Ne-am informatizat şi nu prea

Azi am primit din nou o recomandată. De fapt, azi NU am primit din nou o recomandată, pentru că poştaşul se încăpăţânează să treacă pe la mine în jurul orei 9:00, exact în cele 10 minute cât lipsesc de acasă să o duc pe fiică-mea la şcoală. În restul timpului, sunt preponderent lipită de scaunul de calculator, deci uşor de găsit. Îl suspectez că mă pândeşte când plec şi fix atunci se face că sună la uşa mea. O fi încă supărat că îmi primesc alocaţia pe card de ceva vreme încoace, deci nu îi mai pot lăsa şpaga pe care aproape că şi-o oprea automat înainte, când îmi aducea personal cei 42 de lei alocaţi de generosul Stat român pentru fiică-mea, iar lui i se păreau cuveniţi cei 2 lei „mărunt”.

Pentru că experienţa m-a învăţat că serviciile Poştei Române mai sunt folosite doar de alte instituţii ale Statului, iar Statul nu îmi scrie, în general, ca să mă felicite de Crăciun, am presupus că este vorba, din nou, de o înştiinţare de plată. Ca şi data trecută. Dar pe aia am plătit-o, oare de ce îmi vine iar o recomandată, cu doar două săptămâni mai târziu? Să nu fi intrat banii?… Aşa că mi-am zis că este momentul să îmi verific situaţia fiscală pe SPV. Nu, nu este vorba de vreun virus nou, ci de Spaţiul Privat Virtual, pe care ANAF l-a creat pentru a uşura viaţa contribuabililor, dându-ne posibilitatea să aflăm online informaţii despre obligaţiile noastre fiscale. Mi-a fost recomandat călduros acest site, atunci când m-am dus să îmi declar veniturile la ghişeu. „Nu e nevoie să mai bateţi drumul până aici, puteţi face plăţile online, apoi intraţi pe SPV să verificaţi dacă mai aveţi datorii”, mi-a zis doamna de la ghişeu, când în sfârşit am reuşit să ajung la ea, după un trafic de coşmar, o coadă (destul de mică, e drept) şi un drum suplimentar la făcut copii xerox şi completat teancuri de hârtii. Sunt o mare fană a internetului, iar perspectiva de a putea rezolva de acasă ceea ce, iată, se poate rezolva de la distanţă mă bucura nespus.

Şi am intrat pe SPV. Şi am completat formularul de înscriere. Şi am băgat o groază de date personale. Şi mi-au trimis mesaje cu parole şi pe e-mail, şi pe telefonul mobil. Şi le-am băgat şi pe alea. Şi rezultatul? Iată-l:

spvAcesta este ecranul de răspuns, printat la sfârşitul tuturor operaţiunilor. În fine, doar a doua pagină, pentru că prima a ieşit goală, atât de bine este setat minunatul soft făcut de… oare cine?… Ghiţă sau Siveco? Că alte firme de IT nu cred să fi avut vreodată acces la contracte mari cu Statul român. Hai să vă ajut cu un zoom:

spv-mare

Deci trebuie să fac încă un drum până la ei, ca să îmi aprobe înscrierea pe un site. Şi nu cu mâna goală, ci cu buletinul în mână şi, mai ales şi mai ales, cu COPIE după acel buletin!

Nu, pur şi simplu nu se pot face bine niciodată instituţiile astea. Nu se poate să ne informatizăm, eficientizăm sau măcar să ne deşteptăm un pic. A încercat guvernul actual o reducere a birocraţiei, dar nu a răzbit. Mi se pare că a reuşit să scoată numai cazierul din dolofanul dosar (cu şină, neapărat!) pe care trebuie să îl duci plocon peste tot pe unde ai, n-ai treabă. În rest… Nu mai departe de ieri am fost la SEAP, să cumpăr nişte poziţii de catalog pentru licitaţii electronice (nu mă întrebaţi ce e aia, nu erau pentru mine): doar o coadă mică şi doar un formular de completat, e drept, dar tot a trebuit să fac un drum fizic pentru a putea intra pe un site web. Iar la ghişeu tot mai trona un mare afiş: „Nu se pot face plăţi cu cardul”, aşa că a trebuit să plătesc cash 2,40 lei per poziţie. Da, pentru doi lei şi patruzeci de bani am făcut toate astea. Cred că mai mult au costat hârtiile pe care le-au pus în diverse dosare acolo, ca să ateste că le-am dat doi lei. Dar trebuie să remarc progresul de a fi avut să-mi dea rest. Mi s-a întâmplat mai demult, şi nu o dată, să am de plătit tot astfel de sume ridicole şi să nu pot, pentru că funcţionara nu avea rest să îmi dea şi refuza să primească bani în plus, oricât de puţini ar fi fost ei. Până şi din cauză că nu avea 10 bani rest se putea încăpăţâna vreo funcţionară să mă trimită aiurea de la ghişeul la care ajunsesem după mari eforturi: „Întoarceţi-vă cu bani ficşi”. Aici, la SEAP, funcţionarele au fost tare drăguţe ieri, aşa că nu m-am supărat mai deloc pentru timpul pierdut.

Dar mâine o să mă duc la Poştă, unde o să mă enervez inexorabil la ghişeele cu cozi uriaşe şi cu funcţionare nu acre, ci ostile de-a dreptul. Apoi o să mă enervez citind conţinutul recomandatei. Ceva, ceva, mă face să cred că voi afla că nu a funcţionat plata online pe care le-am făcut-o. Aţi încercat vreodată să trimiteţi bani pe net la ANAF? Eu da. Şi sunt aproape convinsă că nu am reuşit, atât de complicat era formularul primit de la ei, cu datele necesare plăţii. Mai întâi am sunat la bancă, crezând că e o problemă cu câmpurile lor de date din aplicaţia de internet banking. Dar nu era. Apoi am sunat la ANAF, la numărul pus de ei la dispoziţia contribuabililor pentru a primi informaţii. După ce i-am explicat nedumerirea mea doamnei de la telefon, de câteva ori, mi-a zis că a luat-o capul (textual) şi că nu înţelege nici ea nimic din propriile lor cerinţe. S-a uitat pe un formular dintr-ăsta, de-al lor, pe care îl trimit cetăţenilor profani, ca şi mine, şi nu a ştiut să mă îndrume precis. Am căzut de acord să fac plata cum mă duce capul, apoi să verific pe SPV, după vreo zece zile, dacă au ajuns banii unde trebuie. Ceea ce, după cum spuneam mai sus, am încercat să fac azi, dar nu mi-a reuşit.

O să mă duc mâine să verific şi la ANAF cum stau cu plăţile. Pentru că sunt păţită. Nu vă mai povestesc şi cum am plătit online, mai demult, o amendă de circulaţie, iar după un an şi jumătate m-am trezit din senin cu poprire pe conturi pentru că se rătăciseră banii în sistemul lor minunat, ghişeul.ro. Şi asta ar fi o poveste interesantă. Dar vă spun doar că atunci mi-a lăsat o funcţionară de la ANAF, extrem de amabilă, numărul ei de mobil: „Altădată, când mai aveţi amenzi de plătit, sau orice altceva, sunaţi-mă mai întâi pe mine, ca să vă spun eu cum să faceţi, că pe site nu e clar şi se întâmplă tot timpul încurcături dintr-astea”. I-am mulţumit frumos şi am întrebat-o de ce nu schimbă site-ul, dacă se ştie că e prost făcut. Nu am primit răspuns. Iar numărul ei de telefon, din păcate, l-am rătăcit, altfel aş fi sunat-o acum.

Mă gândesc să îi cer mâine numărul de telefon al inspectoarei mele de la ANAF. A fost şi ea destul de drăguţă când ne-am întâlnit la ghişeu, acum câteva luni. Ba chiar m-a făcut să râd atunci, într-un mod neaşteptat. Dar povestea asta… într-un episod viitor. Acum am treabă: mă duc să îmi fac copii xerox după buletin. Mai multe, că nu se ştie niciodată când o să-mi mai trebuie vreuna, în ţara lui Dosar-cu-şină Împărat.

Publicitate

Veşti bune de pe frontul luptei cu birocraţia

Cu mare încântare am descoperit ieri că, la automatele de plată a facturilor Rompay, răspândite cam prin toate magazinele de la mine din cartier, se pot plăti acum şi amenzile de circulaţie. Aproape douăzeci de ani de coşmaruri la gândul că aş fi nevoită să achit o astfel de amendă au fost, ca prin minune, şterşi cu buretele.

Pe vremuri, astfel de amenzi se plăteau doar la CEC. Iar CEC-ul mai avea doar câteva agenţii, ici şi colo prin Bucureşti, nici una în apropiere de mine. Am aflat acest lucru după ce am luat prima mea amendă de circulaţie, nu mai ştiu pentru ce. În schimb, ţin minte ce bucuroasă NU am luat pentru prima dată amendă. Eram şoferiţă de foarte puţină vreme, mergeam spre Giurgiu cu maică-mea şi cu nişte prieteni francezi şi am fost trasă pe dreapta. Am ieşit ţopăind din maşină, cu entuziasmul la maxim şi actele pregătite în mână:

– Vaaaai! Sunteţi primul poliţist care m-a oprit vreodată! Ce mişto!

Săracu’ de el, a şi uitat de ce mă oprise şi m-a lăsat să plec nesancţionată. Iar francezii au crezut că îmbrăţişatul agenţilor de circulaţie este un pitoresc obicei local.

În timp, am mai luat amenzi, ca toată lumea. Vreo trei, patru, cele minime, pentru mizilicuri de genul 72 km/h pe DN1, la intrarea în localitate. Mi-era şi ruşine să îl trimit pe secretarul meu să le plătească (pe când eram mare director mare, îmi permiteam luxul de a nu mă mai duce eu la CEC). Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi scris pe procesul verbal 200 km/h! M-aş fi bucurat de respectul tuturor subalternilor bărbaţi pe care îi aveam pe atunci.

Niciodată nu m-am milogit de agenţi să nu îmi dea amendă dacă am greşit, dar nici nu am acceptat abuzurile dacă eram nevinovată. Când culpa era discutabilă, mai scoteam câte un picioruş din maşină şi se rezolva. Aveam picioare frumoase… Am plătit fără să crâcnesc atunci când am fost prinsă vorbind la mobil în timp ce conduceam, dar m-am certat cu agentul care voia să mă pedepsească pentru că am făcut la stânga pe roşu, după ce aşteptasem tot verdele în mijlocul unei intersecţii. Cică n-ar fi trebuit să intru în intersecţie. De fapt, ar fi trebuit să gândească ei corect temporizarea semafoarelor. În fine, de gura mea, până la urmă am ajuns la un compromis: el zicea că am trecut pe galben, iar eu plăteam amenda minimă. Şi părea că am scăpat uşor. Dar nu a fost chiar aşa.

Am plătit acea amendă online, pe Ghiseul.ro. Mai plătisem acolo, de câteva ori, impozitul pe casă şi fusese tare comod. Doar că la amendă a fost puţin mai complicat: nu am găsit şi pace rubrica corespunzătoare amenzilor de circulaţie, pe care să o bifez la scopul plăţii. Aşa că, după o îndelungată căutare, am crezut că e de ajuns să o trec la „Altele” (parcă) şi să specific în cuvinte că e vorba de o amendă de circulaţie, cf. PV nr. X din data Y. După un an şi jumătate, m-am trezit că nu pot plăti cu cardul o consultaţie la veterinar. Zicea că am fonduri insuficiente. M-am roşit toată (ştiam că mai sunt bani puţini pe cardul cu pricina, dar chiar aşa?!), s-a roşit şi veterinarul („Lăsaţi, îmi plătiţi altădată, când aveţi…”) şi m-am dus glonţ la bancă, să verific ce se întâmplă. Ajungând puţin după ora 17:00, banca era închisă. A doua zi, m-am dus din nou: cică aveam poprire pe cont, de la Impozite şi taxe Sector 4. M-am dus direct la ei. Nici măcar nu am încercat să sun acolo pentru lămuriri, ştiam că nu mi-ar fi răspuns nimeni. După o coadă de câteva persoane aflate în aceeaşi situaţie ca şi mine, cu popriri enigmatice şi care se dovedeau nejustificate, am ajuns şi eu la ghişeu şi am aflat că nu plătisem acea ultimă amendă de circulaţie. M-am întors la bancă, am luat dovada că făcusem plata, am adăugat vraful de hârtii necesare (?) în astfel de situaţii şi, înapoi la Taxe şi impozite, cu cererea de a-mi debloca contul:

– De ce nu m-aţi înştiinţat, măcar, în prealabil, că am o datorie la dv.?, m-am enervat eu vocal la ghişeu. Sunt sigură că nu e legal să îmi blocaţi banii fără să mă anunţaţi!

Şi atunci m-au anunţat. A doua zi. Am găsit în cutia poştală scrisoarea de înştiinţare, fără timbru sau ştampile poştale, nimic. Deci s-a gândit un funcţionar mai isteţ să-şi acopere greşeala trecând pe la mine pe-acasă şi lăsându-mi avertizarea post-factum. Pare amuzant, dar nu e.

După câteva zile, m-a sunat o doamnă. Mi-a spus că au găsit banii, că deblochează contul şi că va trebui să suport comisionul bancar. Ca de obicei, în România, contribuabilul plăteşte pentru greşelile funcţionarului, nu m-a mirat să aflu acest lucru. Dar m-a mirat să aud următoarele:

– Ştim că este o problemă cu plătitul amenzilor. Toată lumea le trece greşit în formular. De aceea, vă rog să vă notaţi numărul meu de telefon. Mai bine mă sunaţi înainte de a face vreo plată online, să vă spun eu exact ce să bifaţi acolo, decât să aveţi iar probleme.

Deci nimeni nu bifează corect pentru că nu e trecută corect rubrica respectivă. Funcţionarii ştiu că este o greşeală în sistem, dar nu o reclamă celor care au făcut softul de plăţi online, ci preferă să fie sunaţi personal şi să explice de zeci de ori unde şi ce să se bifeze. Sacrificiu şi devotament în scop profesional, de admirat, dar şi inutil.

Am întâlnit opusul acelei doamne la Casa de Pensii a Sectorului 3. După moartea mamei, m-am dus acolo pentru a lua ajutorul de deces. Dar nu înainte de a căuta pe net lista actelor necesare. Noroc că sunt expertă în Google, pentru că nu a fost prea uşor să o găsesc. Pe site-ul Casei de Pensii nu era nimic clar. Citind legea, m-am lămurit: îmi trebuiau certificatul de deces, buletinul meu şi dovada plăţii cheltuielilor de înmormântare. Oricare dovadă. Şi atât. După inevitabila coadă de câteva persoane, am ajuns la ghişeu:

– Vă trebuie factura de la sicriu, s-a auzit vocea seacă a funcţionarei din spatele lui.

– Nu o am. Dar v-am dat factura de la cimitir. Scrie pe ea clar că eu am plătit taxa de înmormântare.

– Nu e de ajuns. Factura de la sicriu. Şi dovada că sunteţi rude.

– Glumiţi?? Am plătit înmormântarea, avem acelaşi nume de familie, în lege scrie că e de ajuns orice dovadă de plată şi dv. vreţi test ADN? Dacă aveam o religie care impunea îngropatul înfăşurat într-o simplă pânză, ce făceaţi: mă obligaţi să cumpăr şi un sicriu separat?

– Vreau copie după factura de sicriu şi după certificatul de naştere, a repetat impasibilă funcţionara. Citiţi mai atent legea.

Pentru că nu judecam bine în perioada aceea teribil de tristă, am plecat fără să mai comentez. M-am dus să iau factură de la firma de pompe funebre apoi, ajunsă acasă, am intrat din nou pe net. Citisem bine legea, de fapt: nu trebuia nimic mai mult decât ceea ce deja dusesem la ghişeu. Dar am luat cu mine toate actele cerute a doua zi, când m-am dus din nou la Casa de Pensii. Aceeaşi funcţionară acră la ghişeu, aceleaşi acte întinse de mine, acelaşi răspuns de la ea:

– Vă trebuie factura de la sicriu şi certificatul de naştere.

– Uitaţi-le, i le-am arătat eu prin geam. Dar nu vi le dau. Nu scrie nicăieri în lege că aveţi nevoie de ele. Şi să vă fie ruşine că puneţi pe drumuri oamenii amărâţi care vin aici. Că nu de fericire suntem la ghişeul ăsta!

Nu i-a fost ruşine. A continuat să-mi refuze dreptul la ajutorul de deces. Cerând să vorbesc cu un şef, am ajuns într-o încăpere de la etaj, plină cu birouri şi funcţionare. Nici nu am apucat bine să intru pe uşă, că m-a şi luat în primire una dintre ele:

– Dv. sunteţi cea cu gura mare de jos? Da’ ce nu vă e clar, doamnă? Trebuie să ne aduceţi aia, şi aia, şi aia…

Am simţit că explodez. Imaginaţi-vă un pic absurdul situaţiei: ţipa la mine un funcţionar public pentru că încercasem să mă împotrivesc unui abuz făcut de alt funcţionar public, atunci când mă dusesem să cer ajutorul de deces pentru MAMA mea, îndoliată din cap până în picioare şi, întâmplător, cu o mână ruptă, imobilizată pe piept. M-a luat deoparte altă funcţionară, care părea să fie şi om pe lângă asta. M-a rugat cu blândeţe să îi dau ei actele pe care le aveam şi am ajuns iar la un compromis: i-am lăsat doar una dintre hârtii (nici nu mai ştiu care dintre ele) şi am ridicat banii a doua zi.

Îmi pare rău că nu m-am dus să le fac reclamaţie celor două funcţionare scârboase. Aşa am intenţionat atunci, ca să nu-şi mai bată joc de nefericiţii care au nevoie de ajutorul lor şi sunt puşi aiurea pe drumuri, după ce sunt trataţi cu dispreţ. Şi poate că mă voi duce într-o bună zi. Dar, până atunci, pot face ceva mult mai comod şi, sper, mai util pe termen lung: să intru pe http://maisimplu.gov.ro/ şi să scriu acolo propunerea mea cu privire la reducerea birocraţiei. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi, pentru că sunt absolut convinsă că şi voi aveţi poveşti tare asemănătoare, rezultate din interacţiunea cu administraţiile noastre dragi. Eu, una, mai am o groază.

Dacă cu amenzile pare că am rezolvat-o, iar cu dosarele cu şină pline de maculatură suntem pe cale de a o rezolva, nu ştiu cum să procedăm şi cu legile, ordonanţele şi hotărârile administrative scrise prost şi, în consecinţă, aplicate după ureche. Nu mai departe de luna trecută am intrat în panică, atunci când s-au schimbat regulile de calcul al impozitelor locale. La mine în casă s-a declarat odată, tare demult, sediul unei firme lăsate acum de izbelişte de patroana ei, cu care am pierdut orice legătură. Am întrebat la Administraţia Financiară a Sectorului 3 ce trebuie să fac ca să nu plătesc aiurea impozit mărit. Răspunsul conţinea o listă de vreo şase acte, dintre care o adeverinţă pe care să o iau eu de la Registrul Comerţului şi să le-o duc personal la sediul lor. După o vreme, un alt angajat de la aceeaşi Administraţie m-a mai liniştit, spunându-mi că nu e nevoie decât să le completez un formular şi, eventual, de contractul de comodat. Iar săptămâna trecută s-a sucit guvernul şi mai e necesară doar o declaraţie pe propria răspundere cum că nu decontez cheltuielile casei pe firmă. Mai stau un pic, că până la 31 martie e posibil să se mai sucească de câteva ori, să nu fac un drum degeaba până la Taxe şi Impozite. Poate până atunci creează cineva şi site-ul minune cu opţiunea de a şterge, printr-o simplă apăsare de buton, toată prostia din lume. Aş apăsa fără ezitare pe acel buton. Iar la întrebarea de siguranţă „Are you sure you want to delete half of the public servants in the world?” ce credeţi că aş apăsa: „Yes” sau „No”?