Experiment cu fapte bune

Am povestit ieri cum mi-am găsit maşina blocată în parcare de un morman de zăpadă, depozitat în faţa ei de către un vecin care îşi curăţase lună propriul loc. Şi mă întrebam retoric oare când o să încetăm să fim răi. Ieri i-am răspuns şi eu cu o răutate acelui vecin necunoscut: i-am pus zăpada la loc. Pe moment m-am simţit uşurată, e drept. Dar pe termen lung ştiu că nu am făcut bine. Pentru că eu cred în acea teorie care spune că totul se plăteşte în viaţă. Cred că există un echilibru suprem şi universal,  care ne dă tuturor înapoi pe măsura faptelor noastre, nici mai mult, dar nici mai puţin. Facem bine, primim bine. Facem rău, primim rău. Este fix atât de simplu.

De cele mai multe ori nu facem legătura între faptă şi răsplată, mai ales când ele nu se întâmplă rapid una după cealaltă. Cum ar fi atunci când îi vedem la televizor pe unii infractori celebri care par să o ducă bine din furturi de bani publici, de exemplu, şi avem impresia că nicio justiţie nu îi poate pedepsi. Dar dacă ne-am uita mai îndeaproape la vieţile lor, poate că ne-am schimba părerea. Nu cred că este nicio fericire să stai cu frică tot timpul, nici să te ascunzi în vreun colţ de lume, fie el şi exotic, pierzându-ţi prietenii, rudele şi ţara. Ca să nu mai vorbesc de unii care ajung, totuşi, în închisoare după ani şi ani. Sau care se pricopsesc cu boli chinuitoare şi incurabile, pe care nici tot bugetul prăduit al vreunei administraţii publice nu le poate vindeca.

Dar să-i lăsăm pe infractori în lumea lor urâtă şi să ne întoarcem la zăpada noastră de azi. Pentru cine nu ştie, azi este un viscol mai mare decât ieri în Bucureşti, iar nămeţii încep să devină importanţi. Se curăţă străzile, e drept, dar ele sunt acoperite la loc foarte repede, pentru că ninge hotărât. Mi-am dat seama de asta atunci când am dus-o pe fiică-mea la şcoală şi am văzut un porumbel mort pe trotuar, probabil căzut din vreo streaşină şi îngheţat acolo, în zăpadă. La întoarcerea de la şcoală, după vreo zece minute, doar un vârf de pană se mai zărea din bietul de el, ceea ce m-a făcut să meditez iar la caracterul atât de fragil şi de trecător al vieţilor noastre, şi la felul în care se aşterne uitarea peste noi toţi la un moment dat, la fel ca omătul peste trupşorul micuţei păsări…

Întoarsă în cartier, am găsit trotuarul de la grădiniţă încă şi mai acoperit de nămeţi decât ieri, iar mormanul de zăpadă din faţa maşinii mele încă şi mai mare. Dar mi-am stăpânit primul impuls, acela de a o pune la loc alături – unde iar era ca în palmă, desigur. Oricum, îmi este deja clar că nu voi mai mişca maşina din parcare până la primăvară, aşa că azi m-am mulţumit să mă strecor în ea şi să îi pornesc motorul pentru vreo cinci minute, să nu îngheţe de tot.

M-am simţit tare bine că am rezistat tentaţiei de a răspunde iar la rău cu rău. Atât de bine, încât chiar am plusat: am luat lopata din maşină şi am curăţat aleea de intrare în bloc. La negru. Sunt conştientă că într-o oră va fi acoperită la loc, la cât de tare ninge, dar măcar sunt împăcată cu mine însămi că am putut să-mi ajut vecinii mai în vârstă, în drumurile lor spre piaţă sau farmacie (pentru că la atât se reduce viaţa noastră la un moment dat, la subzistenţă…).

A făcut echipă cu mine şi femeia de serviciu, tot o mână de om şi ea, iar când am terminat mi-am fotografiat mulţumită opera şi am dat să intru în bloc. Dar când să deschid uşa, cu colţul ochiului am văzut ceva ce se pare că nu observase nimeni, dintre toţi oamenii care au trecut încolo şi încoace în dimineaţa aceasta: o pasăre zgribulită, făcută toată pumn, îşi găsise un adăpost mai nebătut de viscol într-o nişă din peretele blocului.

Am înţepenit. În astfel de situaţii, pentru că nu e prima dată când găsesc păsări amărâte, o rog pe fiică-mea să pună mâna pe ele. Pentru că mie îmi este frică… Acum, însă, ea era la şcoală, iar eu nu puteam să las sufleţelul acela pufos să îngheţe acolo. Pe când mă gândeam cum aş putea merge acasă, să-mi iau mănuşile pentru cuptor şi să încerc să salvez puiul de porumbel, a ieşit din bloc o vecină. O vecină cu care nu vorbesc de când am avut un incident destul de urât cu mama ei. Sunt o familie de nebuni, dar una care pare să iubească animalele, pentru că au şi câine, şi pisici. Aşa că am trecut peste orice diferend şi am întrebat-o dacă ştie ce să facem cu pasărea.

Şi într-un minut, puiul de porumbel a ajuns la căldurică, în sânul vecinei mele. L-a luat fără nicio reţinere, mi-a spus că, întâmplător, mai are unul în casă, pe care îl îngrijeşte până o putea să-i dea drumul afară, la primăvară, şi chiar mi-a mulţumit că i l-am arătat, pentru că ea nu l-ar fi observat, ascuns cum stătea el în ferestruica lui de beton. De parcă i-aş fi făcut ei un serviciu…

M-am întors în casă şi mai bucuroasă: nu numai că făcusem o faptă bună, dar şi salvasem un sufleţel, tot un porumbel, ca şi cel a cărui vedere mort mă întristase de dimineaţă. Şi cred că acesta e felul în care universul a hotărât să îmi plătească micul meu efort fizic. Cu şansa de a-i putea observa echilibrul absolut. Cu certitudinea că, acolo unde o viaţă dispare, o alta apare. Şi cu privilegiul de a putea salva o viaţă, la urma urmei.

Reclame

Când o să încetăm să mai fim răi

Pe principiul “Semeni vânt, culegi furtună”, azi când am ajuns la maşină şi am găsit-o aşa:

singura reacţie pe care am avut-o a fost să iau lopata şi să îi pun la loc grămada aia de zăpadă pe locul impecabil curăţat al vecinului. Nu ştiu dacă e acelaşi vecin ca anul trecut, când a fost cu mult mai rău decât acum, ştiu doar că în astfel de situaţii în care mă întâlnesc cu răutatea am ajuns să nu mai raţionez. Şi mă întâlnesc des. De la bărbatul care merge pe stradă şi îşi aruncă ţigara fix în locul în care i se termină, la femeia căreia îi ţin, dintr-o poziţie incomodă, uşa să intre într-un loc public iar ea nu poate nici măcar schiţa un zâmbet, darmite să spună “mulţumesc”. De la mama care, din contră, ţine uşa cât să treacă copilul ei la intrarea în şcoală, fără să-i pese că îi dă drumul fix peste copilul altuia care se află în spatele ei, la bunicul care îşi împinge nepotul înainte la vreo coadă, lovind alţi copii, doar ca să primească un nimic înaintea tuturor (“Bagă-te şi tu, nu fi fraier!”). De la paznicul de spital care se poartă ca un mic Dumnezeu răutăcios cu aparţinătorii speriaţi şi amărâţi, veniţi cu necazuri din cine ştie ce colţ de ţară, la paznicul de la creşă care curăţă de zăpadă doar jumătatea de trotuar din faţa acesteia, până la poartă:

Mereu face aşa. Dar creşa e în aceeaşi curte cu o grădiniţă, la care merg aceiaşi copii atunci când se fac mai mari. Se intră pe aceeaşi poartă, în aceeaşi curte. Ar mai fi doar câţiva metri de curăţat, astfel încât să poată circula normal şi părinţii care vin din partea cealaltă, că doar n-or veni părinţii de la creşă exclusiv din dreapta şi părinţii de la grădiniţă exclusiv din stânga. Dar nu, omul care curăţă trotuarul ăla face doar ceea ce îi cere legea să facă şi atât. Nici măcar zăpada de lângă trotuar din faţa porţii nu o curăţă, părinţii trebuie să treacă prin troian ca să poată urca pe trotuarul curăţat, e drept, lună. Şi e drept că nici vreun tătic mai în puteri nu am văzut să ia o lopată şi să cureţe el locul ăla, probabil că din trei mişcări s-ar rezolva şi cu trecerea…

Ştiu că nimic din toate astea nu pare neapărat răutate. Poate fi doar prostie, nesimţire sau lipsă de educaţie, şi poate fi reparat. Dar azi de dimineaţă, atunci când dădeam la lopată ca să curăţ o mizerie care nici măcar nu ar fi trebuit să existe, nu m-am putut gândi decât la răutatea vecinului meu de parcare. Ar fi putut da oriunde zăpada aia de pe locul lui, ar fi putut să o răspândească uniform pe o suprafaţă mai mare, ar fi putut traversa cinci metri să o arunce în grădina blocului, ar fi putut să o pună în stradă, unde ar fi curăţat-o imediat maşinile (şi cum de fapt şi trebuie făcut). Dar el a ales să nu facă ceva bine, şi astfel a făcut un rău. Pentru că răul este absenţa binelui.

Toate lucrurile vor merge mult mai bine pentru noi toţi când o să încetăm să ne gândim doar la interesul nostru strict personal şi imediat. Când o să înţelegem că suntem un continuum de energie care ne influenţăm vieţile unii altora în fiecare moment, mai mult sau mai puţin vizibil. Când o să încetăm să mai fim răi. Chiar, când o să încetăm să mai fim răi?

(continuarea, aici)

Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Poezii de Crăciun pentru preşcolari şi şcolarii mici

Clasa Lunei nu va face serbare de Crăciun. Nu ştiu exact care au fost motivele, poate politica şcolii, poate lipsa unui spaţiu adecvat sau a spiritului festiv al unor părinţi… Oricum ar fi, mă simt frustrată de spectacolul duios şi haios al prichindeilor emoţionaţi de apariţia Moşului, împiedicându-se la dans sau pocind vreun cuvânt mai greu din poezia cu Iisus sau cu bradul. La cinci, şase, şapte ani, cât au ei acum, în clasa pregătitoare, încă se mai bucură să ne ofere spectacole, pregătite cu emoţii ca pe un fel de dar pentru noi, părinţii lor iubiţi. Şi cred că ar trebui să profităm de asta, cât mai putem. În plus, învăţarea unor versuri este o metodă excelentă de a mai fixa nişte neuroni în creieraş, şi la vârste mici, şi în prag de Alzheimer.

Totuşi, Moş Crăciun va veni în clasă, săptămâna viitoare. Să nu îi spuneţi Lunei, e secret! Le va aduce cadouri copiilor, iar ei… Ei ce vor face? Probabil nimic. Am tot spionat discret în ultima vreme, încercând să aflu dacă învaţă poezii sau cântecele tematice, dar, în afară de o adaptare în română a lui „Jingle Bells”, se pare că nu au repetat nimic.

Aşa că ieri am luat taurul de coarne şi am întrebat-o pe doamna învăţătoare dacă pregătesc şi ei măcar o poezioară pentru un Moş ipotetic. Nu, pentru că nu prea e timp la festivitate. „Dar, dacă aveţi vreo sugestie…”

Aveam sugestii, cum să nu am! Fiind antrenată de la grădiniţă, când i-am înlocuit fiică-mii, la fiecare serbare, poeziile uşor prăfuite alocate de acolo cu surprize mai vesele şi mulţumiri rimate pentru educatoare, îi făcusem deja Lunei o poezie tematică şi pentru Crăciunul acesta. Cuprindea ceva recunoştinţă pentru Moş, gânduri bune pentru învăţătoare şi colegi şi pupici pentru reni. Iar azi-noapte am mai făcut douăzeci şi nouă, câte una pentru fiecare copil din clasă.

Tare încântată i le-am dus doamnei azi la şcoală! Nu sunt nici pe departe capodopere, dar am muncit să le fac scurte, cu umor şi adecvate vremurilor. Unele sunt pentru băieţei, altele pentru fetiţe, câteva pentru copiii care nu sunt cuminţi (pentru că, din păcate, sunt şi câţiva aşa în clasă), câteva adaptate strict la clasa lor… Doamna mi-a mulţumit pentru ele, dar tot nu e timp pentru aşa ceva. Şi m-am simţit din nou frustrată.

Deci, dragi părinţi care aţi vrea să vă pregătiţi copilul pentru vreo întâlnire cu vreun Moş din Mall şi dragi educatoare / învăţătoare în pană de inspiraţie, dacă aveţi nevoie de o poezioară nouă şi tare simplă, scrieţi-mi. Vă pot da eu. Câteva zeci. Măcar să-i placă cuiva!

 

Pentru degustare:

 

Sania lui Moşu’ are

Un parbriz cu ştergătoare?

Dacă ninge, dacă plouă,

Ne mai vede casa nouă?

Hai să-i luăm un GPS,

Poate vine mult mai des!

–––

 

Mickey Mouse şi Pluşica,

Tom şi Jerry, Degeţica,

Superman şi Spiderman,

Elsa, Anna, Olaf, Sven

Toţi sunt tari, dar cel mai bun

De departe-i Moş Crăciun!

–––

 

În parcare la Carrefour,

M-am uitat un pic prin jur

Să văd dacă nu cumva

E pe-acolo sania,

Să îşi pună Moşul-n sac

Jucăriile ce-mi plac.

–––

 

Mama este supărată

Că iar am făcut-o lată!

Până la Crăciun promit

Să mă cuminţesc un pic.

Altfel, Moş Crăciun nu vine

Cu sacul şi pe la mine…

–––

 

Am citit eu într-o carte

Că Laponia-i departe.

Moşul face mult pe drum,

Oboseşte, e bătrân…

De aceea-i pun deoparte

Doi biscuiţei şi lapte.

–––

 

Am scris pe listă de zor

Tot ce-i la televizor:

Lego şi căţei obraznici,

De la elfii cei mai darnici.

Oare la Moş în cătun

O fi la TV „Cartoon”?

–––

 

Lista mea e plină toată

Cu păpuşi şi ciocolată.

Sper ca Moşul să o ştie

Şi să mi le dea doar mie.

Căci acuma mi-am dat seama

Că lista a scris-o mama!

–––

 

Oare cum faci că încap

Toate darurile-n sac?

Moşule, să-mi dai secretul!

După ce-nvăţ alfabetul

Şi ajung şi eu bătrân,

Vreau să mă fac… Moş Crăciun!

Familia Inimioară

Am crescut într-un mediu care mi-a hrănit abundent gândirea magică. Nu numai că mi s-au citit şi am citit enorm de multe poveşti, dar mama era o fire destul de superstiţioasă, atentă la obiceiuri aducătoare de noroc sau ghinion, după caz. Şi mai şi ghicea în cărţi, ceea ce făcea ca la noi în casă să se adune de multe ori prietene de-ale ei în căutarea semnelor din viitor. De ghicitul în cafea se lăsase înainte să vin eu pe lume, după ce anticipase astfel moartea neaşteptată a mai multor rude dragi.

În Feţi-Frumoşi nu mai cred de mult, superstiţioasă nu sunt, dar continui să cred în ghicitul de bună calitate – acea îmbinare dintre abilitatea ghicitoarei de a observa oamenii şi inexplicabilul aranjării într-un anume fel a juveţilor pe o masă sau a zaţului într-o ceaşcă. Şi, pentru că am moştenit de la mama mea acea înclinare spre analizarea semenilor, m-am preocupat de psihologie şi am putut astfel adăuga, la metodele de „ghicit” preferate, interpretarea viselor şi a desenelor. Numai că aici nu este vorba de detectat viitorul, ci stările interioare, frământările şi posibilele căi de ieşire din situaţii care îl pot influenţa negativ.

După ce ani de zile mi-am psihanalizat desele coşmaruri, sub înţeleapta călăuzire a unei psihiatre extraordinare, m-am trezit fără obiectul muncii atunci când am rămas însărcinată. Visele rele au dispărut complet, parcă îndepărtate şi ele prin magie de mânuţele care creşteau în mine. Şi au rămas departe până când Luna a împlinit vreo trei ani. Numai că, atunci când s-au întors, interesul meu pentru ele dispăruse. Sau se transferase spre desenele copilului, care au început să prindă formă pe la vârsta aceea. Mi s-a părut mai important să analizez mâzgălelile ei stângace decât semnele unei traume adânc îngropate în memoria mea.

Din fericire, desenele Lunei s-au dovedit de o banalitate sănătoasă. Omuleţi şi case, pomişori şi flori – nimic ieşit din comun, nimic ieşit din tiparele unei personalităţi echilibrate şi a unei predispoziţii spre bucurie. La patru ani, când li s-a cerut să facă, la grădiniţă, desenul familiei, fetiţei mele abia i-a ajuns coala să ne cuprindă pe toţi în jurul ei, părinţi şi bunici, mai ales că mama mea se deplasează cu cadrul şi acesta a ocupat mult loc. Pe la cinci ani, absolut totul a început să fie colorat pestriţ, cu o exuberanţă cromatică încântătoare, care compensează lipsa totală de talent la desen a fetiţei mele. Lângă „MAMA” şi „TATA” îmbrăcaţi cu haine în carouri de vreo cinci culori şi cu şoseţele în dungi de alte cinci, au apărut căsuţe roz cu tâmplărie verde şi acoperiş bleu. Iar peste toate tronează câte un curcubeu uriaş. La treaba cu curcubeul mi-am pus nişte întrebări, e drept, deoarece acesta este simbolul dorinţei de a face lucruri extraordinare, care să îi impresioneze pe cei din jur: oare copilul meu simte vreo presiune de a reuşi mereu totul perfect? Şi mi-am propus să îmi supraveghez atent exigenţele privitoare la performanţele ei.

De câteva luni încoace, mini-pictoriţa mea a ieşit din perioada curcubeelor şi s-a împiedicat în cea a inimioarelor. Desenate, pictate, decupate, modelate din plastilină sau din miez de pâine, inimioare de toate culorile şi mărimile ne-au invadat casa. Iar când i s-a cerut şi la şcoală să facă celebrul desen al familiei, Luna s-a întors de acolo foarte mândră de capodopera ei. Care este următoarea:

familia-inimioaraÎn caz că nu ne-aţi recunoscut, în desen suntem Luna şi noi, părinţii ei. Mi s-a părut remarcabil ca un copil de nici şase ani să simbolizeze atât de expresiv ideea de spaţiu familial creat şi protejat de iubirea dintre noi. Mai ales că este vorba de un copil care îşi vede tatăl doar în weekend-uri şi în vacanţe (am mai povestit despre asta aici). Pare să confirme principiul acela conform căruia nu cantitatea timpului petrecut împreună cu un copil este importantă, cât calitatea acestuia.

Sper să nu se găsească cineva acum să îmi taie elanul, psihanalizând negativ cine ştie ce element al desenului care mi-a scăpat… Aşa cum am păţit-o cu postarea precedentă, când o prietenă îngrijorată mi-a atras atenţia asupra lipsei tatălui din desenul cu cabina de votare. Nu era nimic grav atunci, doar faptul că Luna urma să meargă la vot doar cu mine, tot din cauză de domiciliu legal diferit al tatălui.

Dar de o mână de ajutor tot aş avea nevoie. Credeţi că, dacă am găsit alaltăieri în ghiozdanul Lunei, un desen cu doar două inimioare, dintre care una are ochelari (aşa cum are colegul „foarte inteligent” despre care îmi povesteşte ea uneori), înseamnă că este, iar, îndrăgostită?

Dragoste daltonistă de copil

Cu excepţia prietenilor din copilărie, care mă recunosc imediat în fetiţa mea, toată lumea mă întreabă dacă eu nu eram de faţă când s-a născut, atât de mare este diferenţa de fizionomie dintre noi două la o primă vedere.

Astăzi, la ieşirea de la şcoală, primul lucru pe care a ţinut să mi-l povestească Luna, cu mare entuziasm, a fost că şi-a făcut o prietenă nouă:

– Doamna învăţătoare ne-a spus că ea nu are nici un prieten şi eu m-am dus imediat să mă împrietenesc cu ea. Şi am văzut că e tare drăguţă, şi frumoasă, şi cuminte…, ţopăia Luna de bucurie. Eu oricum vorbeam deja cu ea, dar acum suntem chiar prietene!

Pe mine m-a mirat, bineînţeles, abordarea învăţătoarei şi am vrut să aflu despre ce fetiţă este vorba:

– Esmeralduţa, a diminutivat-o rapid Luna, cu mare drag.

Tot rapid am înţeles şi eu: Esmeralda este singurul copil din clasa fetiţei mele care aparţine acelei etnii pe care, de cele mai multe ori, alegem să o ignorăm sau, mai mult, să o excludem făţiş din aria intereselor noastre. Este, într-adevăr, o fetiţă frumoasă, cu ochi curioşi şi calzi. Şi este copilul acelei mame brunete lângă care am stat doar eu la şedinţa cu părinţii şi care îmi zâmbeşte larg când ne întâlnim, pentru că am vorbit mai mult cu ea. Deci semănăm mult mai profund decât pare, fetiţa mea şi cu mine.

Nu ştiu dacă să îi explic Lunei de ce este mai stingheră familia cu pricina. Primul cuvânt care îmi vine în minte ar putea fi interpretat drept peiorativ, al doilea e un termen cu a cărui oficializare nu am fost niciodată de acord. Deocamdată, am ales să nu îi explic nimic. La vârsta lor, culoarea pielii nici nu contează. Şi ştiu asta dintr-o poveste auzită acum câţiva ani, despre un copil negru, care a fost luat într-o zi drept material didactic pentru colegii săi de grădiniţă:

– Ia să-mi spuneţi voi, copii, ce diferenţă este între voi şi el?

– ….

– Chiar nu vedeţi nici o diferenţă?, s-a mirat educatoarea.

– Ba da, văd eu!, s-a iţit o mânuţă albă de copil. El este mai creţ decât noi.

Frunze de arbore genealogic

Luna are o gropiţă pe obrazul drept. Am botezat-o „gropiţa lui Yaya”, pentru că bunica pe care ea o numeşte aşa este cea care s-a rugat, pe vremea când eram gravidă, ca bebeluşul să aibă gropiţe în obraji – semn de mare frumuseţe, după părerea ei. Ori nu s-a rugat suficient de conştiincios, ori Dumnezeu era pe fugă în perioada aia, cert e că nu i-a reuşit decât pe jumătate. De fapt, ca să fim cinstiţi, i-a reuşit pe trei sferturi, pentru că a doua gropiţă există şi ea, simetrică, numai că e într-o parte total opusă şi, de obicei, ascunsă a corpului. Adică pe celălalt obraz stâng, ca să zic aşa.

Oricum, e mai bine decât nimic, cum am auzit nu demult că s-ar fi întâmplat cu o familie care şi-a dorit ca bebeluşul lor să nu se nască cu buză de iepure. Având deja un copil cu această deformaţie congenitală, părinţii respectivi au fost atât de îngrijoraţi să nu se trezească cu un bis, încât au donat bani, generos şi regulat, preotului din sat, pentru a da acatiste în acest sens la toate slujbele. După naştere, părinţii s-au ales cu un nou iepuraş, iar preotul cu o mamă de bătaie, administrată de către toată partea masculină a mult-încercatei familii după ce prelatul a refuzat să returneze banii. Şi când te gândeşti că s-ar fi putut evita problema cu o simplă ecografie de sarcină…

Pe lângă gropiţa căpătată ca urmare a unei dorinţe aprinse, Luna a moştenit bucăţele din amândoi părinţii – ceea ce e normal, având în vedere că orice copil este rezultatul îmbinării dintre cei doi (şi ce plăcută îmbinare!). Avea Jo Dassin într-un cântec o strofă care îmi place mult, şi pentru muzicalitatea cuvintelor, şi pentru perfecţiunea conciziei cu care descrie un copil:

A l’enfant qui viendra,
Qui nous ressemblera,
Qui sera, a la fois, toi et moi…

Adică, pentru cei mai puţin francofoni dintre cititori:

Pentru copilul care va veni,
Care ne va semăna,
Care va fi, pe rând, tu şi eu…

E drept, la noi copilul este, mai degrabă, „pe rând, el şi el”, pentru că Luna e clona făţişă a tatălui ei. Având un bărbat frumos, mă bucur că fetiţa mea seamănă cu el, deşi uneori mi se pare obositor să răspund la întrebările celor din jur, de genul: „Dar tu nu ai fost pe-acolo când s-a născut copilul?”

Abia când Luna a început să vorbească (mult şi cu gesturi ample) a devenit evident pentru toată lumea că este şi copilul meu:

–        Ce bine că ai moştenit ochii mari ai lui tata, Luna! Dar gura cu siguranţă eu ţi-am făcut-o!, am glumit eu într-o zi cu fetiţa mea.

–        Mama, dar cine mi-a făcut degetele de la picioare? Şi între-degetele?

Nu am ştiut să-i răspund la ultima întrebare: „între-degetele” e o zonă care îi suscită doar ei interesul, având grijă să o inspecteze temeinic în fiecare seară, înainte de culcare, în căutare de scame de ciorăpei şi de senzaţii olfactive dubioase. Dar aşa s-a născut un joc nou între noi, în care investigăm cu seriozitate fiecare bucăţică de fiinţă pentru a detecta genele cărui părinte sunt responsabile. Am stabilit astfel că are ochii, nasul şi mintea lui tata, dar gura, mâinile şi temperamentul sunt ale mamei. La capitolul „ce păcat că nu m-ai moştenit pe mine” are forma picioarelor de la tata şi impotenţa sportivă de la mama. Iar odată m-a întrebat şi cine i-a făcut plămânii, pentru că am făcut imprudenţa să o duc la un curs despre corpul uman, de la care nu a rămas cu mare lucru în afară de un schelet din carton şi mai multe întrebări încuietoare.

Atât de mult i-a plăcut Lunei joaca noastră cu „cine mi-a făcut mâinile, picioarele şi nasul” încât, după ce a devenit expertă în analogii, a extins-o şi la colegii de grădiniţă. Într-o zi, mi-a declarat cu cel mai serios aer important pe care îl posedă:

–        Mama, ştiu cine i-a făcut mâinile lui Popescu Patricia.

–        Cine?

–        Tăticul ei.

–        Ţi-a spus ea?, am presupus eu, ca de obicei, greşit, când vine vorba despre relatările copilului meu.

–        Nu, ştiu eu, pentru că mă pricep. Am observat că amândoi au păr pe mână. Deci e clar!

Şi cum, de curând, a făcut la Atelierul Panteziei un arbore „geologic, orologic sau cum i-o zice, mama” şi a înţeles că poţi urca aşa, din cracă-n cracă, până la începutul lumii, sunt tare curioasă să văd ce întrebare va veni prima. Sa fie: ce culoare au ochii lui Dumnezeu? Sau: de ce nu avem cozi ca maimuţele?