Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.

Reclame

Olivia

– Mama, ţie îţi place numele „Octivian”?

– Adică… Octavian?

– Cred că da…

– Ştii că tu ai un văr Octav?

– Da??!!

Ca de obicei, e foarte interesată să îi povestesc despre familia ei extinsă.

– E frate cu ăla din copaci?

Nu, nu e vorba despre teoria evoluţiei, despre care i-am povestit uneori. Ci chiar are un văr care îşi petrece bună parte din viaţă în copaci, lucrând ca peisagist în Spania. Iar Luna e topită de admiraţie când îi vede pozele pe FB. E Spiderman-ul ei familial.

– Nu, e văr cu ăla.

Şi mă apuc să-i povestesc, pentru a câta oară?, cum e cu rudele astea pe care nu le-a văzut niciodată:

– Reluţa şi Mioara. Alexandru şi Mircea. Olivia, Octav, Dragoş şi Sabin.

– Sabin?!, se miră ea.

– Da, Sabin.

– E românc?

Presupun că faptul că nu am corectat-o niciodată atunci când a spus „moldoveanc” e de vină pentru construcţia asta, pe care o aud acum pentru prima oară. Dar e prea drăguţă, o las şi pe asta netaxată.

– Evident că e românc (ptiu!, s-a luat!). Dacă e din familia ta, iar tu eşti româncă, şi toţi ceilalţi sunt în România, el ce-ar fi putut fi?

– Americanc. Că aşa sună numele lui.

E pe-aproape: Sabin a plecat în Anglia de curând. În America a emigrat o altă verişoară de-a ei, pe care nu a apucat să o întâlnească. De fapt, ea nu-şi cunoaşte decât o nepoţică mai îndepărtată, cu care ne-am văzut de câteva ori, şi foarte puţini verişori de-ai mei, veniţi la înmormântarea mamei. Pe restul nu îi ştie. Şi sunt mulţi.

Pe bunica din partea tatei o chema Ana şi nu am cunoscut-o. Ştiu despre ea că era din Răşinari, că bunicul meu giurgiuvean a adus-o fraudulos în Regat, ascunsă într-un grup de călugăriţe şi că a născut 16 copii. Copiii i-au trăit din doi în doi şi se zice că a avut timp să se uite în oglindă abia după ce l-a crescut un pic şi pe ultimul: albise fără să observe. De la ea, m-am ales cu 7 veri şi cu 14 nepoţi.

Pe bunica din partea mamei o chema Tudora şi am cunoscut-o prea puţin. Pe mama o pasase soacrei sale, imediat după naştere, pentru că nu îşi dorise fată. A născut apoi trei băieţi şi pe ei i-a crescut. Spre sfârşitul vieţii, tot la mama mea s-a întors, să o îngrijească de boală şi bătrâneţe. Ceea ce mama a făcut. Dar era prea târziu pentru afecţiune. Din partea ei, am avut 5 veri şi 10 nepoţi.

Deci Luna va avea multă treabă, la un moment dat, să încerce să îşi cunoască familia extinsă. Suntem mulţi, dar nu foarte apropiaţi, în primul rând pentru că eu am fost mult mai mică decât toţi verii mei (sunt născută la bătrâneţe), în al doilea rând pentru că viaţa ne-a împrăştiat care încotro. Dar cred că ar fi important pentru ea să ştie că o picătură din sângele ei mai curge şi prin alte vene, chiar dacă acestea sunt, hăt, departe. Mai ales pentru că ea, din păcate, a avut ghinionul unor părinţi copii unici – nu are nici unchi, nici mătuşi, nici veri… Şi mai suntem şi bătrâni. Şi leneşi.

Azi ar fi trebuit să fim la nunta unei nepoate şi nu ne-am încumetat la drum. Dacă drumul ăsta nu ar fi fost în România, ar fi fost chiar frumos să străbatem toată ţara – pentru că nunta este fix acolo unde se atârnă harta-n cui, la Vişeu de Sus – într-o excursie de plăcere. Dar drumul este în România, ţara cu max. 50 km/h viteză medie, ţara cu drumuri care se inundă la prima ploaie şi se blochează cu bolovani căzuţi, de ani şi ani de zile, cam în acelaşi loc. Ţara în care alternativa căii ferate nici măcar nu intră în discuţie. Aşa că am rămas acasă. Cu hotărârea fermă de a pleca într-o aventură românească în vacanţa următoare. Să ocolim ţara în căutarea sângelui familiei. Să îi cunoască Luna pe toţi, nu numai pe fetiţa care se căsătoreşte astăzi. Pentru că eu aşa mi-o închipui, când mă gândesc la ea: fetiţa care zâmbea mereu, în pozele copilăriei, primite regulat prin poştă.

olivia

Mi-a fost oarecum greu să îi povestesc Lunei despre ea, atunci când s-a apucat să-i facă felicitarea de nuntă:

– Zi-mi despre ea, ca să ştiu cum o desenez.

– Păi… e brunetă, cu părul ondulat… şi iubeşte mult animalele.

– Serios?, s-a bucurat Luna să găsească o asemănare între ele.

– Adună tot ce găseşte: câini, pisici, iepuraşi, broscuţe… Are grijă de toate.

Felicitarea a fost gata imediat: două inimioare, foarte mult sclipici şi, evident, un câine. Plus urarea noastră din suflet, de la sute de kilometri depărtare, de numai bine. Să se iubească mereu şi să aibă o viaţă senină. Şi plină de sufleţele dragi.

Casă de piatră, Olivia!

casa-de-piatra