Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.

Publicitate

Jurnal de Europa. Partea întâi

Şapte ţări am văzut în vacanţa asta. De fapt, într-a şaptea doar suspectăm că am intrat un pic, în brambureala aia de la graniţa dintre Germania şi Franţa, unde ne-am trezit că eram din nou în Austria, deşi o părăsiserăm în urmă cu sute de kilometri, iar indicatoarele spuneau că Elveţia ar fi la colţul tunelului. Nu era prima dată când ne rătăceam pe drumul ăsta (şi s-a dovedit că nu era, pe departe, nici ultima), dar a rămas cea mai spectaculoasă dintre ele – chiar să încurci nişte ţări nu ni se mai întâmplase, deci are şi Uniunea asta Europeană farmecul ei.

Totuşi, în afara acestei graniţe aburitoare şi nepăzite, la toate celelalte dinainte am stat la cozi neaşteptate, care ne-au întârziat neprevăzut. Nu se controlau actele decât la vama dintre România şi Ungaria, însă la intrările în celelalte ţări se făceau controale vizuale care încetineau mult traficul. În Germania, de exemplu, maşinile erau puse să treacă pe o singură bandă, încetişor, iar o doamnă şi un domn care vorbeau între ei ca doi buni vecini pe laviţă, la poarta casei, se uitau la pasagerii dinăuntrul lor. Am aşteptat deci cam o oră şi jumătate doar ca să fim „scanaţi” în felul acesta şi lăsaţi să trecem. Dar m-am bucurat să aflu că prezint şi eu, în sfârşit, încredere în ochii autorităţilor vamale; acum aproape douăzeci de ani, când am plecat într-o vizită de afaceri în Israel, am părut atât de suspectă încât m-au controlat peste tot (şi nu exagerez cu nimic când spun „peste tot”), şi la dus şi la întors, de-a trebuit să mai întârzie avionul câteva clipe să apuc să-mi trag chiloţii pe mine şi să mă urc şi eu.

Şi de nişte accidente am avut parte pe drumul acesta. Cele din străinătate doar ne încetineau semnificativ, blocând o parte din benzile de autostrăzi. În schimb, cel din România ne-a oprit complet, pentru că noi nu prea avem autostrăzi sau capacitate de reacţie rapidă la necazuri dintr-astea. Trei ore am stat pe Valea Oltului, în arşiţă şi pustiu, să aşteptăm deblocarea drumului, după ce un camion plin cu butelii de gaz s-a răsturnat peste trei autoturisme. Din fericire, buteliile erau goale, iar cei şase oameni implicaţi au scăpat cu răni uşoare. Dar este dureros şi umilitor să simţi că trăieşti în ţara nimănui, că un drum european esenţial se poate gâtui complet între nişte munţi şi că autorităţile nu sunt capabile de mobilizare promptă, că nu ai alternativă rezonabilă la drumul acela şi că nimeni, dar nimeni nu dă socoteală pentru nimic. Am sunat vreo jumătate de oră la toate numerele de telefon pe care le-am găsit pe internet ca fiind de la instituţii, organizaţii, asociaţii şi alte alea responsabile cu drumurile. Numere scurte sau lungi, de fix sau de mobil – nimeni nu răspunde nicăieri, să te informeze şi pe tine, ca cetăţean, de ce stai ca prostul în câmp şi cât va mai dura starea asta. Aşa că ne-am enervat descurajator de tare încă de la plecarea de acasă. Şi ne aştepta un drum foarte lung.

Abia pe la zece seara am reuşit să ajungem, în sfârşit, la prima noastră cazare, din apropierea Budapestei. Alesesem un hotel mic dintr-un sat mic tocmai pentru a nu mai pierde timpul cu căutări într-o metropolă ca Budapesta, dar până şi acolo ne-am rătăcit un pic. Pentru că nu aveam GPS…

Pe prima noastră gipiesă o chema Mary. Era o voce calmă şi cu un impecabil accent englezesc, care ne-a călăuzit, din bordul maşinii, de-a lungul câtorva mii de kilometri făcuţi prin Europa, acum nişte ani. Ne-a sugerat scurtături, ne-a ferit de blocaje şi chiar ne-a găsit şi cazări în drum, atunci când i-am cerut-o. Mary se enerva foarte rar, doar atunci când insistam să mergem mult în direcţia opusă celei indicate de ea, şi atunci ridica uşor, dar hotărât, tonul la noi: „U-turn! U-turn!”. Nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu ea, cert este că la un moment dat a dispărut pur şi simplu, şi în locul ei a apărut Grete. Cu Grete a fost o cu totul altă poveste. Se încăpăţâna să ne vorbească în germană, deşi i-am umblat la toate setările posibile şi deşi i-am spus repetat că niciunul dintre noi nu stăpâneşte această limbă. Poate că bătrâna noastră maşină nemţească se senilizase şi îşi aducea aminte doar limba ei maternă acum. Până la urmă, a trebuit să ne recapitulăm, cu mare efort, cunoştinţele de germană din îndepărtaţii ani de şcoală şi să facem dreapta când zicea ea „Recht”, stânga când zicea „Links” şi stânga-mprejur, rapid-rapid, când începea să urle la noi cuvinte ininteligibile. Am plecat cu mici emoţii la drumul ăsta nou prin Europa, la gândul că va trebui să fim tare atenţi să nu o supărăm pe Grete, să nu  mai urle aşa. Dar ne-am făcut griji degeaba. Pentru că şi Grete a dispărut în mod misterios şi, din păcate, în locul ei nu a mai apărut nimeni. GPS-ul maşinii noastre a decedat complet. Şi uite-aşa ne-am pricopsit cu Honey.

Honey e vocea călăuzitoare din aplicaţia de drum a telefonului Blackberry al lui bărbatu-meu. Am botezat-o aşa pentru că e mai blânduţă cu noi când ne rătăcim (şi ne-am rătăcit destul de des în excursia asta, după cum spuneam). Problema e că dă doar indicaţii de localităţi, nu şi de adrese poştale. Şi că s-a tot rătăcit şi ea. Are o mare sensibilitate la sensurile giratorii, de parcă e prietena mea care şi-a luat carnetul de şofer acum câteva luni şi tot o apucă seara până să îndrăznească să pătrundă în vreo grozăvie dintr-astea. Spre deosebire de prietena mea, însă, Honey intră în sensurile giratorii, dar nu prea mai ştie să şi iasă din ele, ceea ce a dus la vreo şapte-opt rătăciri aiurea până să ne dăm seama că e mai bine să ne luăm după indicatoarele de pe drum decât după ea. De fapt, numai eu mi-am dat seama de asta, pentru că bărbatu-meu a continuat să îi acorde ei credit, deşi se dovedise păguboasă de atâtea ori. Şi deşi eu – copilot de nădejde – îi indicam mai corect drumul decât vocea electronică, bazându-mă pe semne şi pe atlasul rutier tipărit, de modă veche, pe care îl ţineam în poală. Tare supărată am fost că nu mă credea pe mine şi ajungeam să ne rătăcim… Mai ales că îmi aduceam aminte de păţaniile altora care ajunseseră cu maşina în lac, de exemplu, luându-se după GPS, sau care îşi găsiseră casa demolată la întoarcerea de la serviciu, doar pentru că GPS-ul echipei de demolări indicase o adresă greşită („Tu-ţi dai seama ce ceartă o fi fost acolo?!”, îşi încleştase Luna mânuţele pe piept când a auzit ştirea asta la radio. „Mie nu mi-ar fi plăcut deloc, dar DELOC să păţesc aşa ceva. Să se atingă cineva de căsuţa mea??!! Eu le făceam o ceartă…”). Dar până la urmă am ajuns cu bine peste tot pe unde ne-am propus, chiar dacă uneori cu ocoluri mari sau mult după ora plănuită.

Dat fiind, deci, că eram deja păţiţi cu rătăcirile în ultimele zile, am fost tare năucă atunci când am ajuns în Franţa şi a trebuit să caut hotelul la care aveam rezervare, în Colmar. Era un Ibis aflat la ieşirea din oraş şi îl alesesem pentru accesul uşor la Europa Park, confortul promis (paturi bune, cablu TV şi piscină) şi, nu în ultimul rând, preţul ceva mai mic decât al mediei hotelurilor din zonă. Doar că fără GPS… Norocul nostru a fost că am zărit la intrarea în oraş un alt hotel Ibis şi ne-am gândit că cei de acolo trebuie să ştie să ne îndrume către fraţii lor de lanţ. Hotelier, desigur. Aşa că m-am dus la recepţie şi am cerut indicaţii.

– Mergeţi spre centru, la primul semafor luaţi direcţia zonei industriale, apoi când ajungeţi la Statuia Libertăţii faceţi stânga şi aţi ajuns.

Ǎăă… Statuia Libertăţii??!! WTF??!! Să nu spui că Honey ne-a ocolit în halul ăsta, de-am ajuns până la New York! Pentru o fracţiune de secundă de năuceală, nici măcar nu mi s-a părut chiar atât de imposibil, dat fiind că în dimineaţa respectivă intraserăm şi ieşiserăm din Germania în Franţa şi viceversa de mai multe ori, după cum vă povesteam, ba chiar ne treziserăm un pic şi în Austria, la capătul unui tunel despre care crezusem că ne va scoate în Elveţia, deci… eram suficienţi de ameţiţi încât să ne închipuim că greşiserăm iar ţara. Dar… totuşi… America… nici chiar aşa!

S-a dovedit că era doar o replică mult mai micuţă a celebrei statui, amplasată într-un sens giratoriu de la ieşirea din Colmar, în amintirea celui mai celebru om născut aici – sculptorul Auguste Bartholdi, cel care a creat statuia dăruită de Franţa Statelor Unite, acum peste o sută de ani. Şi ne-a fost tare utilă pentru orientarea către hotel în zilele pe care le-am petrecut acolo. Despre care o să vă povestesc data viitoare. Dacă nu uit sau nu amân la nesfârşit, aşa cum am făcut cu povestirile de la Eforie Nord, din primăvară, rămase neterminate până în ziua de azi. Dar le termin eu la un moment dat! (Sper.)

(continuarea aici)