Sunt ei oare reali, prietenii de pe internet?

De o vreme încoace, îmi petrec deosebit de mult timp făcând… nimic. Mai întâi a fost vacanţa şcolară, şi mi-am zis că n-ar strica să îmi iau şi eu una mică de la rutina cotidiană, odată cu fiică-mea. Apoi am terminat cărţile pe care le aveam în lucru şi nu a mai venit nimic, dat fiind că şi editurile o lasă mai moale în perioada aceasta de concedii, de obicei. Apoi a plecat copilul în tabără şi am fost ca paralizată săptămâna aia, pentru că ne tot plângea la telefon serile şi credeam că nu se simte bine acolo. Apoi a venit canicula. Apoi a venit lenea. Şi apoi au venit necazurile: mai întâi am stat cu Luna în spital, două zile, pe motive de edem Quincke, apoi am stat cu socru-meu în spital vreo cinci zile, pe motiv de accident vascular, şi se pare că mai avem de stat câteva. Or când zic „stat în spital”, chiar e stat. Adică acolo nu am făcut chiar nimic. Doar am supravegheat un copil, respectiv un bătrân, să nu îşi facă şi mai rău decât le era deja.

Tare mi-ar plăcea ca vorba lui Winnie de Pluş să se potrivească şi în viaţa reală: „De cele mai multe ori, să nu faci nimic duce la cel mai bun ceva” (am văzut de curând filmul cu Cristopher Robin şi este minunat, să vă duceţi neapărat să-l vedeţi, dacă aveţi între 7 şi 700 de ani). Dar nu se potriveşte. Acest stat degeaba este, de fapt, ucigător pentru inspiraţia mea. Şi deşi simt că am o groază de lucruri pe care aş vrea să vi le povestesc, de-abia reuşesc să leg două vorbe pe tastatură. Aşa că, în loc să scriu eu prost, o să vă las mai jos traducerea unui articol pe care l-am citit mai demult şi pe care mi-l propusesem drept subiect de meditaţie pentru un eseu de-al meu, în legătură cu prieteniile virtuale.

În primul rând, articolul povesteşte o aventură foarte frumoasă: cineva a pornit la drum, fizic, pentru a-şi întâlni şi cunoaşte personal toţi prietenii din lista sa de Facebook. Povestea asta m-a atins în mod special pentru că, de câţiva ani încoace, eu trăiesc mult mai mult în faţa calculatorului decât în lumea reală, şi în consecinţă şi prietenii mei sunt mai mulţi virtuali decât reali. Şi am descoperit că îmi place mult să îmi petrec timpul liber într-o bulă formată din oameni cu care am multe lucruri în comun, ideatic vorbind, într-un moment sau altul al existenţei noastre. Râdem împreună, ne întristăm împreună şi, mai ales în ultima vreme, ne revoltăm împreună, de la aceleaşi abuzuri care au ajuns să ne facă viaţa din ce în ce mai greu de dus.

Necazul cu bula asta e că se află într-o continuă transformare. Prietenii virtuali azi sunt, mâine nu mai sunt. Îşi schimbă credinţele, sau se satură de mereu aceleaşi subiecte de conversaţie, sau se supără de la o postare sau un articol de blog care nu e chiar pe gustul lor (după ce le-ai scris cincizeci care le-au plăcut…). Foarte puţini rămân alături cu anii, dacă nu îi cunoşti şi personal. E mult mai uşor să te separi de cineva cu care ai petrecut doi ani pe Facebook, să zicem, dar cu care nu te-ai întâlnit niciodată, decât de cineva pe care l-ai cunoscut în copilărie, dar nu l-ai mai văzut de treizeci de ani. Şi nici faptul de a întâlni în viaţa reală un prieten din online nu garantează trăinicia relaţiei în timp. Eu am avut deja câteva experienţe în acest sens şi am observat că energiile nu circulă la fel de armonios în realitate între unii oameni care păreau să fie pe aceeaşi lungime de undă pe internet. Sunt oameni cu care mi-a plăcut mult să mă întâlnesc „pe bune” (nu ştiu dacă e o coincidenţă, dar aceştia erau aproape toţi din străinătate) şi oameni cu care, după ce ne-am văzut faţă în faţă, nu am mai păstrat nici legătura pe net.

Despre toate acestea şi încă multe altele intenţionam să scriu şi eu pe larg la un moment dat. Dar pentru că, iată, nu găsesc nici timpul, nici inspiraţia necesare, vă las aici link-ul către acel articol care mi-a plăcut mie, cu o traducere foarte rapidă în română, în caz că nu stăpâniţi suficient de bine limba engleză. Şi m-aş bucura să îmi împărtăşiţi părerile voastre în comentarii: oare prieteniile virtuale sunt la fel de valoroase şi ne împlinesc personal la fel de mult ca şi cele reale? Eu recunosc că am fost de acord cu concluzia protagonistei articolului, şi anume că prieteniile pot fi de multe feluri:

«Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive. Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.»

––

Articolul original este aici, cu fotografii cu tot. Iar traducerea mea grăbită este următoarea:

O femeie şi-a fotografiat toţi cei 626 de prieteni de pe Facebook. Iată cinci dintre ei.

Cândva între Revelionul 2010 şi cel din 2011, Tanja a început să-şi pună întrebări asupra conceptului de prietenie.

Cu o seară înainte, scrisese de mână o scrisoare unui prieten aflat în misiune în Afganistan, în timp ce făcea un schimb de mesaje instant cu un altul, din Indonezia.

A doua zi de dimineaţă, s-a trezit cu mintea plină de întrebări despre tehnologie şi prietenie. Oare prieteniile online erau la fel de reale ca cele legate în viaţa reală? S-a uitat pe lista ei de prieteni de pe Facebook şi s-a întrebat: „Oare chiar sunt prietenă cu toţi oamenii ăştia?”

Şi atunci a ştiut că trebuia pur şi simplu să afle asta.

Şi-a făcut un plan simplu: să călătorească până în casa fiecăruia dintre cei 626 de prieteni ai ei de pe Facebook, să petreacă un timp împreună şi să îi fotografieze.

Cinci ani a bătut Hollander globul în lung şi în lat ca să îşi întâlnească prietenii, în cadrul unui proiect pe care l-a numit: „Eşti cu adevărat prietenul meu?”. A călătorit, în medie, două săptămâni pe lună, împărtăşindu-şi aventura cu fanii ei de pe Facebook şi de pe Instagram. Când a ajuns la sfârşitul călătoriei sale, în Israel, în 2016, vizitase în total patru continente, 12 ţări, 34 de state şi mai mult de 400 de case.

„M-am aşezat pe podea ca să mă joc cu Lego şi să citesc cărţi împreună cu copii pe care de-abia îi cunoscusem. Mi s-au arătat grădini urbane, găini şi căbănuţe discrete. Am văzut un sanctuar apicol construit în nordul oraşului St. Louis, ca parte a unui proiect de înfrumuseţare urbană. Am împărţit un castron de tocăniţă gumbo, în New Orleans, cu un prieten pe care nu-l întâlnisem în viaţa reală. În Washington D.C., am vizitat aripa de vest a Casei Albe cu un prieten care făcuse parte din echipa de fotografi a preşedintelui Obama.

Am ascultat poveşti despre tragediile şi forţa unor familii, despre greutatea traiului în climatul economic actual. Iar cel mai important, am învăţat despre bunătatea umană şi despre compasiune. Încă mă simt uimită de numărul mare de oameni, în special aceia care îmi erau în totalitate străini în viaţa reală, care mi-au deschis uşile căminelor lor, oferindu-mi un loc unde să stau, o bucăţică din viaţa lor, poveştile lor, familiile lor şi acceptul de a face publice toate aceste lucruri.”

În timp ce Hollander afla lucruri noi despre ea însăşi şi despre prietenie, în cursul călătoriilor ei, fanii săi erau nerăbdători să schimbe păreri despre subiect.

Hollander a început să solicite comentarii cu ocazia diverselor evenimente sau seri de lectură, să le ceară participanţilor să scrie pe post-it-uri răspunsul lor la întrebarea „Ce este un prieten adevărat?”

Până la sfârşit, a adunat sute de răspunsuri, le-a scanat pe toate şi le-a postat pe site-ul său web, într-un minunat colaj multicolor.

„A fost fascinant să văd oameni dintre cei mai diverşi cum răspund la această întrebare”, a spus ea. „S-a întâmplat ca un copil de grădiniţă să dea aceeaşi definiţie prieteniei ca cineva cu trei doctorate.”

Există moduri mai rele de a petrece o după-amiază decât să-ţi treci în revistă lista de prieteni.

Răspunsurile au fost dintre cele mai variate. De la unele drastice – „un prieten adevărat te ţine de frunte atunci când eşti beat” – la unele de-a dreptul profunde – „un prieten adevărat te vede minunat chiar şi atunci când eşti la pământ” – sau la unele uimitor de emoţionante – „un prieten adevărat duce o viaţă diferită, dar cu aceeaşi inimă”.

Hollander spune că proiectul i-a răspuns la toate întrebările ei despre prietenie.

„Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive”, spune ea gânditoare. „Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.”

Cât despre împărţirea tipurilor de prietenie în online sau offline, Hollander spune că are o certitudine: „Nu exista diferenţe între prieteniile online şi cele offline. Este ceva ce se întreţese în tot ceea ce facem, literalmente – de la muncă până la prietenie. Există oameni pe care îi văd în persoană mult mai des decât prieteni care există numai pe internet, dar asta nu înseamnă deloc că aş fi mai apropiată de acei oameni pe care îi văd în fiecare zi.

Social media este doar o formă diferită de comunicare.”

Reclame

Suferinţe de amor

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să fiu martor involuntar al unor zbateri amoroase pe Facebook. În momente grele, în pragul despărţirii sau după descoperirea unor infidelităţi, simţim cu toţii nevoia de sprijin, iar unii dintre noi aleg să se manifeste deschis, pe reţelele sociale, în dorinţa de a găsi cât mai mulţi aliaţi pentru suferinţa lor. Nu ştiu dacă ajută cu adevărat să îţi deschizi sufletul în acest fel oricui ţi-a trimis vreodată o cerere de prietenie virtuală, dar eu, una, încerc să îi încurajez cu o vorbă bună pe cei care se manifestă atât de vizibil.

Chiar ieri am asistat la un „meci” între doi iubiţi alienaţi temporar, cu încercări nereuşite de arbitraj din partea câtorva comentatori de ocazie. Punctul de pornire fusese un articol de blog care îl cita pe Khalil Gibran: “Dacă iubeşti pe cineva, lasă-l să plece, fiindcă, dacă se va întoarce, va fi pentru totdeauna al tău. Şi dacă nu se va întoarce, înseamnă că nu a fost niciodată al tău”.

A fost aproape ca o telenovelă, pe care am urmărit-o toată dimineaţa. Un schimb de replici ca nişte lovituri laterale şi ocolite, ocazionate de un eseu la fel de aburitor prin joaca autorului cu cuvintele.

Printr-o ciudată coincidenţă, la prânz, când am luat-o pe fetiţa mea de la grădiniţă, am descoperit că şi ea trăise ceva oarecum asemănător: o respingere. În încercarea ei de a-şi lărgi cercul „iubiţilor”, îşi dăruise toată atenţia unui coleg de-al ei, care, însă, fiind mititel şi interesat mai mult de maşinuţe, nu i-a răspuns cu aceleaşi sentimente. În loc să scrie eseuri sau să se lamenteze şi fiind evident într-o fază creativ-muzicală a existenţei ei, copilul meu a ales calea directă de rezolvare a problemei, făcându-i ad-hoc un cântecel cu mesaj clar lui Inimă-de-Piatră: „Sebi, nu pleca / Din viaţa mea!”

M-am întrebat atunci de ce se spune despre adulţii îndrăgostiţi că „se poartă ca doi copii”. Copiii par a se comporta mai normal atunci când îşi exprimă asertiv adevăratele dorinţe şi sentimente. Probabil şi mai eficient.