Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

Reclame