Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Poezii de Crăciun pentru preşcolari şi şcolarii mici

Clasa Lunei nu va face serbare de Crăciun. Nu ştiu exact care au fost motivele, poate politica şcolii, poate lipsa unui spaţiu adecvat sau a spiritului festiv al unor părinţi… Oricum ar fi, mă simt frustrată de spectacolul duios şi haios al prichindeilor emoţionaţi de apariţia Moşului, împiedicându-se la dans sau pocind vreun cuvânt mai greu din poezia cu Iisus sau cu bradul. La cinci, şase, şapte ani, cât au ei acum, în clasa pregătitoare, încă se mai bucură să ne ofere spectacole, pregătite cu emoţii ca pe un fel de dar pentru noi, părinţii lor iubiţi. Şi cred că ar trebui să profităm de asta, cât mai putem. În plus, învăţarea unor versuri este o metodă excelentă de a mai fixa nişte neuroni în creieraş, şi la vârste mici, şi în prag de Alzheimer.

Totuşi, Moş Crăciun va veni în clasă, săptămâna viitoare. Să nu îi spuneţi Lunei, e secret! Le va aduce cadouri copiilor, iar ei… Ei ce vor face? Probabil nimic. Am tot spionat discret în ultima vreme, încercând să aflu dacă învaţă poezii sau cântecele tematice, dar, în afară de o adaptare în română a lui „Jingle Bells”, se pare că nu au repetat nimic.

Aşa că ieri am luat taurul de coarne şi am întrebat-o pe doamna învăţătoare dacă pregătesc şi ei măcar o poezioară pentru un Moş ipotetic. Nu, pentru că nu prea e timp la festivitate. „Dar, dacă aveţi vreo sugestie…”

Aveam sugestii, cum să nu am! Fiind antrenată de la grădiniţă, când i-am înlocuit fiică-mii, la fiecare serbare, poeziile uşor prăfuite alocate de acolo cu surprize mai vesele şi mulţumiri rimate pentru educatoare, îi făcusem deja Lunei o poezie tematică şi pentru Crăciunul acesta. Cuprindea ceva recunoştinţă pentru Moş, gânduri bune pentru învăţătoare şi colegi şi pupici pentru reni. Iar azi-noapte am mai făcut douăzeci şi nouă, câte una pentru fiecare copil din clasă.

Tare încântată i le-am dus doamnei azi la şcoală! Nu sunt nici pe departe capodopere, dar am muncit să le fac scurte, cu umor şi adecvate vremurilor. Unele sunt pentru băieţei, altele pentru fetiţe, câteva pentru copiii care nu sunt cuminţi (pentru că, din păcate, sunt şi câţiva aşa în clasă), câteva adaptate strict la clasa lor… Doamna mi-a mulţumit pentru ele, dar tot nu e timp pentru aşa ceva. Şi m-am simţit din nou frustrată.

Deci, dragi părinţi care aţi vrea să vă pregătiţi copilul pentru vreo întâlnire cu vreun Moş din Mall şi dragi educatoare / învăţătoare în pană de inspiraţie, dacă aveţi nevoie de o poezioară nouă şi tare simplă, scrieţi-mi. Vă pot da eu. Câteva zeci. Măcar să-i placă cuiva!

 

Pentru degustare:

 

Sania lui Moşu’ are

Un parbriz cu ştergătoare?

Dacă ninge, dacă plouă,

Ne mai vede casa nouă?

Hai să-i luăm un GPS,

Poate vine mult mai des!

–––

 

Mickey Mouse şi Pluşica,

Tom şi Jerry, Degeţica,

Superman şi Spiderman,

Elsa, Anna, Olaf, Sven

Toţi sunt tari, dar cel mai bun

De departe-i Moş Crăciun!

–––

 

În parcare la Carrefour,

M-am uitat un pic prin jur

Să văd dacă nu cumva

E pe-acolo sania,

Să îşi pună Moşul-n sac

Jucăriile ce-mi plac.

–––

 

Mama este supărată

Că iar am făcut-o lată!

Până la Crăciun promit

Să mă cuminţesc un pic.

Altfel, Moş Crăciun nu vine

Cu sacul şi pe la mine…

–––

 

Am citit eu într-o carte

Că Laponia-i departe.

Moşul face mult pe drum,

Oboseşte, e bătrân…

De aceea-i pun deoparte

Doi biscuiţei şi lapte.

–––

 

Am scris pe listă de zor

Tot ce-i la televizor:

Lego şi căţei obraznici,

De la elfii cei mai darnici.

Oare la Moş în cătun

O fi la TV „Cartoon”?

–––

 

Lista mea e plină toată

Cu păpuşi şi ciocolată.

Sper ca Moşul să o ştie

Şi să mi le dea doar mie.

Căci acuma mi-am dat seama

Că lista a scris-o mama!

–––

 

Oare cum faci că încap

Toate darurile-n sac?

Moşule, să-mi dai secretul!

După ce-nvăţ alfabetul

Şi ajung şi eu bătrân,

Vreau să mă fac… Moş Crăciun!

Familia Inimioară

Am crescut într-un mediu care mi-a hrănit abundent gândirea magică. Nu numai că mi s-au citit şi am citit enorm de multe poveşti, dar mama era o fire destul de superstiţioasă, atentă la obiceiuri aducătoare de noroc sau ghinion, după caz. Şi mai şi ghicea în cărţi, ceea ce făcea ca la noi în casă să se adune de multe ori prietene de-ale ei în căutarea semnelor din viitor. De ghicitul în cafea se lăsase înainte să vin eu pe lume, după ce anticipase astfel moartea neaşteptată a mai multor rude dragi.

În Feţi-Frumoşi nu mai cred de mult, superstiţioasă nu sunt, dar continui să cred în ghicitul de bună calitate – acea îmbinare dintre abilitatea ghicitoarei de a observa oamenii şi inexplicabilul aranjării într-un anume fel a juveţilor pe o masă sau a zaţului într-o ceaşcă. Şi, pentru că am moştenit de la mama mea acea înclinare spre analizarea semenilor, m-am preocupat de psihologie şi am putut astfel adăuga, la metodele de „ghicit” preferate, interpretarea viselor şi a desenelor. Numai că aici nu este vorba de detectat viitorul, ci stările interioare, frământările şi posibilele căi de ieşire din situaţii care îl pot influenţa negativ.

După ce ani de zile mi-am psihanalizat desele coşmaruri, sub înţeleapta călăuzire a unei psihiatre extraordinare, m-am trezit fără obiectul muncii atunci când am rămas însărcinată. Visele rele au dispărut complet, parcă îndepărtate şi ele prin magie de mânuţele care creşteau în mine. Şi au rămas departe până când Luna a împlinit vreo trei ani. Numai că, atunci când s-au întors, interesul meu pentru ele dispăruse. Sau se transferase spre desenele copilului, care au început să prindă formă pe la vârsta aceea. Mi s-a părut mai important să analizez mâzgălelile ei stângace decât semnele unei traume adânc îngropate în memoria mea.

Din fericire, desenele Lunei s-au dovedit de o banalitate sănătoasă. Omuleţi şi case, pomişori şi flori – nimic ieşit din comun, nimic ieşit din tiparele unei personalităţi echilibrate şi a unei predispoziţii spre bucurie. La patru ani, când li s-a cerut să facă, la grădiniţă, desenul familiei, fetiţei mele abia i-a ajuns coala să ne cuprindă pe toţi în jurul ei, părinţi şi bunici, mai ales că mama mea se deplasează cu cadrul şi acesta a ocupat mult loc. Pe la cinci ani, absolut totul a început să fie colorat pestriţ, cu o exuberanţă cromatică încântătoare, care compensează lipsa totală de talent la desen a fetiţei mele. Lângă „MAMA” şi „TATA” îmbrăcaţi cu haine în carouri de vreo cinci culori şi cu şoseţele în dungi de alte cinci, au apărut căsuţe roz cu tâmplărie verde şi acoperiş bleu. Iar peste toate tronează câte un curcubeu uriaş. La treaba cu curcubeul mi-am pus nişte întrebări, e drept, deoarece acesta este simbolul dorinţei de a face lucruri extraordinare, care să îi impresioneze pe cei din jur: oare copilul meu simte vreo presiune de a reuşi mereu totul perfect? Şi mi-am propus să îmi supraveghez atent exigenţele privitoare la performanţele ei.

De câteva luni încoace, mini-pictoriţa mea a ieşit din perioada curcubeelor şi s-a împiedicat în cea a inimioarelor. Desenate, pictate, decupate, modelate din plastilină sau din miez de pâine, inimioare de toate culorile şi mărimile ne-au invadat casa. Iar când i s-a cerut şi la şcoală să facă celebrul desen al familiei, Luna s-a întors de acolo foarte mândră de capodopera ei. Care este următoarea:

familia-inimioaraÎn caz că nu ne-aţi recunoscut, în desen suntem Luna şi noi, părinţii ei. Mi s-a părut remarcabil ca un copil de nici şase ani să simbolizeze atât de expresiv ideea de spaţiu familial creat şi protejat de iubirea dintre noi. Mai ales că este vorba de un copil care îşi vede tatăl doar în weekend-uri şi în vacanţe (am mai povestit despre asta aici). Pare să confirme principiul acela conform căruia nu cantitatea timpului petrecut împreună cu un copil este importantă, cât calitatea acestuia.

Sper să nu se găsească cineva acum să îmi taie elanul, psihanalizând negativ cine ştie ce element al desenului care mi-a scăpat… Aşa cum am păţit-o cu postarea precedentă, când o prietenă îngrijorată mi-a atras atenţia asupra lipsei tatălui din desenul cu cabina de votare. Nu era nimic grav atunci, doar faptul că Luna urma să meargă la vot doar cu mine, tot din cauză de domiciliu legal diferit al tatălui.

Dar de o mână de ajutor tot aş avea nevoie. Credeţi că, dacă am găsit alaltăieri în ghiozdanul Lunei, un desen cu doar două inimioare, dintre care una are ochelari (aşa cum are colegul „foarte inteligent” despre care îmi povesteşte ea uneori), înseamnă că este, iar, îndrăgostită?

Dragoste daltonistă de copil

Cu excepţia prietenilor din copilărie, care mă recunosc imediat în fetiţa mea, toată lumea mă întreabă dacă eu nu eram de faţă când s-a născut, atât de mare este diferenţa de fizionomie dintre noi două la o primă vedere.

Astăzi, la ieşirea de la şcoală, primul lucru pe care a ţinut să mi-l povestească Luna, cu mare entuziasm, a fost că şi-a făcut o prietenă nouă:

– Doamna învăţătoare ne-a spus că ea nu are nici un prieten şi eu m-am dus imediat să mă împrietenesc cu ea. Şi am văzut că e tare drăguţă, şi frumoasă, şi cuminte…, ţopăia Luna de bucurie. Eu oricum vorbeam deja cu ea, dar acum suntem chiar prietene!

Pe mine m-a mirat, bineînţeles, abordarea învăţătoarei şi am vrut să aflu despre ce fetiţă este vorba:

– Esmeralduţa, a diminutivat-o rapid Luna, cu mare drag.

Tot rapid am înţeles şi eu: Esmeralda este singurul copil din clasa fetiţei mele care aparţine acelei etnii pe care, de cele mai multe ori, alegem să o ignorăm sau, mai mult, să o excludem făţiş din aria intereselor noastre. Este, într-adevăr, o fetiţă frumoasă, cu ochi curioşi şi calzi. Şi este copilul acelei mame brunete lângă care am stat doar eu la şedinţa cu părinţii şi care îmi zâmbeşte larg când ne întâlnim, pentru că am vorbit mai mult cu ea. Deci semănăm mult mai profund decât pare, fetiţa mea şi cu mine.

Nu ştiu dacă să îi explic Lunei de ce este mai stingheră familia cu pricina. Primul cuvânt care îmi vine în minte ar putea fi interpretat drept peiorativ, al doilea e un termen cu a cărui oficializare nu am fost niciodată de acord. Deocamdată, am ales să nu îi explic nimic. La vârsta lor, culoarea pielii nici nu contează. Şi ştiu asta dintr-o poveste auzită acum câţiva ani, despre un copil negru, care a fost luat într-o zi drept material didactic pentru colegii săi de grădiniţă:

– Ia să-mi spuneţi voi, copii, ce diferenţă este între voi şi el?

– ….

– Chiar nu vedeţi nici o diferenţă?, s-a mirat educatoarea.

– Ba da, văd eu!, s-a iţit o mânuţă albă de copil. El este mai creţ decât noi.

Frunze de arbore genealogic

Luna are o gropiţă pe obrazul drept. Am botezat-o „gropiţa lui Yaya”, pentru că bunica pe care ea o numeşte aşa este cea care s-a rugat, pe vremea când eram gravidă, ca bebeluşul să aibă gropiţe în obraji – semn de mare frumuseţe, după părerea ei. Ori nu s-a rugat suficient de conştiincios, ori Dumnezeu era pe fugă în perioada aia, cert e că nu i-a reuşit decât pe jumătate. De fapt, ca să fim cinstiţi, i-a reuşit pe trei sferturi, pentru că a doua gropiţă există şi ea, simetrică, numai că e într-o parte total opusă şi, de obicei, ascunsă a corpului. Adică pe celălalt obraz stâng, ca să zic aşa.

Oricum, e mai bine decât nimic, cum am auzit nu demult că s-ar fi întâmplat cu o familie care şi-a dorit ca bebeluşul lor să nu se nască cu buză de iepure. Având deja un copil cu această deformaţie congenitală, părinţii respectivi au fost atât de îngrijoraţi să nu se trezească cu un bis, încât au donat bani, generos şi regulat, preotului din sat, pentru a da acatiste în acest sens la toate slujbele. După naştere, părinţii s-au ales cu un nou iepuraş, iar preotul cu o mamă de bătaie, administrată de către toată partea masculină a mult-încercatei familii după ce prelatul a refuzat să returneze banii. Şi când te gândeşti că s-ar fi putut evita problema cu o simplă ecografie de sarcină…

Pe lângă gropiţa căpătată ca urmare a unei dorinţe aprinse, Luna a moştenit bucăţele din amândoi părinţii – ceea ce e normal, având în vedere că orice copil este rezultatul îmbinării dintre cei doi (şi ce plăcută îmbinare!). Avea Jo Dassin într-un cântec o strofă care îmi place mult, şi pentru muzicalitatea cuvintelor, şi pentru perfecţiunea conciziei cu care descrie un copil:

A l’enfant qui viendra,
Qui nous ressemblera,
Qui sera, a la fois, toi et moi…

Adică, pentru cei mai puţin francofoni dintre cititori:

Pentru copilul care va veni,
Care ne va semăna,
Care va fi, pe rând, tu şi eu…

E drept, la noi copilul este, mai degrabă, „pe rând, el şi el”, pentru că Luna e clona făţişă a tatălui ei. Având un bărbat frumos, mă bucur că fetiţa mea seamănă cu el, deşi uneori mi se pare obositor să răspund la întrebările celor din jur, de genul: „Dar tu nu ai fost pe-acolo când s-a născut copilul?”

Abia când Luna a început să vorbească (mult şi cu gesturi ample) a devenit evident pentru toată lumea că este şi copilul meu:

–        Ce bine că ai moştenit ochii mari ai lui tata, Luna! Dar gura cu siguranţă eu ţi-am făcut-o!, am glumit eu într-o zi cu fetiţa mea.

–        Mama, dar cine mi-a făcut degetele de la picioare? Şi între-degetele?

Nu am ştiut să-i răspund la ultima întrebare: „între-degetele” e o zonă care îi suscită doar ei interesul, având grijă să o inspecteze temeinic în fiecare seară, înainte de culcare, în căutare de scame de ciorăpei şi de senzaţii olfactive dubioase. Dar aşa s-a născut un joc nou între noi, în care investigăm cu seriozitate fiecare bucăţică de fiinţă pentru a detecta genele cărui părinte sunt responsabile. Am stabilit astfel că are ochii, nasul şi mintea lui tata, dar gura, mâinile şi temperamentul sunt ale mamei. La capitolul „ce păcat că nu m-ai moştenit pe mine” are forma picioarelor de la tata şi impotenţa sportivă de la mama. Iar odată m-a întrebat şi cine i-a făcut plămânii, pentru că am făcut imprudenţa să o duc la un curs despre corpul uman, de la care nu a rămas cu mare lucru în afară de un schelet din carton şi mai multe întrebări încuietoare.

Atât de mult i-a plăcut Lunei joaca noastră cu „cine mi-a făcut mâinile, picioarele şi nasul” încât, după ce a devenit expertă în analogii, a extins-o şi la colegii de grădiniţă. Într-o zi, mi-a declarat cu cel mai serios aer important pe care îl posedă:

–        Mama, ştiu cine i-a făcut mâinile lui Popescu Patricia.

–        Cine?

–        Tăticul ei.

–        Ţi-a spus ea?, am presupus eu, ca de obicei, greşit, când vine vorba despre relatările copilului meu.

–        Nu, ştiu eu, pentru că mă pricep. Am observat că amândoi au păr pe mână. Deci e clar!

Şi cum, de curând, a făcut la Atelierul Panteziei un arbore „geologic, orologic sau cum i-o zice, mama” şi a înţeles că poţi urca aşa, din cracă-n cracă, până la începutul lumii, sunt tare curioasă să văd ce întrebare va veni prima. Sa fie: ce culoare au ochii lui Dumnezeu? Sau: de ce nu avem cozi ca maimuţele?

Bunici toxici şi pupici irlandezi

Fetiţa mea obişnuieşte să îi îmbrăţişeze cu multă căldură pe ceilalţi copii, uneori chiar împotriva voinţei lor. Îşi sărută prietenii şi se agaţă de ei la despărţire ca şi când ziua de mâine nu ar mai exista. Am încercat de multe ori să îi explic că nu toţi oamenii sunt extraverţi, că unora le e greu să îşi exprime deschis sentimentele şi chiar să le accepte pe ale celorlalţi, că mulţi îi desconsideră pe cei care li se oferă în mod atât de evident… dar, nimic. A continuat să îi copleşească cu dragostea ei pe copiii din jur.

Într-o dimineaţă, când am dus-o la grădiniţă, o bunică a venit la ea şi i-a spus pe un ton răstit:

–        Sunt foarte supărată pentru ce i-ai făcut nepoatei mele ieri.

Luna s-a speriat imediat, iar eu am vrut, bineînţeles, să aflu detalii.

–        Ai strâns-o de gât, a continuat bunica să discute, de sus în jos, direct cu fetiţa mea, care era deja strânsă toată în mine. Vezi că, dacă mai faci aşa ceva, îţi fac şi eu ţie la fel!

Într-o lume ideală, cineva ar fi arestat-o pe loc pe bunica idioată. În lumea reală, Luna a început să plângă, iar eu m-am enervat:

–        Doamnă, dacă aveţi ceva de spus, îmi spuneţi mie! Şi în niciun caz nu îmi ameninţaţi copilul!

Din cauza lacrimilor, am reuşit cu greu să scot o explicaţie de la Luna: se pare că doar o îmbraţişase pe colega ei. Fetiţa cu pricina, deşi mai mare ca vârstă, este mai plăpândă fizic şi, probabil, şi emoţional, pentru că nu am auzit-o niciodată vorbind. Iar pe bunică o remarcasem deja pentru faptul că nu saluta pe nimeni, ci doar îşi aducea şi îşi lua copilul de la grădiniţă, mereu încruntată, fără să o lase să interacţioneze cu colegii ei sau să o aducă în parcul unde mergem mai mereu, aproape toţi, după ore.

Deci e posibil ca o îmbrăţişare să fi fost o surpriză confuză pentru fetiţa obişnuită, mai degrabă, cu răceală decât cu căldura sentimentelor. Sau poate că îşi dorea mai multă atenţie.

În căutare de lămuriri, am intrat în sala de clasă, unde educatoarea şi ceilalţi copii au spus la unison că nu au văzut niciun incident între cele două, iar fetiţa „agresată” a bătut şi ea în retragere, negând din cap că Luna i-ar fi făcut rău. Şi ea era speriată de amploarea pe care o luase incidentul şi avea lacrimi în ochi. Doar bunica a insistat în prostie, argumentând că Luna (o fetiţă de patru ani, e bine de precizat) nu ar fi plâns dacă nu ar fi fost vinovată!!!

Am rugat-o pe Luna să fie mai atentă pe viitor şi să evite apropierea de fetiţa respectivă, pentru că e sensibilă. Educatoarea, însă, cu o experienţă mai bogată decât a mea în astfel de întâmplări, a insistat să le împace, punându-le să îşi dea mâna şi să promită că vor fi prietene. Apoi le-a trimis la măsuţe. Fetiţa a urmat-o imediat pe Luna şi s-a aşezat lângă ea. În afară de cazul în care ea ar fi dezvoltat deja sindromul Stockholm, acest comportament m-a făcut să cred că, într-adevăr, nu a existat nicio agresiune voită.

Este genul de situaţie cu care mă voi mai întâlni de multe ori, ştiu, dar peste care îmi va fi întotdeauna greu să trec. Am avut inima grea pentru ambele fetiţe, care au suferit deopotrivă. Şi amândouă sunt abia la începutul nedreptăţilor vieţii… Probabil că ar fi trebuit să îmi pese doar de copilul meu, dar sunt la fel de bleagă ca Luna. Până şi portarul grădiniţei, martor la ameninţarea buniciii, mi-a spus la plecare că mă enervasem prea politicos pe aceasta. El ar fi strâns-o de gât.

La prânz, când m-am dus să o iau, am întrebat-o pe Luna cum fusese ziua ei. Mi-a povestit că fetiţa cu incidentul de dimineaţă îi zâmbise tot timpul.

–        Deci sunteţi prietene acum?, am întrebat eu.

–        Nu chiar, pentru că nu a vrut să îi dau un pupic.

–        De ce să-i dai un pupic? Iar încerci să pupi lumea cu forţa, Luna?

–        Ei, era doar un pupic irlandez.

–        Cum adică?, m-am mirat eu, pentru că nu mai auzisem de aşa ceva.

–        Pai un pupic irlandez e un pupic dintr-o ţară străină. E foarte foarte foarte foarte foarte mic. Nici măcar nu îl vezi cu ochii.

Acum, la câteva luni bune de atunci, fetiţa continuă să vină la grădiniţă cu bunica ei şi să plece singuratice, fără vorbe şi fără zâmbete, imediat cum se termină orele. Nu a fost niciodată invitată la vreo zi de naştere a colegilor şi nu ştim când este a ei. Dar eu îi zâmbesc de fiecare dată când o văd. Şi mă bucur când Luna mă asigură că în timpul orelor sunt prietene şi vorbesc foarte mult. Sper că, la un moment dat, va primi şi Luna vreun pupic de la ea, chiar şi irlandez.

Întoarcerea fiicei povestitoare

După vreo două săptămâni în care nu am putut sta împreună – săptămâni de chin pentru mine, dar şi de linişte şi de ordine, în care aproape că simţeam ce frumos curge chi-ul prin casă, fără să se impiedice de papucei aruncaţi aiurea sau de colaje răspândite peste tot – furtuna Luna s-a întors aseară acasă cu un mare dor de colegii ei de la grădiniţă şi, în special, de ultima ei mare iubire, Vali (cel cucerit cu un cântec, în Suferinţe de amor). Chi-ul s-a ascuns speriat în debara (singurul loc în care fetiţa mea nu şi-a răspândit lucrurile pe jos), iar eu am avut parte de un lung şir de relatări despre ferma ei de la Giurgiu.

Am aflat că iezilor le-au crescut atât de mari corniţele încât cel botezat chiar aşa, Corniţe, şi le-a încurcat într-un gard, că cele două căţeluşe născute de curând au primit nume la modă printre copiii din ziua de azi, că puii de găină cresc vizibil de la o zi la alta şi că cele trei duzini de purceluşi au învăţat să stea în picioare cu ajutorul extrem de profesionist oferit de ea, îndatoritoarea mea fetiţă. Bineînţeles că eram deja la curent cu aventurile ei din cocină, că doar vorbiserăm zilnic la telefon, dar nu m-am supărat să le aud din nou, mai ales că acum le puteam şi vizualiza 3D, datorită gesticii ample a Lunei.

După ce am trecut în revistă tot meniul unor viitoare ospăţuri nemiloase, am întrebat-o şi despre unul dintre puţinele animale care vor scăpa instinctelor noastre carnivore, câinele labrador:

–        Cred că aşteaptă pui!, aruncă Luna vestea-surpriză.

–        Da? L-a dus tata la vreo fetiţă? Mie nu mi-a spus nimic.

–        Nu, nu l-a dus. Dar mi-am dat eu seama, mă asigură Luna cu un aer atotcunoscător.

–        După ce ţi-ai dat seama?

–        După bucuria de pe faţa lui.

De teamă să nu deviem, iar, discuţia spre o zonă interzisă minorilor, am schimbat subiectul. Dar nu foarte mult, pentru că am vorbit despre băieţi. Este o nouă obişnuinţă de-a noastră, înainte de culcare, să stăm în pat şi să vorbim despre prietenii ei de la gradiniţă, din parc şi de la dansuri, precum şi despre rotaţia aleatorie a pasiunii ei pentru unul sau pentru celălalt. Savurez cu mare încântare aceste momente de confidenţe pentru că ştiu că, la un moment dat, nu mă va mai pune la curent cu astfel de lucruri. Iar ea este atât de recunoscătoare că o ascult, încât parcă mă iubeşte şi mai tare. Aseară, de exemplu, am avut parte de o lungă înşiruire de complimente anatomice:

–        Mama, ce ochi frumoşi ai! Şi mâinile le ai frumoase! Şi părul, şi gura, şi picioarele, şi corpul!… Şi inima cred că o ai frumoasă!

Pentru o secundă, am crezut că fi-mea e poetă. Dar a continuat dur:

–        Dar deocamdată nu ştim asta, că e pe dinăuntru.

Cuvântul „deocamdată” a adus conversaţiei o nuanţă îngrijorătoare. Şi am schimbat iar subiectul, şi tot aşa până a adormit, cu zâmbetul pe buze şi visând probabil la minunata zi ce o aştepta la grădiniţa de care îi fusese dor.

Bineînţeles că a doua zi, când am recuperat-o de la educatoare, am fost curioasă să aflu cum se petrecuse revederea cu colegul preferat:

–        A fost mai ciudat, ciudat de tot, pentru că sora lui l-a schimnotizat.

–        Cum aşa?

–        Păi nu mă vedea, nu mă auzea, nu mă băga în seamă… Da’ până la urmă m-a văzut şi s-a bucurat. Că i-am făcut cu mâna la ochi, uite aşa, şi l-am de-schimnotizat.

Bine ai venit acasă, Luna! Chiar îmi lipseau materiale noi pentru articole.