Banalităţi

S-a vorbit mult zilele astea despre femeia ucisă în chinuri la Motru, de către propriul bărbat, fără ca vecinii să dea măcar un telefon la 112, darămite să intervină personal. Pentru cine nu ştie, şi pe scurt, un bărbat de 52 de ani a petrecut două ore torturându-şi femeia (34) cu un ciob. După care a ucis-o. Acum mai mulţi ani, prima lui femeie a preferat să sară pe geam, de la etajul al doilea, decât să-i mai suporte bătăile. Şi-a rupt ambele picioare, dar şi-a păstrat viaţa. A doua femeie a fost şi ea bătută crunt, dar nu se cunosc detalii, pentru că este încă terifiată şi a refuzat să povestească ceva. După crima de zilele trecute, au urmat veşnicele scuze ale vecinilor (era normal să se audă scandal din acea casă, de ce să dea telefon la poliţie?) şi veşnicele acuze ale vecinelor (victima e de vină, de ce stătea cu el?). Iar eu m-am gândit că e momentul să povestesc cum am fost sfătuită, acum vreo lună, de un poliţist, să nu mai sun la 112 când aud certuri violente prin vecini.

Sunasem pe la miezul nopţii, când tot cartierul răsuna de ţipetele agresive şi agresate ale unei femei şi băiatului ei – ea ameninţând cu dezmoştenirea şi chiar aruncând lucruri pe geam, el ameninţând cu crima şi chiar strângând-o sonor de gât. Urletele se auzeau dintr-un bloc de lângă casă şi nu înţelegeam de ce nu e încă poliţia acolo, deşi ar fi fost zeci de vecini care ar fi putut-o chema. Până la urmă, după vreo jumătate de oră de scandal, am sunat eu. M-au asigurat că sunt pe drum. După o oră, încă nu veniseră. Eram totuşi într-un orăşel, nu în ditamai metropola, aşa că am sunat din nou. Încurcaseră adresa şi credeau că le reclam un alt caz, la câteva străzi distanţă, unde se afla deja echipajul. După o oră şi jumătate, au venit în sfârşit. Certăreţii au tăcut ca prin farmec când au zărit maşina poliţiei. Iar cei doi poliţişti din ea mi-au spus că sunt singurii de serviciu din tot oraşul şi că, dacă ar fi înţeles exact unde îi chem, la telefon, nici măcar nu s-ar mai fi deplasat. La câteva străzi distanţă fusese o treabă mai serioasă, cu răni, spitale şi bebeluşi traumatizaţi, nu cearta asta banală de aici.

– Ǎştia au mai făcut scandal. Şi ştiţi cine locuieşte acolo?, îmi arată poliţistul spre geamul de unde se auzea scandalul. Un poliţist. Soţul doamnei care urlă. Deci dacă ar fi cu adevărat în pericol, ar şti unde să sune şi singură. Şi dacă-mi permiteţi un sfat: nu vă mai băgaţi în astfel de situaţii. Pe mine m-a chemat cineva odată că un tânăr îşi bătea iubita în plină stradă. Am plecat într-un suflet şi, când am ajuns acolo, fata bătută a început să ţipe la mine, să îi las iubitul în pace, pentru că e treaba lor dacă o bate. De atunci, nu mă mai grăbesc deloc la astfel de cazuri.

Şi mi-am adus aminte de o prietenă de-a mea care s-a refugiat la mine, acum vreo douăzeci de ani, speriată de soţul ei turc care era într-o mare criză de nervi şi o ameninţa cu omorul. Bineînţeles că am primit-o, am consolat-o, am asigurat-o că poate rămâne la mine până se liniştesc apele… şi bineînţeles că ea i-a spus lui la telefon unde se află, şi că i-a deschis uşa atunci când a venit acolo, şi că el a intrat şi a început să spargă tot prin jur, în casa mea, şi să mă ameninţe şi pe mine. Până la urmă, a plecat când a auzit că poliţia e pe drum. Iar prietena mea a preferat să plece cu el. Au divorţat abia după nişte ani.

Întoarsă la Bucureşti, i-am ascultat sfatul poliţistului şi nu am mai atins telefonul atunci când am auzit urlete de la vecinii mei de apartament. Locuiesc acolo, ilegal, trei generaţii de lichele (bunica, mama şi fiica), care au uneori partide foarte disputate de certat, nu numai între ei, dar şi cu noi, vecinii. Acum câteva luni, iubitul fiicei a făcut şi el o criză mare de nervi şi a bătut-o (cred) pe bătrână. Atât de tare se auzeau ţipetele şi bufniturile de la etajul şapte, încât jos se adunaseră o grămadă de oameni curioşi. Am ieşit pe geam şi i-am rugat pe agenţii de pază amestecaţi printre acei oameni să urce în ajutor. Au refuzat. Am rugat să cheme cineva poliţia, nu s-a sinchisit nimeni. Atunci am făcut-o eu, deşi mi-e tare frică de acei oameni, deja primisem ameninţări de la ei şi fără motiv, darămite să le mai şi dau unul… Poliţia a venit după vreo jumătate de oră, când în apartamentul vecin se făcuse o linişte mormântală. Au sunat de câteva ori la uşă, apoi mi-au spus că nu au ce face:

– Păcat că nu o mai bate încă (!!), dacă se auzea ceva, am fi avut motiv să intervenim în forţă, dar aşa…

– Ştiţi că s-ar putea să fie linişte pentru că n-o mai putea să ţipe?

– Eee, lăsaţi, că nu o fi chiar aşa.

Şi nu a fost. Baba era bine, mersi, atunci când am văzut-o, după câteva zile. Iar eu nu mai sun la 112 când îi aud cum urlă alături. Şi o să-i tot aud, pentru că nimeni nu îi poate scoate din bloc, deşi nu au niciun drept legal să stea acolo şi nici nu plătesc vreo întreţinere, din cauză că poliţia e neputincioasă, iar justiţia nu îşi face treaba.

Scriind acum, îmi aduc aminte şi de femeia aceea de la ţară, de undeva de pe lângă Bucureşti, care a ajuns la spitalul Marie Curie, pe o ploaie torenţială, într-o duminică dimineaţă, bătută de bărbat, şi ea şi fetiţele ei. Una dintre fetiţe avea nevoie de internare, dar pentru mamă şi soră nu s-a găsit loc. Şi aşa se face că le-a zărit pe hol o prietenă de-a mea, şi ea internată cu copilul acolo, şi a aflat că bărbatul le bătea des, ştia tot satul, dar nu aveau unde să se ducă, aşa că rămâneau acasă, să fie bătute iar. În spital nu era nimeni să le ajute – nu tu un consilier, un psiholog sau un poliţist (deşi sunt multe astfel de cazuri care apar în spitale, iar aici vorbim, mai mult, de un spital pentru copii). Aşa că prietena mea a chemat poliţia, iar poliţia le-a explicat că nu e în circumscripţia lor, că trebuie să se întoarcă în sat să depună plângere, că nu trebuia să fugă de acasă, că ar trebui să meargă şi la IML, dar costă şi e complicat pentru că e şi duminică. De lucrul ăsta mă convinsesem şi eu, pentru că timp de câteva ore le-am căutat un adăpost celor două, sunând la toate numerele de telefon pe care am reuşit să le găsesc de pe la diverse direcţii de asistenţă socială şi protecţie a copiilor, precum şi la organizaţii de profil. La Stat nu a răspuns absolut nimeni, la privat a răspuns vag cineva, dar până a doua zi la prânz, când m-au sunat înapoi de la acel ONG, să discutăm mai detaliat despre o eventuală mână de ajutor, lucrurile se „rezolvaseră”: peste noapte se găsise un colţ de pat de spital pentru mamă şi cea de-a doua fiică, astfel încât să nu o lase singură şi speriată pe cea mică, internată, iar a doua zi au plecat din spital cu numărul de la DGASPC în buzunar şi atât. Sunt absolut convinsă că s-au întors acasă. Pentru că astfel de femei cred că nu au unde să se ducă. Şi nu le ajută nimeni.

Vi-o mai amintiţi pe coafeza împuşcată în Dorobanţi de soţul ei abuziv? Dar de vânzătoarea de la nu ştiu ce magazin de lux de pe Calea Victoriei, ucisă şi ea la serviciu? Ambele făcuseră cereri de ordine de restricţie faţă de soţii lor, de parcă se credeau în filmele americane, să le şi obţină! Pe tânăra bătută în public, într-un local din Petroşani, de interlopul acela cunoscut în oraş şi cu antecedente serioase, o mai ştiţi? A făcut vâlvă şi ea atunci, hotărâtă să ceară sancţiuni şi răzbunare, vuia mass-media, s-a intentat proces, pentru că exista dovada video clară a infracţiunii – filmarea în care se vedea şi pumnul, şi felul în care bărbaţii din jur continuaseră să stea indiferenţi la masă… Apoi fata şi-a retras plângerea şi gata cu procesul, sancţiunile şi răzbunarea. Oraş mic, mafie mare, fată neajutorată. Rămâne cum am stabilit.

Nu e o situaţie tipică României, ea este întâlnită peste tot, inclusiv în lumea „civilizată”. Femei-victime, instituţii ineficiente, semeni nepăsători. Doar că la noi, probabil, ea este mult mai des întâlnită decât în alte părţi. Acum nişte ani, am citit că, în Franţa, mureau în medie 6 femei pe lună din cauza violenţei conjugale. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar ştiu că pentru România nici măcar o statistică pe subiect nu am reuşit să găsesc atunci. Cine să o facă?…

Anunțuri