

Azi începe în Bucureşti şi Sibiu EUROPAfest 2017, cu o listă impresionantă de concerte pentru următoarele 10 zile.  La care clar nu vom merge. Am fost luna trecută la Jazz for Kids, concertul-lecţie propus de Mihai Iordache pentru copii, în cadrul festivalului Jazz in the Church. Şi gata. Ai mei au declarat că cele 40 de minute în care au stat cuminţei în stranele Bisericii Luterane şi au ascultat aşa ceva (AŞA CEVA!!!) sunt suficiente pentru anul acesta, mai discutăm în 2018.

Iar mâine se deschide din nou în Herăstrău Roaba de Cultură, unde am petrecut ore tare plăcute în anii trecuţi, fie legănaţi în hamac, fie jucând badminton pe iarbă, fie ascultând concertele de acolo.

Şi nu mă pot abţine să vă semnalez ceva la care cu siguranţă aş fi mers într-o viaţă anterioară, fără copil şi fără prejudecăţile pe care le am acum: o noapte cu Hailu Mergia şi Adrian Minune, ca avanpremieră a festivalului Outernational Days. Dacă Broken Flowers vă spune ceva plăcut, atunci mă înţelegeţi. Dacă nu, nu.

Mai sunt multe, foarte multe locuri în care aţi putea ieşi în această copleşitoare lună mai: festivaluri de film, zilele Africii, teatre convenţionale sau nu, dansuri în stradă, târguri de handmade, bijuterii, burgeri… Eu mă inspir de obicei din newsletterurile venite de la 100 de locuri din Bucureşti şi Cotzoblog, dar desigur că şi paginile de internet pe care puteţi găsi recomandări de timp liber sunt extraordinar de numeroase.

Nu ştiu dacă v-am ajutat cu ideile mele sau mai mult v-am ameţit. Eu, cel puţin, când sunt bombardată cu atât de multă informaţie, am tendinţa de a nu mai face nimic 🙂 De aceea, ca să mă revanşez cumva, vă las aici şi un mic desert, pour la bonne bouche, cum ar zice verişorii noştri francezi. Dacă aveţi aceleaşi gusturi eclectice cu mine, atunci o să apreciaţi momentul următor – prestaţia Jamalei, câştigătoarea Eurovision de anul trecut, la prima semifinală de anul acesta (de fapt, aproape toată prima semifinală, pe care am văzut-o marţi seara la televizor, a fost impresionantă, cu multe melodii speciale, puternice sau sensibile, şi foarte bine lucrate). Mie mi-a făcut pielea de găină, dar e drept că n-ar fi prima dată când mă emoţionez doar eu la lucruri dintr-astea bizare:

Şi apropo de Eurovision, îi rog pe cititorii mei din alte ţări (sunteţi impresionant de mulţi, şi vă mulţumesc pentru asta) să voteze cu România la finala de mâine seară. Chiar dacă nu vă place „Olario” ăla al nostru, dar tare mult mi-aş dori să facem şi noi la un moment dat spectacolul ăsta în România. Participarea la un Eurovision este de mult pe bucket list-ul meu, alături de învăţarea limbii portugheze, un curs serios de bucătărie etc. etc. etc.

Perle FB

De acum încolo, o să public şi pe blog unele dintre anecdotele pe care le scriu, destul de des, pe Facebook. Le voi grupa pe calupuri şi le voi strânge într-o categorie nouă, numită Perle FB. Simt nevoia unei continuităţi între poveştile de aici şi cele de acolo, toate sunt bucăţele din viaţa noastră, indiferent de lungimea textelor, şi cred că se pierde ceva important dacă nu le pun pe toate împreună. Ultima oară am făcut, în decembrie 2015, un top al „perlelor” din acel an, aşa că voi începe acum cu luna ianuarie 2016 şi, uşor-uşor, voi ajunge în zilele noastre.

Sper să vi se pară şi vouă o idee bună şi să vă amuzaţi măcar pe jumătate pe cât mă distrez eu când le trăiesc sau le scriu. Iar celor care le citesc şi pe Facebook, le cer îngăduinţă că mă repet.

Deci:

Ianuarie 2016

Mama, tu ai făcut vreodată greva foamei?
– Ce e aia?, o testez eu pe fiică-mea.
– E atunci când nu mănânci până nu ţi se dă ceva.
– Ce să mi se dea?
– De mâncare.

Deci am făcut-o şi pe-asta. Doar că nu ştiam 🙂

––––––

Din ciclurile „Mama, doar mama” şi „Fiică-mea la şapte ani”

Taică-său vrea să-i prepare o gauffre Lunei:

– Luna, ai vreun gem preferat dintre toate astea?, o întreabă el debusolat, uitându-se în frigiderul plin cu şase-şapte borcane deschise.

– Daaaa! Cum să nu?!, se miră ea că taică-său nu ştie un lucru atât de evident.

– Care e?

– Mama, care e gemul meu preferat?

––––––

Februarie 2016

Pentru că se cam plictiseşte la „Românii (nu) au talent”, fiică-mea îşi lasă imaginaţia să zburde:

– Mama, dacă o s-avem într-o zi un lingou de aur, putem să facem forme din el?

Ştiu la ce se referă, dar mă amuză să o aud din gura ei:

– Ce fel de forme?

– Păi steluţe, inimioare… chestii d-astea!

– Desigur.

De ce să-i spulber copilului visele? 🙂

––––––

Anul trecut, fosta învăţătoarea a fiică-mii le-a promis copiilor o vizită la biblioteca şcolii, în Săptămâna Altfel. Promisiunea nu a fost ţinută (la fel ca multe altele), nici măcar Săptămâna Altfel nu a prea fost ţinută, iar Luna a rămas cu dorinţa arzătoare de a vedea biblioteca.

Anul acesta, noua învăţătoare, din noua clasei a Lunei, şi-a dus elevii la bibliotecă încă din primele zile, spre marea ei bucurie. Iar azi au avut chiar marele privilegiu, mult aşteptat şi acesta, de a împrumuta cărţi pentru acasă. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită era Luna la ieşirea de la şcoală:

– Uite ce carte am luat!, s-a lăudat ea. Numai eu am ales-o pe asta, restul copiilor au luat cărţi de-ale lui Cişpirilă!

Mă ajută careva să înţeleg cine e Cişpirilă ăsta? Luna mă asigură că e un mare autor român şi zău dacă n-aş vrea s-o cred, dar nu prea pot 🙂

––––––

Martie 2016

M-am dus să-mi fac ITP-ul. Cică am un semering ciupit şi o să-mi zboare chederul în curând. Când am cerut (din ochi de Bambi) traducere pentru aceste criptice zise, mecanicul m-a privit un pic mai atent şi a reformulat:

– Lăsaţi, nu e grav.

Apoi mi-a lipit abţibildul cum că am trecut ITP-ul. O să-i comunic peste doi ani dacă a avut dreptate 🙂

––––––

Fiică-mea se uită la „Românii au talent”. O dansatoare la bară, frumoasă şi bună, în sensul pe care îl preferaţi, se caţără sus, alunecă jos, îşi desface picioarele la 184 de grade – în fine, face tot ce poate pentru a obţine suspinele bărbaţilor. În momentul în care un spectaculos şpagat aerian ne arată din toate unghiurile şi cu mare generozitate interiorul coapselor respectivei, Luna nu mai rezistă:

– Tata, trebuie să vezi asta!, îl cheamă ea pe taică-său, aflat la o ţigară pe balcon. E o doamnă acrobată care face nişte chestii prin aer… Super tare! Şi mai ales că e pe tocuri, îţi dai seama?

Şi eu care credeam că, la şapte ani, se mai descâlcesc circumvoluţionile de pe creieraş…

––––––

Tot vorbeşte TVR-ul despre „Generaţia Eurovision”, dar nu ştiu exact la ce se referă. În schimb, ştiu sigur că o pot numi pe fiică-mea „Generaţia supermarket”. La începutul selecţiei naţionale de astă-seară, de la televizor, a fost un spectacol cu muzică populară maramureşeană, care i-a plăcut Lunei:

– Uite, ăştia sunt oşeni, îi arăt eu dansatorii frumos îmbrăcaţi de pe scenă.

– Adică AUCHANI, vrei să spui, mă corectează erudita mea fiică.

Şi sunt absolut sigură că asta ar fi fost grafia din capul ei, dacă ar fi ştiut să scrie în franceză 🙂

––––––

Fiică-mea tot nu are baftă să vadă pe stadion un meci cu imn. Îşi doreşte de mult asta, să poată cânta cât o ţin rărunchii. Acum câteva zile, i-am propus lui taică-său să mergem la Giurgiu, la meciul cu Lituania. Stadion mic, oraş mic, stres mic. N-a vrut. Cică nu sunt nici măcar scaune pe stadionul ăla. Azi n-aş fi mers eu până la Cluj, să vedem România-Spania. Aşa că, adineauri, ne-am mulţumit să ne aşezăm în şir, exact ca jucătorii, şi să cântăm imnul odată cu ei. Luna a fost atât de pătrunsă de emoţia momentului încât a uitat toate versurile şi care dintre mâinile ei este dreapta, îngânând melodia şi punându-şi stânga în dreptul inimii. Dar şi tare fericită că am organizat o asemenea manifestaţie ad-hoc în familie! A mai ţopărit un pic, a mai tras un chiot, două, de bucurie, apoi s-a aşezat relaxată pe canapea şi, înainte să ceară nişte seminţe, ne-a întrebat:

– Voi cine credeţi că câştigă: Steaua sau Italia?

Deci, hai România, totuşi! 🙂

O Voce, două suflete şi o masă în trei

De aproape şapte ani încoace, Sfântul Valentin trece cam neobservat în familia noastră. S-a dus vremea petalelor de trandafir din pat sau a lenjeriilor sexi, acum luăm inexorabil cina în trei, pe fond de nesfârşite povestiri peltice, chicote de copil şi picioruşe pe umeri, cap şi, de ce nu, farfurii. Maximul de romantism pe care ni-l permitem e să aprindem o lumânare pe masă şi să bem o şampanie. De zmeură, fără alcool.

Anul acesta am luat taurul de coarne şi ne-am aventurat să ieşim, măcar, la un restaurant. Părea că găsisem locul ideal: aproape de casă, cu trupă de muzică live şi, mai ales, cu loc de joacă pentru copii (speram să apucăm măcar câteva minute de linişte în doi).

Cel mai bine s-a simţit fiică-mea. S-a împrietenit imediat cu o fetiţă şi s-au dus la joacă. După vreo oră, fetiţa a plecat, dar nu înainte de a o invita pe Luna la ziua tatălui ei:

– Vine mâine din Sârbia şi facem petrecere. Să vii şi tu, la numărul 17!

– Pe ce stradă?

– Nu ştiu. A… ba da: strada Bucureşti. Te aştept!

Ceea ce pot doar presupune că a şi făcut.

Luna s-a reorientat rapid spre o nouă prietenă şi s-au jucat împreună până când şi aceasta s-a retras spre casă:

– O să fie ziua mea. Nu ştiu când. Vii?

– Unde să vin?

– La etajul zece.

Şi a plecat, lăsându-ne râzând. Dar s-a întors după câteva secunde:

– Pardon, la etajul doi. Pa!

În timpul în care Luna se distra printre mingiuci colorate şi tobogane de plastic, colecţionând invitaţii abstracte la petreceri, bărbatu-meu bodogănea. Ce idee nebunească avusesem să venim pe jos la restaurant, prin ger şi zăpadă, aproape un kilometru! Ce lipsită de gust e mâncarea! Şi, mai ales, ce tare e muzica! Avea dreptate, dar eu eram hotărâtă să mă simt bine cu orice preţ. Şi-atunci am pus pe silent cârcotelile partenerului, ţipetele vesele ale copiilor, care răzbăteau dinspre locul de joacă, şi vociferările comesenilor abţiguiţi, lăsând doar muzica să îmi umple urechile. Cântece vechi de la Sting, Beatles sau Janis Joplin mă surprindeau plăcut, în reinterpretarea unei soliste cu voce generoasă, acompaniată de un asiatic micuţ, la clape. Nici o notă greşită, nici o floricică în plus, nici o piesă proastă. Şi nici un compromis de calitate făcut unui public care, în mod evident, ar fi apreciat un altfel de repertoriu. Pentru că nimeni nu aplauda.

Am asistat de multe ori la acest jalnic spectacol al mitocăniei. Oameni care au impresia că, în nota de plată pentru platoul de mici şi cele şapte beri băute, intră şi bucăţica de suflet pusă pe masa lor de către artiştii care cântă într-un colţ al cârciumii. Mi-am petrecut mult timp printre muzicieni şi ştiu că, pentru ei, recunoaşterea publicului este mai importantă decât banii. Şi mă întristez de fiecare dată când se termină o melodie, iar eu sunt singura din local care aplaudă. Aşa cum am făcut şi acum, primind înapoi mulţumirile solistei, zâmbetele clăparului şi, parcă, şi mai mult suflet în cântecele lor, ştiind că ele ating măcar un alt suflet.

O chelneriţă mai vorbăreaţă mi-a povestit că cei doi, o româncă şi un filipinez, sunt un cuplu întors de curând de pe meleaguri exotice şi proaspeţi posesori de bebeluş. Şi mi-a confirmat ceea ce răzbătea din cântarea lor: că sunt nişte oameni calzi, talentaţi şi modeşti.

Când am plecat, cu părere de rău că nu-i pot asculta mai mult pe motiv de copil somnoros şi bărbat ciufut, am trecut pe la masa lor. Le-am spus cât de mare a fost surpriza mea să întâlnesc atâta calitate muzicală într-un astfel de loc şi le-am mulţumit pentru bucuria pe care mi-au oferit-o. Meritau din plin.

Mi-am propus să mă întorc curând acolo, să le aflu povestea de viaţă şi să scriu despre ei, la fel cum îmi propun de fiecare dată când întâlnesc oameni speciali. Şi cum nu am făcut-o, încă, niciodată. Dar i-am revăzut de-abia aseară. La televizor. Solista, Claudia, a fost prima concurentă de la Vocea României, iar soţul ei, tot filipinez, mărunţel şi modest, o susţinea din culise. Am văzut-o din nou dându-şi sufletul pe o scenă, apoi recunoscătoare până la lacrimi pentru aplauzele publicului şi toate cele patru scaune de juraţi întoarse. Văzusem acea privire atunci când i-am mulţumit şi eu, o simplă trecătoare de o seară prin localul ei. Nu cred că are tot ce îi trebuie pentru a deveni Vocea României. Dar, pentru mine, ea a fost Vocea unei seri care a fost frumoasă datorită ei.