O călătorie în timp. În niciun caz înainte

Ultima dată când am fost la Cheia era acum vreo 20 de ani. Conduceam încă prima mea maşinuţă pe atunci, un Tico galben, dintre primele apărute la noi, şi m-am aventurat să ajung cu ea acolo pe un viscol crunt, de nu vedeam drumul în faţa ochilor. Când mă gândesc în urmă, zău dacă pot să înţeleg cât de curajoasă eram pe atunci – şi eu, şi ceilalţi câţiva prieteni care erau cu mine în maşină. Acum nu aş mai risca în niciun caz o astfel de aventură.

Înainte de asta, fusesem la Cheia cu alţi peste 20 de ani în urmă, într-o vacanţă cu părinţii mei. După cum lesne se poate observa, lucrul cel mai important la acea plecare pare să fi fost faptul că eu îmi duceam în bagaj oliţa, sunt câteva fotografii în albumul făcut cu mare grijă de bunicul meu adoptiv la care se subliniază, în legenda, acest lucru. Cu mintea de acum, de mamă trecută de vârsta copilăriei mici a propriului copil, mi se pare cumva bizar că mai foloseam încă oliţa la aproape 5 ani, dar asta e, îmi asum riscul de a fi considerată întârziată. La urma urmei, şi cu sticla plină cu lapte şi cu biberon în vârf m-am dus la şcoală până, hăt, târziu, toate clasele primare, deci undeva trebuie să fi fost o problemă cu mine. Sau cu lenea mea…

Însă nu despre amintiri din copilărie vreau să vă povestesc acum, ci despre plimbarea pe care am făcut-o ieri la Cheia. Noi ieşim rar de tot din oraş, aproape niciodată în afară de vacanţele mari, aşa că orice escapadă dintr-astea, cât de scurte, e un adevărat eveniment. Ieri ne-am urcat în maşină pe la 11 şi am luat-o înspre Cheia în speranţa că aveam să găsim acolo soare şi zăpadă, ceea ce Bucureştiul nu ne oferea. Şi chiar am găsit: era o zi superbă la munte, cu un soare generos, iar pe alocuri se găsea şi suficientă zăpadă cât să tropăim puţin prin ea şi să facem doi bulgări (doar unii dintre noi, desigur, pentru că mie nu îmi place să mă joc aşa, sunt un fel de Grinch al jocurilor de copii).

Însă în afară de bucuria asta de a fi împreună şi a ne încărca cu câteva fascicule de energie pozitivă, zău dacă aş mai vedea vreun motiv pentru care să mergem, vreodată, în locul acela. Nu cred că se poate numi „staţiune” ce am văzut acolo. Cheia e pur şi simplu un sat, nici măcar mai îngrijit sau arătos decât oricare altul, în care se află câteva hoteluri, pensiuni şi ­– să le zicem – muzee. Am oprit la primul hotel pe care l-am întâlnit în drum, Cheia, unde am mâncat de prânz cu senzaţia ciudată că am ajuns într-un loc în care timpul a stat în loc. Totul acolo era ca pe vremuri, de la lustrele (murdare) şi până la atitudinea chelnerilor. Sau de la meniul de o foaie, un A4 imprimat şi băgat în ţiplă, cu tipicele ciorbă de burtă, mititei şi papanaşi, şi până la băuturile ieftine expuse în bar. De toalete, ce să mai spun, ca la noi „la Stat” şi ele – dezordine, rupere, lipsă de săpun, niciun aparat funcţional, ordine date subtil (şi aparent degeaba) clienţilor, prin alte foi A4 imprimate şi lipite de pereţi.

Am ieşit pe la 14:30 din curtea hotelului, după câteva minute de stat prin zăpada de-acolo (şi printre mormane de lucruri aruncate aiurea peste tot, deci exclusa ideea de belvedere sau ceva în zona aceea, nu înţeleg de ce ar alege vreun turist să stea mai multe zile acolo). Am încercat să mai găsim un drum spre o parabolică uriaşă care ne atrăsese atenţia, părea că cineva îi aşteaptă pe marţieni pe acolo, însă nu l-am găsit. Am decis să ne întoarcem spre casă, pe drumul pe care venisem. Şi pe care observasem că exista un muzeu: Muzeul florilor de mină. Cum să ratăm aşa ceva, când avem copil pasionat de cristale şi juma de tonă de pietricele prin casă?!

Însă, în căutarea unui loc de parcare în care să nu încurcăm pe nimeni, am depăşit puţin muzeul şi am ajuns, absolut întâmplător, deci, în faţa altui muzeu: Muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer. De data asta, entuziasmul a fost al meu, mi se pare una dintre cele mai interesante şi utile preocupări umane antropologia, aşa că le-am propus alor mei să intrăm mai întâi acolo.

Din fericire, ambele muzee aveau deschis până la ora 17:00, şi ambele păreau să poată fi vizitate în max. 5 minute, de mici ce erau, aşa că timp aveam berechet. Am intrat în curte la muzeul de antropologie şi… am simţit că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a-l vizita. Era o doamnă cerber acolo, la intrare, care nu părea deloc încântată că doreşte cineva să intre în muzeul ei. Mai întâi ne-a spus să ne mutăm maşina, pe care o lăsaserăm în faţa porţii. Că poate apare cineva să ne amendeze că blocăm intrarea în curtea muzeului. Nu ştiu dacă ştiţi reclama aia veche cu un eschimos care mânca sonor şi tacticos cipsuri şi cu un alt eschimos care îi cerea şi el unul, dar primea următorul răspuns: „Nu pot, că dacă-ţi dau ţie unul, va trebui să le dau tuturor după aceea”. Iar amărâtul ăla refuzat se uita mirat în jur, la imensitatea pustiului de gheaţă pe care erau, clar, doar ei doi. Ei bine, aşa ne-am uitat şi noi ieri în jur, căci era evident că nu trecea nici naiba pe-acolo, iar în curtea muzeului era absolut exclus să fi intrat vreodată cineva cu maşina. Dar doamna a început să ne spună şi despre poliţie, şi despre pompieri, mai avea puţin şi aducea în discuţie şi forţele NATO sau ceva, aşa că am decis că e mai bine să mutăm maşina şi atât.

În timp ce bărbatu-meu să ocupa cu treaba asta, eu m-am dus spre gheretă să iau bilete. Doamna a încercat din nou să se împotrivească. Mai întâi mi-a cerut certificatele verzi, convinsă cumva că n-aveam. Apoi nu a reuşit să îl scaneze pe al meu şi ne-a zis că, fără, nu intrăm. Apoi a venit bărbătu-meu şi la el pe telefon puteau fi scanate toate, spre ghinionul ei. Când am dat să i-l arătăm şi pe al Lunei, a avut o reacţie de-a dreptul compătimitoare: „Vaaaaai, dar l-aţi… şi pe copil…?!”. Da, l-am… şi pe copil. Că doar nu era să ne punem noi la adăpost şi pe el să-l lăsăm de izbelişte.

Următoarea încercare de a ne descuraja să intrăm în muzeu a fost de ordin financiar: „Să ştiţi că s-au scumpit biletele”. Eh, aici recunosc că eu am început să mă neliniştesc uşor, pentru că chiar nu aş fi dat mulţi bani pe ceea ce părea a fi muzeul acela, cel puţin văzut din afară. „E 8 lei pentru adulţi şi 4 pentru copii”, a continuat ea. Am răsuflat uşurată – 20 de lei nu e un capăt de lume, aşa că i-am dat şi banii. A urmat un sever: „Vedeţi că la etaj e un cordon roşu pe dreapta, nu aveţi voie să treceţi să el!”, şi încheierea apoteotică, plină de frustrarea că insistam totuşi să intrăm: „Aveţi 20 de minute la dispoziţie!!!”. Aici m-a pufnit şi râsul, era totuşi ora 15:00 şi mai erau două ore până la închidere, de unde scosese alea 20 de minute?!

În fine, oricum nu ne trebuiau 20 de minute pentru cele câteva cămăruţe dinăuntru. Intenţia muzeului e una bună, nu auzisem niciodată de acest domn antropolog român cu viaţă remarcabilă, şi exponatele ar fi în regulă, cumva, dar chiar să nu meargă nimic – dar NIMIC – din cele câteva aparate dinăuntru?! Nicio picătură de tehnologie, niciun strop de multimedia, absolut nimic atractiv pentru sec. XXI?! Evident că fiică-mea a privit totul cu un colţ de ochi şi a fugit înapoi, că nu aşa poţi capta interesul unui adolescent din zilele noastre. Eu am făcut câteva fotografii în speranţa că, cândva, informaţiile de acolo se vor dovedi utile pentru vreunul dintre noi.

Apoi ne-am dus către Muzeul florilor de mină, aflat cu vreo sută de metri mai departe. Acolo era mai drăguţ în curte, păşteau nişte vaci. Şi doamna de la intrare era mai drăguţă, nu ne-a speriat cu nimic. Aceleaşi bilete (la propriu, toate arată la fel, se pare că e un fel de muzeu-mamă al ăstora mici, numit „Muzeul judeţean de ştiinţele naturii Prahova”), la acelaşi preţ, aceeaşi plictiseală în unica sală a muzeului, aceleaşi intenţii bune în organizare, dar cam atât. Exponate cunoscute de la Muzeul de geologie din Bucureşti, unde, apropo, m-am simţit la fel de nedorită când am fost cu copilul să îl vizităm. La florile de mină nu am făcut nicio poză, pentru că ni s-a spus că e o taxă separată pentru asta, de 10 lei. O fi existat şi la celălalt muzeu şi acum mă trezesc cu paznica aia rea că îmi face reclamaţie sau ceva…

Hrăniţi, aerisiţi şi culturalizaţi, deci, ne-am întors spre casă. Am făcut ceva mai mult pe drum decât la dus, pentru că am avut ghinionul să ne intersectăm cu un tren. De trei ori. La cum sunt desenate drumurile în ţara asta, de zici că i-a tremurat mâna proiectantului şi le-a făcut pe toate în zigzag, suspectez că era acelaşi tren, întâlnit de trei ori consecutiv, în sate vecine. Dar a fost OK, per total. Nu a fost la fel de aglomerat ca DN1, vederile sunt spectaculoase în acea zonă, ne-am bucurat ochii cu un lac de un verde incredibil şi cu zeci de izvoare îngheţate bocnă în cădere, iar pe A3 se merge şnur. Singurul necaz este că ne pierdem din ce în ce mai tare speranţa că vom mai găsi în ţara asta locuri unde chiar să ne placă să mergem, şi unde să nu vedem chiar atât de multe lucruri în neregulă. Pentru că asta vedem peste tot în România, şi ştiu că nu e din cauză că am fi noi cârcotaşi.

Cam aşa stă treaba cu „România lucrului bine făcut”: s-a intenţionat o reconstrucţie cândva, dar s-a lăsat de izbelişte.

O excursie la Vulcanii Noroioşi

Tare fioros a mai început această clasă a cincea pentru noi: puzderie de materii, fiecare cu programa cât mai încărcată, multe teme, multe noţiuni prea savante pentru copiii ăştia mititei, care mai ieri plângeau în braţele învăţătoarelor pentru cine ştie ce zgaibă, calcule cu puteri la matematică, de parcă s-ar opri Pământul mâine din învârtit dacă nu ştiu nişte copii de zece ani cât înseamnă 2 la puterea a şapteşpea… În fine, om supravieţui, cela mai probabil. Dar nu ştiu cu ce uzură fizică şi psihică vom rămâne după acest an de hei-rup. Pentru că nu rămâne timp aproape deloc, în economia unei zile, pentru relaxare. E şcoală, teme şi lecturi suplimentare. Atât.

Acestea fiind zise, am cedat totuşi rugăminţilor copilului de a a-l lăsa într-o excursie cu şcoala, în weekendul care tocmai a trecut. Mai ales că mergeau şi două colege apropiate de-ale Lunei, iar profesorii însoţitori erau dintre cei mai simpatici şi, prin urmare, mai iubiţi de elevi. În plus, se pleca sâmbătă dimineaţă şi întoarcerea era duminică la prânz, deci putea să-şi facă şi nelipsitele teme pentru luni.

De pe drumul de dus, am avut o singură informaţie, dar preţioasă pentru mine:

– Mama, avem centuri în autocar, aşa cum îţi place ţie!

Aşa este, îmi place. O singură dată i s-a mai întâmplat să plece într-o excursie cu şcoala cu un autocar dotat cu centuri, iar asta se întâmpla, hăt, în clasa pregătitoare, când a fost la Pietroşani de Argeş. După aceea, de fiecare dată a fost cu mijloace de transport în care copiii oscilau la liber printre scaune şi pe culoare sau erau înghesuiţi mai mulţi decât numărul de locuri aşezat, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă pentru o deplasare pe drumurile patriei. Din păcate, nu există obligativitate în Codul Rutier pentru dotarea autocarelor cu centuri, aşa cum există pentru maşinile personale. Nu a interesat pe nimeni chestiunea nici atunci când am propus-o, cu ocazia unei consultări publice înainte de modificarea Codului Rutier de acum câţiva ani. În ciuda atâtor accidente colective şi cutremurătoare, preferăm să mergem în continuare la întâmplare, după cum ne-o fi scris, adică, în dulcele spirit mioritic ce ne caracterizează.

Dar să revenim la lucruri ceva mai vesele…

Prima impresie asupra locului în care urmau să fie cazaţi a fost una surprinzătoare pentru mine:

– Mama, aici e ca la Hollywood!

Wow! Cum adică, să fie ca la Hollywood în comuna Berca, judeţul Buzău? De-abia când a adăugat: „Şi ca la Braşov”, mi-am dat seama despre ce era vorba:

– Adică au numele localităţii scris cu litere mari, pe un deal. Am fost şi noi să le vedem.

Părerea bună a continuat să planeze toată ziua asupra copilului: pensiunea Matei, în care au fost cazaţi, arăta foarte bine, patul Lunei era cel mai elegant şi confortabil din cameră, iar oamenii de acolo erau foarte amabili cu copiii. S-au dus să viziteze celebrii Vulcani Noroioşi, care pur şi simplu au fascinat-o pe Luna, mi-a zis că vrea neapărat să mai mergem acolo, mai ales că noi (părinţii ei) nu i-am văzut încă. Singurul stres a fost că au trebuit să fie foarte atenţi, pentru că tot timpul îi rămânea câte vreunui copil pantoful înfipt în lavă, sau cum s-o numi mâzga aceea (rece) din care e compus solul de acolo. Dar se pare că a fost foarte distractiv, aşa că s-au întors veseli şi în formă la pensiune. Chiar sunt curioasă să merg şi eu într-o zi, să văd ce ar putea fi atât de interesant la un deşert pietros, punctat de zone de noroi cu bulbuci, aşa cum îmi pare mie locul ăla, din poze.

vulcanii-noroiosi

Apoi, au mai vizitat două obiective de mare interes turistic local: o mănăstire şi un supermarket. De la mănăstire şi-a luat o sticluţă cu mir (cu vaporizator, ca o fiolă din acelea de testere de parfum, s-au modernizat măicuţele!) şi două lumânări (nu mă întrebaţi…), iar de la Profi, pufuleţi, ciocolate, chipsuri şi alte câteva ronţăieli, probabil în dorinţa de a face provizii pentru acel moment catastrofic despre care scriam la început, în care Pământul se va opri din rotaţie. Lumânările au ajuns bucăţi acasă, fiola cu mir a avut şi ea viaţă scurtă, pentru că a dat-o jos de pe masă motanul şi s-a făcut praf, doar pufuleţii şi restul au supravieţuit transportului şi aşteaptă acum, în dulap, ocazia de a fi consumaţi în familie. Sper ca acea ocazie să nu fie, totuşi, sfârşitul lumii.

Şi cam asta a fost partea turistică a excursiei. Copiii şi-au petrecut restul serii la pensiune. O vreme, s-au jucat la interior, care cu ce i s-a părut mai interesant. Băieţii din clasa Lunei s-au distrat să deschidă uşa de la camera fetelor, până când fetele au cerut o cheie de la recepţie şi atunci băieţii au trebuit să se mulţumească cu uşa de la camera lor proprie, pe care au rupt-o. Fetele din clasa Lunei (cică) s-au distrat jucându-se cu steluţa aceea interactivă de la Noriel, jocul Adevărat sau fals, cu întrebări de cultură generală. Iar copiii ceilalţi s-au distrat cu ceva ce fiică-mea a numit: „Adevăr sau provocare, modul extrem”.

– Cum adică, „modul extrem”?, am întrebat-o eu îngrijorată.

– Eh.

Atât a putut să îmi răspundă. Voi continua, deci, să mă îngrijorez de fiecare dată când va fi plecată cu colegii pe vreundeva.

Apoi, au cioplit dovleci şi au mâncat cina, ocazie cu care fiică-mea mi-a făcut un compliment nepreţuit:

– Mama, să ştii că tu găteşti, de fapt, foarte bine. Mai bine chiar decât la restaurant. Bine, nu chiar tot ce găteşti… şi nu chiar toate restaurantele… dar mai bine decât aici.

După masă, au făcut foc de tabără şi au fript bezele la el – ultima mare pasiune gastronomică împrumutată de la americani, care face furori printre copiii noştri. Apoi s-au costumat ca toţi dracii (la propriu, pentru că a fost seară cu tematică de Halloween) şi au încins de o petrecere. În fine, nu au fost toţi draci. Unii au fost IT, mulţi au fost scheleţi, câteva vrăjitoare, Moartea în carne şi oase, câţiva vampiri sau chiar ceva foarte interesant, precum colega fiică-mii care îşi pictase două picături de sânge la colţurile gurii:

– Toată lumea de la petrecere credea că era vampir, mi-a povestit Luna, dar ea nu era vampir. Era un canibal asocial deprimat!

Mda, ne-am dat naibii…

Iar finalul apoteotic al serii a constat în cel mai aşteptat moment de către fiică-mea, şi anume, concursul de karaoke. Se antrenează de ani de zile pentru o astfel de ocazie, de fapt doar aşa îşi petrece puţinul timp liber de acasă: cântă şi dansează, cu căştile pe urechi, pe aceleaşi şi aceleaşi melodii de YouTube care îi plac, şi pe care a ajuns să le cunoască la silabă. Pentru concursul din excursie, optase pentru o melodie perfect adaptată vârstei lor şi tematicii de Halloween a serii, „Look What You Made Me Do”, cu o Taylor Swift erotică, dar proaspăt ieşită din mormânt, cu intenţia de a se răzbuna pe fostul său iubit. Şi totuşi:

– Mama, mama! Am câştigat concursul de karaoke.

– Super! Felicitări! Cine a fost în juriu?

– Profu’ de geografie. El mi-a dat premiul cel mare, o sticlă de apă!

– Dar ce juriu e ăsta, cu un singur jurat? Şi n-ar fi fost mai corect să fie măcar nevastă-sa, că e profă de muzică?

– Eh, eu bănuiesc că ea îi sufla, de fapt, ce punctaje să dea…

Deci, dacă a fost părere de profesionist la mijloc, eu cred că e OK. Din păcate, Luna ne-a interzis să consumăm din sticla aceea de apă. E trofeul ei şi e hotărâtă să îl păstreze, ceea ce mă cam incomodează puţin prin casa asta în care cu greu mai găseşti loc să arunci un ac. Nu aceeaşi soartă au avut cârnaţii de Pleşcoi pe care ni i-a adus la întoarcere. Ne sunase să ne anunţe că vor face o escală în drumul către Bucureşti „în locul în care s-a născut Elena Udrea”. Am rugat-o să ne ia un mănunchi de cârnaţi din acel loc binecuvântat cu atâtea talente, atât culinare, cât şi politice, şi chiar ne-a luat, din banii ei – ceea ce e semn de mare şi rară generozitate din partea ei. Ghinionul a fost că ne-a luat unii picanţi, pe care ne-a fost cam dificil să îi consumăm. Dar gestul contează, nu-i aşa?

În concluzie, a fost o excursie plină de bucurie pentru ea. Şi pentru noi, de fapt, care ne-am luat bilete la o piesă de teatru „pentru oameni mari” („Vacanţă în Guadelupa”, la Nottara, o piesă agreabilă, dar nimic senzaţional) şi ne-am permis luxul de a ieşi singuri în oraş într-o sâmbătă seară, aşa cum nu am mai făcut-o de ani şi ani de zile. Iar amintirea acestei escapade de o zi a fost înscrisă până şi în piatră, sau ce naiba e materia aceea de la Vulcanii Noroioşi.

– Am făcut semnul nostru acolo, ne-a anunţat Luna, mândră tare de ea.

Cum nu ştiam că avem un semn al nostru, mi-a luat câteva clipe să înţeleg ce vrea să spună cu asta. Apoi m-am prins că „LMT” nu poate însemna decât „Luna, mama şi tata”. Un semn care a dispărut probabil foarte curând din pământ, dar a rămas, uite, într-o poză ce ne va fi mereu aproape de suflete, chiar şi atunci când, fizic, triada noastră se va fi răspândit prin lumea largă.

E musai, oare, să fii căsătorit?

– Ce e în desenul ăsta, Luna?, o întreb eu, descoperind următoarea capodoperă în ghiozdanul ei:claudiu– E de la nunta ta cu tata.

În timp ce lacrimile stau să-mi cadă, mintea îmi lucrează febril. Deci copilul îşi doreşte să ne căsătorim. Dar de ce ne-a făcut aşa mici în pagină? Ce înseamnă oare că nu ne-a desenat feţe? E frumos din partea ei să îl facă uriaş pe taică-său în comparaţie cu mine? Şi ce verighetă maaaare am pe mână!

Cred că mi-ar mai veni idei, dar n-apuc, pentru că Luna se răzgândeşte şi îmi smulge foaia din mână:

– Pardon. Nu e asta, am greşit. Ne-a zis Doamna la şcoală să desenăm cea mai frumoasă amintire din excursie. Şi n-am apucat să termin.

– Dar ce este aici, până la urmă?

– E atunci când i-am dat cu gel din ăla scârbos pe mâna lui… cum îl chema?, roşeşte ea instantaneu.

– Lui Claudiu, ştiu, completez eu resemnată.

V-am zis eu că voi mai auzi despre Claudiu multă vreme!

Ce nu v-am zis e ca Luna ne-a mai bătut apropouri de nuntă în trecut, de obicei tot desenate, care mi-au dat de gândit. De ce ar fi important pentru un copil atât de mic ca părinţii lui să fie căsătoriţi legal? Mai ales când cunoaştem atât de mulţi copii cu părinţii ba divorţaţi, ba în cuplu, dar netrecuţi pe la Starea Civilă, ba căsătoriţi, dar cu nume de familie diferite. Eu cred că nu se poate vorbi de presiuni sociale la vârsta asta, nici măcar de înţelegerea deplină a conceptului de „legal”, ci doar de dorinţa de a merge şi ea la o nuntă. Pentru că nu a mai fost până acum la nici una. Toate apropourile ei tematice includeau rochia domnişoarei de onoare, coafura domnişoarei de onoare, parfumul domnişoarei de onoare şi alte articole necesare unei fetiţe aflate într-un rol atât de important, dar niciodată nu am văzut desenat vreun certificat de căsătorie, livret de familie sau orice alt act care să aibă fix valoarea hârtiei pe care este imprimat. Părerea mea!

Excursie cu surprize la Sinaia

Ieri ne-am trezit foarte devreme. Era atât de întuneric, şi afară şi în capul copilului, încât m-a întrebat, la ieşirea din bloc:

– Dar unde suntem?

Unde să fim? În drum spre autocarul care urma să o ducă pe Luna în excursie la Sinaia. Acest an şcolar pare să fi început mai bine decât precedentul. Are o învăţătoare nouă, care îmi dă o incredibilă senzaţie de normalitate, prin comparaţie cu cea de anul trecut, primeşte teme mai simple şi mai puţine decât subiectele de doctorat de la clasa pregătitoare şi am făcut planul deplasărilor în interes de distracţie deja de la prima şedinţă cu părinţii. Astfel, după această primă excursie de o zi, Luna va mai merge la fabrica de globuri înainte de Crăciun, la Dino Park de la Râşnov în primăvară şi într-o tabără în Retezat la vară. Ca să nu mai vorbim despre recidivele în tabăra de echitaţie de la Avrig, unde i-a plăcut atât de tare încât şi-a făcut bagajul pentru cea din noiembrie cu două luni înainte şi mă aştept să-l lase aşa la întoarcere, ca să fie gata şi pentru următoarea. Însumate, vor fi vreo două-trei săptămâni de vacanţă şi pentru mine, angajata cu normă întreagă la micul patron totalitar, ura!

Şi în excursia de ieri i-a plăcut, bineînţeles. O singură supărare a avut, cauzată de mama fetiţei cu care s-a ţinut ea. Pentru cine nu ştie, treaba asta cu „ţinutul” e o chestiune de viaţă şi de moarte în clasele mici. Copiii îşi fac încă de dimineaţă aranjamente în legătură cu colegul cu care se vor ţine de mână la ieşirea încolonată de la ore şi nu de puţine ori se întâmplă mici tragedii de genul „Oaaaa! Oaaaa! Mi-a promis că se ţine cu mine şi acum se ţine cu X! Oaaaa!” (n.a. „Oaaaa!” = plâns de ţi se rupe sufletul). Mama cu pricina a întârziat de dimineaţă la autocar. Scuza pentru că a risipit aproximativ 5% din timpul alocat excursiei a fost că venea de departe, lucru confirmat mai târziu şi de fratele fetiţei. Pe care l-a aşezat la un moment dat lângă Luna, deşi el nu făcea parte din colectiv, şi care i-a povestit că ei locuiesc la marginea pădurii (adică în afara circumscripţiei şcolii, bineînţeles, ca majoritatea copiilor de la şcoala noastră aşa-zis „bună”). Nu a înghesuit-o pe fiică-mea prea multă vreme, se pare, dar tot mă întreb de ce să îţi instalezi copilul suplimentar, fără să ceri permisiunea posesorului de drept al scaunului care, astfel, a trebuit să se chinuie să stea într-o rână? Doar pentru că acel posesor are şase ani şi consideri că nu e demn de atenţia şi respectul tău, nefiind adult capabil să te şi pocnească?

Partea bună în supărarea asta a fost că frăţiorul clandestin i-a furnizat Lunei o groază de poveşti interesante despre mama lui, care au părut să o distreze pe parcursul călătoriei:

– Vaaai, câte mi-a mai spus băiatul ăla! Cică mama lui s-a enervat odată atât de tare încât a trântit uşa la camera lor!

– Serios?, mă mir eu formal, în timp ce, mental, mă bucur că Luna nu are camera ei, ca să nu fiu tentată să fac şi eu chestii din astea atât de şocante pentru copii.

– Daaa! Şi a mai făcut o enervăciune. Şi-a aruncat banii pe geam. A deschis geamul şi pfuuuu! Că era bogată atunci! Numai enervăciuni din astea mi-a spus ăla mic!, chicoteşte ea cu superioritatea copilului cu mamă zgârcită, pe care n-o s-o vadă niciodată, dar niciodată făcând aşa ceva.

Relatările Lunei la întoarcerea din excursie au continuat cu lista suvenirurilor cumpărate de acolo. Şi-a luat aşa: un CD despre domeniul regal de la Peleş, pe care m-a ameninţat că va trebui să-l vizionăm împreună, un bumerang în formă de cruce, doi magneţi şi un nas (de plastic) într-o gelatină roşie şi scârboasă, în care am avut onoarea de a băga mâna cu ochii închişi, spre marele amuzament al Lunei că mi-a făcut o surpriză. Eu nu m-am amuzat atât de tare, mai ales că surprizele astea i-au depăşit bugetul alocat de mine şi s-a împrumutat la învăţătoare ca să dea banii pe ele. Tot un fel de aruncat banii pe geam…

Prânzul de la Gura Diham a fost bun. Supă gustoasă („Să te prind eu că mai faci mofturi la a mea, pe motiv că îţi place doar ciorba!”, bombăn eu în sine), şniţel cu cartofi prăjiţi şi clătite cu gem de fructe de pădure:

– Da’ ştii ce gust avea gemul ăla?

– Ǎăă… de fructe de pădure?, mă hazardez eu să repet umplutura pe care tocmai mi-o spusese ea.

– Nu. Avea gust de căpşuni!

– Atunci o fi fost de căpşuni.

– Nu. Că ne-a zis Domnul că era cu fructe de pădure.

O aud clar cum pune majusculă la „Domnul”. Trebuie să fi fost cineva important:

– Care domn?

– Domnul Chelner.

Deci un new-entry în categoria „autorităţi supreme” pentru Luna, alături de paznicul de la locul de joacă, portarul de la grădiniţă şi unul dintre angajaţii lui taică-său, despre care îmi propun să vă povestesc altădată. Şi să nu uităm de Animator. S-a întors acasă topită după băiatul care i-a însoţit în excursie, din partea organizatorilor. Presimt că voi auzi des în perioada următoare numele de „Claudiu”, rostit cu zâmbet îmbujorat…

Ajunse în lift, în sfârşit la lumină, observ că fiică-mea are toată fruntea albastră:

– M-a pictat în autocar. Sunt Elsa, nu ţi-ai dat seama?, se miră ea şi se întoarce cu faţa la oglindă. Wow, chiar semăn!!!

Îi înţeleg surpriza: pe lângă faptul că în autocar nu avuseseră oglindă, se întâmplă destul de rar ca vopsitul ăsta pe faţă chiar să îi transforme pe copii în personajele vizate.

Acasă, am mai avut dreptul la surprize, când am rugat-o să îşi desfacă bagajul. A început să scoată de acolo: punga cu covrigei de ronţăit pe drum, aproape întreagă, punga cu figurine de jucărie pe care o luase ca să nu se plictisească, punga cu agrafe de păr pe care nu ştiam că o luase (şi nici de ce o luase, pentru că, oricum, se preferă cu pletele rebele), ultimul pluş favorit, luat de la un schimb de jucării cu alţi copii şi, colac peste pupăză, ditamai sticla de parfum, pe care a primit-o acum vreo trei ani şi e aproape întreagă, pentru că eu nu îi dau voie să se parfumeze decât la ocazii foarte speciale. Se pare că excursia asta fusese o ocazie foarte specială pentru ea. Doar sticla cu apă şi mărul nemâncat lipseau din harababura aia. Dar la ce să-i trebuie vitamine şi hidratare când a avut Animator, Chelner şi, mai ales, parfum?!

Concluzia excursiei a fost (ex)trasă la telefon, cu taică-său:

– A fost foarte frumos! Am văzut casa primului nostru rege, care are o cameră secretă şi japonezi şi chinezi, apoi am fost la restaurant, apoi am văzut un muzeu cu trenuleţe şi mi-am luat magneţi, apoi am fost la muzeul cu animale împăiate şi am venit acasă.

– Şi ce ţi-a plăcut cel mai mult?

– …?

– Ai văzut trei muzee, Luna. Care dintre ele ţi-a plăcut mai mult?, detaliază tăticul răbdător.

– Cel mai puţin mi-a plăcut muzeul cu animale şi cel mai mult mi-a plăcut la masă.

Ca să fie clar!

A închis telefonul şi m-a privit ciudat. Deşi vizibil obosiţi, ochişorii ei uriaşi îmi zâmbeau cu drag:

– Eşti cea mai bună mamă!, am auzit-o eu dintr-o suflare.

– De ce?

– Pentru că mă duci la toate prostiile, a izbucnit ea în râs, încheind citatul din mine.

Mi-a sărit în braţe, m-a pupat fericită şi s-a dus pe canapea. Nu ştia că avea să adoarmă în fix zece secunde. La fel cum nici eu nu ştiu în fix câţi ani îşi va pierde entuziasmul pentru micile nimicuri care o fac atăt de fericită acum. Şi pentru mine.