Despre cutremure, numai de bine. După ce trec

Primul cutremur pe care l-am prins în apartamentul meu de la etajul al şaptelea a fost în 2004, cred. Nu era cel mai mare pe care îl trăisem – cine l-a prins pe cel din 1977, ca mine, nu are cum să-l uite, nici să-l compare cu altceva – dar era foarte spectaculos. Blocul se unduia ca un spic în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta, iar cei doi bichoni ai mei de pe-atunci alergau idem. Adică unul într-o parte a casei, celălalt în alta. Fără oprire şi lătrând de mama focului. Se mai intersectau în mijlocul livingului, dar se ignorau reciproc şi îşi continuau cursa haotică, spre disperarea mea, care eram şi aşa suficient de disperată. Norocul meu în toată nebunia asta a fost că vorbeam la telefon cu un prieten din Constanţa, unde nu se simţea nimic, aşa că a putut rămâne el lucid şi pentru mine. A răcnit de mai multe ori să nu panichez, m-a asigurat că rămâne cu mine până se termină totul şi mi-a dat indicaţii, cu calm, referitor la ce urma să fac după aceea. A fost OK, până la urmă, nu am avut nici un fel de pagube, dar spaima a fost uriaşă.

De-atunci au mai fost câteva cutremure pe-aici, mai slabe, dar tot au reuşit să mă sperie de moarte. Pentru că este o senzaţie de neputinţă absolută să ştii că te afli la vreo 20 de metri deasupra solului şi că o mână nevăzută te poate scutura până să cazi de acolo. Aşa că mi-am dorit mereu ca următoarele cutremure să mă prindă cât mai spre parter cu putinţă. Şi într-o casă mai nouă şi mai conştiincios construită decât blocul ăsta al meu care a prins toate cutremurele din ultimii patruzeci de ani.

Ei bine, azi-noapte, dorinţa mi-a fost îndeplinită: eram la Giurgiu la celebra oră 03:38 – prima, adică cea de dinainte de datul ceasurilor înapoi. Ca pe barcă s-a simţit acolo. O combinaţie rară de hâţâituri mici şi verticale cu mişcări ample, de tangaj mai înspre orizontal. Pereţii au trosnit, uşile dulapurilor s-au deschis cu zgomote dramatice, doar ai mei nu păreau să se sinchisească. Iar în „ai mei” includ şi câinele mic şi nevricos de felul lui, care dormea dus, afundat în plapumă. Ca şi toţi ceilalţi câini din Giurgiu, aparent, în ciuda reputaţiei lor de lătrători neobosiţi: unul nu a zis nici „mîrrr” până să se termine distracţia. Apoi au lătrat cârteva secunde şi s-au dus din nou la culcare, probabil. Ca şi mine. Până să îi trezesc pe toţi şi până să ajung la uşă (aflată la juma’ de metru de pat), zgâlţâiala s-a şi terminat. Oricum, uşa aia era oarecum în construcţie, adică e încă cu spuma poliuretanică la vedere, deci nici măcar nu eram sigură dacă nu cumva e mai rău să mă adăpostesc sub tocul ei, decât să rămân, pur şi simplu, în pat. Şi atunci mi-am adus aminte de sfatul psihoterapeutei mele de acum, hăt, prea mulţi ani, o doamnă ceva mai trecută prin viaţă decât mine şi care încerca să îmi tempereze anxietatea absolută de aproape orice: „Ştii, în caz de cutremur, eu îmi iau o carte şi mă aşez undeva să citesc. Nu pot avea control asupra unui fenomen al naturii, dar asupra minţii mele, pot. Aşa că aleg să îmi mut atenţia către altceva şi, dacă o fi să fie, până la urmă, să mor făcând ceva plăcut”.

Mi-e greu să urmez sfatul acesta, deşi în teorie îmi place. Întotdeauna va atârna mai mult în balanţa memoriei mele trauma din ’77, când au căzut nişte chestii prin casă, iar pe taică-meu l-a „şters” pe spate un bloc mare din piatră, desprins din tavanul terasei. Deci mi se va părea mereu mai tentant să fug de pericol înspre afară, aşa cum ne-am oprit noi atunci în curtea casei, iar eu am rugat-o printre hohote pe maică-mea să se roage la Dumnezeu „aşa cum ştie doar ea”, să se oprească odată coşmarul acela. Pentru că toţi ateii sunt atei până când îşi privesc moartea cu ochii…

Azi, la întoarcerea la Bucureşti, am avut ceva emoţii. Nu am vitrine cu bibelouri sau vase fragile prin casă, dar mă întrebam dacă totuşi nu voi fi nevoită să mătur vreun moloz, ceva, la etajul 7, în condiţiile în care o casă pe pământ, la o distanţă cu 60 km mai mare de epicentru, se zguduise în halul ăla. Când colo, ce să vezi, aici nu se mişcase nimic. Iar când zic „nimic”, mă refer şi la nenumăratele figurine şi construcţii din Lego ale fiică-mii, răspândite peste tot prin casă, în poziţii care mai de care mai improbabile. Şi la bibelourile ei – pentru că are şi aşa ceva, desigur, cu toate predicile mele despre estetică, bun gust şi kitsch. Şi la cartea ei, aşezată în picioare şi fără absolut niciun sprijin, de pe un raft din dormitor. Şi la sticla cu apă colorată de ea cu ajutorul hârtiei creponate (roz), care stă într-un echilibru precar, pe un colţ de cutie din sufragerie. Şi la capacul de stilou aşezat alături de sticlă, tot în picioare, nu mă întrebaţi de ce – probabil că există o coregrafie secretă şi vag conspiraţionistă a lucrurilor fiică-mii care ocupă aproape fiecare metru pătrat al locuinţei noastre.

Şi uite-aşa ajunge omul pesimist să creadă că, de fapt, nici măcar nu contează unde se află când loveşte nenorocirea, pentru că aceasta va fi întotdeauna mai puternică în locul în care se află el. Cam ca norişorul ăla de ploua doar deasupra familiei Addams. Aluniţa Addams. Cred că mi s-ar potrivi…

–––––––

P.S. Şi ca să vedeţi că nu văd eu semne aiurea peste tot: după ce am terminat de scris, am vrut să fiu ceva mai precisă cu data primului cutremur despre care am povestit la început. Să nu mai spun „în 2004, cred”, ci să îi caut pe net data exactă. Şi am găsit-o. Un pic cam prea exactă pentru gustul meu. Pentru că acel cutremur a avut loc în seara zilei de 27 octombrie 2004. Fix la paispreze ani distanţă şi câteva ore. Dacă nici ăsta nu o fi un semn… Mda, dar oare ce o vrea să însemne? 🙂

Reclame

Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.

Cele două oraşe ale tinereţii mele: Giurgiu şi Twin Peaks

Puţine erau distracţiile posibile într-un orăşel ca Giurgiul meu natal, înainte de deschiderea spre ferocele capitalism hedonist din anii ’90: aveam două cinematografe în care rula câte un film în fiecare săptămână (nu îmi aduc precis aminte, dar presupun că unele filme, precum cele indiene, rezistau pe ecrane mai mult de o săptămână), o Casă de Cultură pe scena căreia se ţineau absolut toate manifestările artistice din oraş, de la brigăzile de pionieri locale la piesele de teatru cu actori celebri veniţi de la Bucureşti, vara se deschidea şi un teatru de vară, unde puteai vedea deopotrivă spectacole live sau proiecţii de filme, mai era şi o discotecă deschisă la ocazii speciale – şi cam atât. Nu tu multiplexuri în care să poţi alege dintre zeci de filme, nu tu cluburi în care să-ţi etalezi atributele dăruite de Mama Natură la naştere, îmbrăcat(ă) aproape la fel ca atunci când s-a întâmplat acest lucru, nu tu cafenele în care poţi vedea o piesă de teatru în timp ce stai la masă cu prietenii… Nimic. Aşa că tinerii giurgiuveni au fost nevoiţi să găsească o cale pentru a-şi satisface instinctele normale estetice şi de socializare sau destresare, iar această cale s-a numit ştrase.

Desigur, denumirea era o ironie provenită din nemţescul „Straße”, adică „stradă”, şi exact asta însemna: o stradă. Dar nu orice stradă, ci una dedicată plimbărilor ritualice.

Bătrânii îşi aminteau vremurile de dinainte de comunism, când giurgiuvenii se puteau plimba pe „farfurie” – o stradă circulară din centru, construită în jurul turnului cu ceas, din care porneau, ca razele unui soare, toate străzile principale ale oraşului. O idee urbanistică poate nu unică, dar cel puţin originală, care diferenţia Giurgiu printre oraşele României. Dar comuniştii au distrus „farfuria”, în elanul lor de a uniformiza (şi) prin construirea de blocuri toată ţărişoara. Probabil că cei care au luat decizia asta erau foşti proletari frustraţi de ordinea nescrisă în care pe aleile „farfuriei” aveai dreptul să te plimbi exclusiv în funcţie de vârstă şi de condiţia socială. Dar noi, adolescenţii anilor ’80, nu apucaserăm „farfuria” şi ne mulţumeam cu bulevardul principal al oraşului. De fapt, era vorba despre o stradă ceva mai lată, dar nu foarte lungă, care făcea legătura între parcul principal al oraşului şi centrul său, pe care ne duceam şi ne întorceam de două, trei, … zece ori pe seară, ca să vedem şi ca să fim văzuţi. Toată lumea „bună” a oraşului ieşea pe ştrase, cel puţin în weekenduri, pentru că acolo îl zăreai aproape cu siguranţă pe cel pentru care oftai în secret, acolo se năşteau idile şi se rupeau relaţii, acolo se şoptea cine de cine se mai îndrăgostise şi cine fusese înşelat… Un bulevard al rutului inocent era, de fapt, ştrase-le nostru. Şi era mereu plin. Cu o singură excepţie: în serile când la televizor rula serialul Twin Peaks. Atunci, ştrase-le se golea.

Twin Peaks a fost primul fenomen mediatic pe care l-am cunoscut eu. E drept că avea şi avantajul de a fi apărut în România curând după Revoluţie (prin 1991, parcă), într-o perioadă în care televiziunea de la noi încă era în scutece. Dar nu numai asta a fost cauza succesului său uriaş. Twin Peaks a atras şi pentru că era ALTFEL. Altfel decât tot ce cunoscusem noi, ca spectatori de film, altfel decât ce se făcuse până atunci în cinematografie. Comedie şi dramă, horror, thriller şi film poliţist de-a valma. Avea mister şi mistică, absurd şi umor negru, personaje carismatice şi penibile în acelaşi timp. Avea paranormal, miracole şi superstiţii, femei frumoase şi prostituate de lux, plus o coloană sonoră obsedantă şi învăluitoare, care te ţintuia în faţa micului ecran de la primele note. Fiecare spectator îşi lua din filmul ăsta partea care îi convenea, ceea ce i se potrivea. Şi aşa cred că se explică faptul că străzile micului oraş al copilăriei mele se goleau fără excepţie în serile în care Twin Peaks era la televizor.

Şi mie mi-a plăcut mult serialul. Am devenit, de altfel, o mare consumatoare de Lynch după aceea, bucurându-mă de fiecare dată când regăseam, în vreun alt film al lui, simbolurile din serial, precum piticul dansator. Un serial atât de penetrant încât până şi acum mă gândesc la Twin Peaks dacă văd într-o încăpere o draperie roşie, iar pe toate femeile numite Laura din lume le cheamă automat şi Palmer, în capul meu. Dar asta nu înseamnă că m-am bucurat şi să aflu că s-a făcut o continuare a serialului, a cărui premieră mondială a avut loc aseară, şi pe care o putem vedea şi noi începând din seara asta, de la 22:00, pe HBO. Cu ocazia asta, s-au difuzat în buclă, în  ultimele săptămâni, reluări ale serialului original. Nu am rezistat tentaţiei de a mă uita, deşi bănuiam că voi fi dezamăgită. Atât de dureros de penibil totul… Atât de demodat totul, deşi parcă cei 25 de ani care ne despart nu înseamnă chiar aşa de mult… Atât de departe de amintirea idealizată pe care i-o păstram…

Eu cred că sunt continuări care pur şi simplu nu trebuie făcute. Continuările lucrurilor perfecte. Oare la a câta carte s-a diluat complet perfecţiunea seriei Dune? Şi la al câtelea film din Star Wars au început să iasă din sală, nemulţumiţi, băieţeii care au crescut visând să ajungă Luke Skywalker? Ce gentleman veritabil va cumpăra noul Channel nr. 5 pentru doamna de o viaţă a inimii sale? Şi ce adult care a plâns în hohote la sfârşitul perfect al lui Toy Story 3 va vrea să vadă şi deja-programatul număr 4 al seriei?

Şi totuşi, ştiu că nici diseară nu voi rezista să nu mă uit la noul serial. Chiar dacă raţiunea îmi spune clar că voi fi din nou dezamăgită, undeva într-un colţ de suflet există amintirea unei fete de douăzeci de ani fugind pe înserate, cu sufletul la gură, spre casă, de pe ştrase, ca să prindă un serial la greoiul televizor alb-negru din casa părintească. Şi mă voi uita pentru a nu pierde acea amintire, la fel cum s-au pierdut din viaţa mea acea casă, televizorul, părinţii, oraşul, ştrase-le şi tinereţea de atunci.

Când realul e mai frumos decât virtualul. Şi invers

În mod paradoxal, deşi am blog preponderent vesel, audienţele cele mai mari de-a lungul vremii le-am făcut cu articolele cele mai triste. Nu ştiu de ce oamenii preferă să plângă, în loc să râdă, să se revolte în loc să se bucure, să înveţe în urma unor lecţii explicit-dureroase în loc să extragă singuri morala potrivită dintr-o trăsnaie aparent haioasă.

La fel de paradoxal, traficul blogului scade constant atunci când găzduiesc pe el concursuri cu premii sau când public articolele mele cu recomandări de locuri şi evenimente. Ştiu, ştiu, sunt de obicei tare lungi articolele acelea, dar ştiu şi mulţi oameni care mi-au mulţumit după ce s-au ghidat după ele. Şi câştigătorii concursurilor au fost încântaţi de premiile primite (apropo, ultima norocoasă, cea care a câştigat biletele la Fantasmio Magic Show, mi-a scris că a fost super spectacolul, aşa că poate vă duceţi data viitoare).

Acestea fiind zise, vă anunţ că voi continua să scriu povestioare vesele din care fiecare e liber să înveţe (sau nu) ce vrea, că voi mai avea concursuri cu premii atunci când mi se va oferi ocazia de a oferi, la rândul meu, o bucurie altora şi că voi mai scrie recomandări sau critici de fiecare dată când mi se va părea util pentru cititori. Măcar câtă vreme nu am blog comercial şi îmi permit luxul de a fi complet obiectivă în cronicile mele, precum şi de a refuza ofertele de produse pentru concursuri care mie, personal, nu îmi plac (pentru că au fost şi dintr-astea câteva de-a lungul vremii…).

În această ordine de idei, azi o să vă prezint lucruşoarele teribil de drăguţe făcute de Coca, pe care am cunoscut-o în ultima vacanţă şcolară, la Giurgiu. Am citit despre ea la Laura Frunză (apropo, Laura, îţi mulţumesc pentru că ne-ai făcut, indirect, cunoştinţă, precum şi pentru lightbox-ul pe care mi l-ai dat şi pe care, după cum lesne poţi observa din poza de mai jos, tot nu ştiu să îl folosesc). Apoi am „agăţat-o” pe net ca să o întreb dacă ştie ceva evenimente de ieşit cu copiii în acea urbe adormită (nu ştia, apropo, oare când se trezeşte oraşul ăla??!!) şi, din vorbă-n vorbă, am invitat-o pe la noi împreună cu ursuleţii ei năzdrăvani. Şi ghiciţi cu ce a venit Coca (printre altele), aşa, de prima vizită:

figurine-coca

Am rămas fără cuvinte, în primul rând pentru că sunt mult mai frumoase medalioanele „pe viu” decât pe web, în al doilea rând pentru că a ştiut să ne facă o aşa surpriză, căutând poze cu fiică-mea şi cu mine pe Facebook, ca să ne modeleze cât mai apropiat de realitate, şi în al treilea rând, dar cel mai surprinzător, pentru că Luna tocmai visa, de puţină vreme, la un medalion dintr-acestea, cu capac, în interiorul căruia să poată păstra comori (îmi închipui că vrea să pună poze cu noi, părinţii ei, dar poate că mă înşel). A fost o coincidenţă care ne-a uimit şi ne-a bucurat în acelaşi timp.

Dar cel mai mult ne-a bucurat descoperirea unei familii foarte frumoase, cu care comunicarea a curs firesc şi plăcut încă din primele minute. Coca este nu numai o artistă talentată, dar şi un om cu suflet mare şi un pedagog cu multă experienţă, a cărui reuşită clară este vizibilă în cei doi băieţei ai ei – crescuţi exemplar, cum foarte rar mi se întâmplă să întâlnesc (până şi printre copiii bloggerilor de parenting, culmea!). Copiii noştri s-au jucat împreună cu orele, noi două am avut ce vorbi în tot acest timp, musafirii au revenit în vizită după o zi şi simt că acesta a fost doar începutul unei frumoase prietenii. Mai mult de atât, băieţelul cel mare i-a intrat instant la suflet Lunei, care l-a botezat tandru „Domnul Krantzi” (habar nu am de ce) şi care acum insistă să îşi serbeze apropiata zi de naştere la Giurgiu, numai pentru a se putea întâlni din nou.

Intraţi, deci, pe blogul lui Coca sau pe pagina de internet dedicată creaţiilor din fimo. Veţi găsi acolo obiecte minunate ieşite din cuptorul ei. Are şi concursuri generoase acum, înainte de Crăciun, când tot trebuie să căutăm cadouri pentru cei dragi – de ce să nu fie acestea nişte bijuterii ca cele primite de noi? Sau nişte figurine inspirate din cărţile şi filmele preferate ale copilului vostru? Sau chiar nişte figurine cu trăsăturile copilului vostru? Fiică-mii i s-au părut atât de apropiate de realitate feţele noastre, încât a fost foarte categorică cu mine, după ce ne-au plecat musafirii:

– Vezi? Aşa ar trebui să te tunzi! Uite ce bine-ţi stă cu bretonul într-o parte!, mi-a arătat ea cu degetul faţa mea de pe medalion.

Şi e posibil să aibă dreptate.