La nervi, despre referendum

De câteva săptămâni mă tot gândesc cum să scriu articolul perfect pe subiectul acesta. Strâng materiale din ambele tabere, fac colecţie de citate şi de link-uri, print-screenuri şi articole care mi se par mai relevante, încep ciorne cu poveşti de viaţă pe care le-am cunoscut personal. Am citit atât de multă ură şi intoleranţă pe internet în ultima vreme, de ambele părţi ale baricadei – dar vizibil mai multă într-un din părţi, cea preponderent incultă. Am închis televizorul la atât de multe discuţii aprinse sau promo-uri surprinzătoare pentru mine, venite de la televiziuni pe care le credeam obiective şi mai intelectuale decât altele. Am dezlipit afişe lipite ilegal pe străzile noastre, şi aşa suficient de urâte, cu afirmaţii aberante şi complet rupte de orice adevăr şi realitate. Am citit sute de postări de pe facebook, cu poziţiile oamenilor care refuză sa participe la votare, unele dintre ele cu argumente clare, socio-filosofice, altele cu povestiri cutremurătoare din România profundă, cea care este batjocorită încă o dată prin organizarea acestuia.

Am petrecut mai multe ore zilnic comentând peste tot pe unde mi s-a părut oportun să o fac, pe grupuri de intoleranţi, pe paginile unor ultra-religioşi, ca răspuns la comentarii idioate – oriunde am simţit că aş putea aduce măcar un semn de întrebare în convingerile cuiva, dacă nu chiar o schimbare de mentalitate. Însă mi-a fost pur şi simplu frică să deschid discuţia cu cunoştinţe din lumea reală, pentru că eram aproape sigură că ceea ce îmi vor spune mă va face să mă îndepărtez de ei. Simt că nu aş mai putea avea aceeaşi plăcere să discut cu un om în stare să creadă că cineva îi poate fura copilul doar pentru că aparţine unei minorităţi sexuale. Sau că există ţări pe lumea asta în care s-ar fi legalizat pedofilia şi sexul cu animale, aşa cum şeful partidului de guvernământ a afirmat, într-un delir televizat de curând, iar senatorii lui distribuie într-o veselie pe net.

Am căutat pe net celebrul articol 48 din Constituţie, ca să înţeleg şi eu, de fapt, de ce trebuie să facem toată această risipă de bani, de energie şi de atenţie care trebuiau direcţionate în cu totul altă parte. Şi am găsit asta:

Iar modificarea propusă e asta:

Deci nu înţelesesem greşit, chiar se face un referendum uriaş numai pentru a scrie clar că soţi cu acte nu pot fi decât un bărbat şi o femeie (a se remarca şi ordinea sexelor, cea tradiţional-misogină de pe la noi, cu bărbatul înainte). Nicidecum pentru familie, nicidecum pentru copii. Pentru că există în acest articol, cu doar două rânduri mai jos, punctul (3): „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Deci unde mai e, în cazul ăsta, necesitatea definirii familiei ca fiind bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie? Dacă şi copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi cu cei născuţi în cadrul ei, atunci unde mai e necesitatea însăşi a căsătoriei pentru a denumi o familie??!! Câtă tâmpenie şi ipocrizie ni se bagă pe gât şi noi, iată, nu numai că înghiţim dar mai şi cerem prin referendum să ni se bage?

Mi-am zis să nu scriu la nervi şi la supărare. Apoi mi-am adus aminte că articolele mele cele mai citite nu au fost cele la care am lucrat ore întregi, uneori şi zile, ci exact cele dezlânate, scrise la nervi şi la supărare.

Mi-am zis să renunţ la ideea de a pune în oglindă comentariile unor golănaşi agresivi cu cele ale unor intelectuali rafinaţi, să arăt diferenţa incredibil de mare dintre susţinătorii isterici ai unei coaliţii ce se vrea creştină şi ateii plini de înţelegere şi toleranţă care i se opun cu argumente şi politeţe. Pentru că nu e deloc elegant să faci astfel de comparaţii şi să împarţi oamenii în tabere după criterii elitiste. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai e loc de eleganţă în războiul acesta iscat de nişte impostori care ne conduc şi în capcana căruia am căzut, se pare cu toţii. Şi dacă tot am căzut în capcana unui referendum absurd şi nefondat pe o necesitate, vă întreb: cu cine vreţi să fiţi asociat ca valori şi gândire, cu Şişu de la La Familia sau cu aproape toţi intelectualii autentici din ţară şi nu numai? Cu oamenii aceia de la ţară care habar nu au că Pământul se învârte în jurul Soarelui, darmite ce e cu homosexualii ăştia, dar care se vor duce în turmă la votare, să pună ştampila pe „da”, aşa cum i-a îndemnat popa din sat să facă? Sau cu oamenii citiţi care ştiu că homosexual te naşti, nu te faci, şi că această „mică” victorie de etapă ar reprezenta un impuls nemaipomenit pentru retrograzi să continue pe drumul scoaterii din Europa civilizată şi întoarcerii spre Evul Mediu întunecat, cu limitarea altor şi altor libertăţi şi drepturi individuale?

Ca de exemplu fanii lui Şişu:

versus ateul cu mai multe valori creştine decât creştinii:

Iar ca „lecturi” suplimentare v-aş propune aici interviurile de la Vax Populi (păcat că nu sunt pe net şi cele din ultimele zile, din emisiunea Starea Naţiei de la Prima TV, cu întrebări de genul „Nu-i aşa că Homo Sapiens e o ruşine şi ar trebui scos din manualele de biologie?” şi răspunsuri covârşitor de multe de „Da”). Şi genialul articol al lui Liviu Iancu, atât de incorect politic cum nu am crezut că poate avea cineva curajul să scrie în zilele noastre. Şi cum, iată, m-am hotărât şi eu să scriu azi, lăsându-mi la o parte scrupulele.

De fapt, nici măcar nu trebuie să fii neşcolit sau de la ţară ca să nu ştii exact pentru ce votezi. Majoritatea celor care vor vota „Da” la acest referendum nu ştiu asta. Am auzit cu urechile mele la televizor până şi un primar PSD spunând că o să voteze „pentru întregirea familiei”. Chiar aşa, prostire pe faţă?! Sau doar prostie crasă?

Şi hai să zicem că ar fi vorba de familie aici, aşa cum vor ei să ne facă să credem. Cum întregim familia asta „tradiţională” pe care tot ei, cu politicile lor strâmbe şi interesele exclusiv personale, de hoţie şi prostie, au sfărâmiţat-o, trimiţând părinţii care încotro prin lume, să-şi caute de lucru, în timp ce copiii cresc aici lipsiţi de suportul emoţional atât de necesar în primii ani de viaţă? Cu precizarea: copiii cei mulţi, turnaţi cu găleata, pentru că educaţia sexuală e un bau-bau în ţara asta de troglodiţi. Cum apără ei copiii unor părinţi alcoolici şi agresivi, care îşi lasă bebeluşii singuri în case cu lumânări sau sobe aprinse, astfel încât să se facă scrum până se întorc ei târâş de la cârciuma din sat? Ştim cu toţii că e plin de poveşti dintr-astea la noi în ţară, dar ne facem că nu le vedem (recomand cu mare căldură, dar şi cu prudenţă persoanelor mai sensibile, poveştile zguduitoare ale Elenei Stancu şi ale lui Cosmin Bumbuţ, adunate pe acest site). În schimb, murim de frica unei probabilităţi absolut infime, ca un cuplu de oameni de acelaşi sex să vrea să adopte şi să crească frumos, în confort şi înţelegere, un astfel de copil condamnat prin naştere la o viaţă mizerabilă. Drobul de sare la pătrat.

Ştiu şi eu poveşti. Cunosc cazul unei fetiţe care a fost născută de o femeie dezechilibrată mental, dintr-un sat. Avea vreo zece fraţi, făcuţi la beţie, cu nu se ştie care şi câţi taţi. A fost adoptată de o femeie necăsătorită (desigur, cu pile, pentru că altfel e imposibil aşa ceva) şi acum este înconjurată de oameni care o iubesc, familia şi prietenii mamei adoptive, şi are parte de o educaţie foarte bună, la Bucureşti. Este asta o familie în sensul pe care vor ei să o votăm noi acum, cică? I-ar fi fost mai bine fetiţei aceleia în familia ei naturală? A verificat-o cineva pe mama adoptivă dacă nu cumva trăieşte cu o altă femeie? Ar fi contat asta?

Mai cunosc cazul unui om de o calitate umană indiscutabilă. Gheorghe era un om bun, un om şcolit, un om ajuns pe merit în nişte poziţii înalte ale timpului său. Soţia l-a înşelat cu cel mai bun prieten. Au divorţat, ea şi-a refăcut viaţa cu altcineva, el a rămas să-l crească pe băieţelul lor. Care a murit de insolaţie, la vreo douăzeci de ani. Omul nostru a rămas, deci, fără familie. Aşa că şi-a împărţit uriaşa casă în care locuia în două: o jumătate a dat-o unei familii oarecare, cu o chirie echivalentă cu preţul unei pâini pe zi, în cealaltă jumătate a adăpostit un cuplu oarecare, cu condiţia să îşi păstreze şi el o cameră doar pentru el şi să i se asigure o masă caldă şi menajul. Apoi acel cuplu a născut o fetiţă – pe mine – şi uite-aşa se face că m-am pricopsit cu cel mai bun bunic adoptat pe care şi l-ar putea dori vreodată cineva. Omul acesta, căruia în copilărie îi spuneam „Geoge, cel mai bun prieten al meu”, a avut un rol providenţial în viaţa mea, fiind cel care mi-a deschis ochii spre carte şi cunoaştere, care m-a învăţat primele cuvinte în limbi străine şi care m-a dus de mână peste tot unde se putea pe atunci în urbea noastră mică: şi la joacă în parc, şi la concerte, şi la teatre… Care a fost adevărata lui familie, soţia cu acte care l-a părăsit la greu sau părinţii mei şi cu mine, care i-am dăruit căldura unui cămin în ultimii lui ani de viaţă?

Şi poate vă amintiţi şi despre americanii aceia despre care am scris de 8 Martie, apropo de familii diverse. Şi despre faptul că eu, personal, nu am crezut niciodată în instituţia asta a căsătoriei, inventată de nişte oameni în scopuri pur administrative şi materiale, acum nişte mulţi ani, care a ajuns să ne farmece, în timp, cu un romantism adăugat. Ca dovadă, şoc şi groază!, nici acum nu sunt căsătorită cu tatăl copilului meu. Şi totuşi, cumva, formăm o familie de vreo doisprezece ani încoace. Cu hăis şi cea, cu bune şi cu rele, cu fericire şi frustrări, dar o formăm, uniţi în jurul acestui sufleţel de om faţă de care avem datoria morală să îi oferim un cămin, fie el şi ieşit din comun.

Aş mai avea o poveste potrivită în context, dar nu mai am timp şi de ea acum, deşi e mai scurtuţă. O să încerc să o scriu până mâine, pentru că mi se pare important ca ziua de poimâine şi cea de duminică să ne prindă cumva pregătiţi şi hotărâţi în ceea ce este înţelept să facem în weekend. Pentru noi, pentru familiile noastre şi pentru copiii noştri, fie ei şi ne-născuţi sau chiar adoptaţi.

Reclame

Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.

Olivia

– Mama, ţie îţi place numele „Octivian”?

– Adică… Octavian?

– Cred că da…

– Ştii că tu ai un văr Octav?

– Da??!!

Ca de obicei, e foarte interesată să îi povestesc despre familia ei extinsă.

– E frate cu ăla din copaci?

Nu, nu e vorba despre teoria evoluţiei, despre care i-am povestit uneori. Ci chiar are un văr care îşi petrece bună parte din viaţă în copaci, lucrând ca peisagist în Spania. Iar Luna e topită de admiraţie când îi vede pozele pe FB. E Spiderman-ul ei familial.

– Nu, e văr cu ăla.

Şi mă apuc să-i povestesc, pentru a câta oară?, cum e cu rudele astea pe care nu le-a văzut niciodată:

– Reluţa şi Mioara. Alexandru şi Mircea. Olivia, Octav, Dragoş şi Sabin.

– Sabin?!, se miră ea.

– Da, Sabin.

– E românc?

Presupun că faptul că nu am corectat-o niciodată atunci când a spus „moldoveanc” e de vină pentru construcţia asta, pe care o aud acum pentru prima oară. Dar e prea drăguţă, o las şi pe asta netaxată.

– Evident că e românc (ptiu!, s-a luat!). Dacă e din familia ta, iar tu eşti româncă, şi toţi ceilalţi sunt în România, el ce-ar fi putut fi?

– Americanc. Că aşa sună numele lui.

E pe-aproape: Sabin a plecat în Anglia de curând. În America a emigrat o altă verişoară de-a ei, pe care nu a apucat să o întâlnească. De fapt, ea nu-şi cunoaşte decât o nepoţică mai îndepărtată, cu care ne-am văzut de câteva ori, şi foarte puţini verişori de-ai mei, veniţi la înmormântarea mamei. Pe restul nu îi ştie. Şi sunt mulţi.

Pe bunica din partea tatei o chema Ana şi nu am cunoscut-o. Ştiu despre ea că era din Răşinari, că bunicul meu giurgiuvean a adus-o fraudulos în Regat, ascunsă într-un grup de călugăriţe şi că a născut 16 copii. Copiii i-au trăit din doi în doi şi se zice că a avut timp să se uite în oglindă abia după ce l-a crescut un pic şi pe ultimul: albise fără să observe. De la ea, m-am ales cu 7 veri şi cu 14 nepoţi.

Pe bunica din partea mamei o chema Tudora şi am cunoscut-o prea puţin. Pe mama o pasase soacrei sale, imediat după naştere, pentru că nu îşi dorise fată. A născut apoi trei băieţi şi pe ei i-a crescut. Spre sfârşitul vieţii, tot la mama mea s-a întors, să o îngrijească de boală şi bătrâneţe. Ceea ce mama a făcut. Dar era prea târziu pentru afecţiune. Din partea ei, am avut 5 veri şi 10 nepoţi.

Deci Luna va avea multă treabă, la un moment dat, să încerce să îşi cunoască familia extinsă. Suntem mulţi, dar nu foarte apropiaţi, în primul rând pentru că eu am fost mult mai mică decât toţi verii mei (sunt născută la bătrâneţe), în al doilea rând pentru că viaţa ne-a împrăştiat care încotro. Dar cred că ar fi important pentru ea să ştie că o picătură din sângele ei mai curge şi prin alte vene, chiar dacă acestea sunt, hăt, departe. Mai ales pentru că ea, din păcate, a avut ghinionul unor părinţi copii unici – nu are nici unchi, nici mătuşi, nici veri… Şi mai suntem şi bătrâni. Şi leneşi.

Azi ar fi trebuit să fim la nunta unei nepoate şi nu ne-am încumetat la drum. Dacă drumul ăsta nu ar fi fost în România, ar fi fost chiar frumos să străbatem toată ţara – pentru că nunta este fix acolo unde se atârnă harta-n cui, la Vişeu de Sus – într-o excursie de plăcere. Dar drumul este în România, ţara cu max. 50 km/h viteză medie, ţara cu drumuri care se inundă la prima ploaie şi se blochează cu bolovani căzuţi, de ani şi ani de zile, cam în acelaşi loc. Ţara în care alternativa căii ferate nici măcar nu intră în discuţie. Aşa că am rămas acasă. Cu hotărârea fermă de a pleca într-o aventură românească în vacanţa următoare. Să ocolim ţara în căutarea sângelui familiei. Să îi cunoască Luna pe toţi, nu numai pe fetiţa care se căsătoreşte astăzi. Pentru că eu aşa mi-o închipui, când mă gândesc la ea: fetiţa care zâmbea mereu, în pozele copilăriei, primite regulat prin poştă.

olivia

Mi-a fost oarecum greu să îi povestesc Lunei despre ea, atunci când s-a apucat să-i facă felicitarea de nuntă:

– Zi-mi despre ea, ca să ştiu cum o desenez.

– Păi… e brunetă, cu părul ondulat… şi iubeşte mult animalele.

– Serios?, s-a bucurat Luna să găsească o asemănare între ele.

– Adună tot ce găseşte: câini, pisici, iepuraşi, broscuţe… Are grijă de toate.

Felicitarea a fost gata imediat: două inimioare, foarte mult sclipici şi, evident, un câine. Plus urarea noastră din suflet, de la sute de kilometri depărtare, de numai bine. Să se iubească mereu şi să aibă o viaţă senină. Şi plină de sufleţele dragi.

Casă de piatră, Olivia!

casa-de-piatra