Ghid pentru o îndepărtare eficientă a elevilor de plăcerea cititului

Fiind o mamă întârziată, între mine şi fetiţa mea este o generaţie lipsă. Astfel, dacă eu am fost catalogată ca făcând parte din generaţia X, generaţia sacrificată a idealiştilor decreţei, fiică-mea se spune că ar fi sărit peste Y şi s-ar fi înscris direct în generaţia Z, una puternic tehnologizată şi mult mai ancorată în realitate decât cea a părinţilor lor. Printre multe alte diferenţe, normale, aş spune eu, între cele două leaturi, se înscrie şi cea a chemării către lectura cărţilor: foarte mare în cazul meu, mică spre deloc în cazul Lunei. Şi nu cred că se datorează numai asaltului tehnologiei moderne, mult mai ofertantă din punct de vedere al distracţiei decât o biată legătură de foi de hârtie, ci şi unei predispoziţii genetice pe care, întâmplător, eu am avut-o, iar ea pare să nu o posede.

În mod paradoxal, deşi cu lectura propriu-zisă nu se omoară, Luna adoră locurile cu multe cărţi: librăriile frumoase, în care se poate juca în timp ce îi citesc câte ceva la întâmplare, şi bibliotecile de unde îşi poate alege ce cărţi doreşte ea, pentru a le lua, gratis, acasă. Îmi voi aminti toată viaţa prima carte pe care i-am citit-o într-o librărie Diverta, Copacul cel darnic, a lui Shel Silverstein, din cauza căreia nu m-am putut opri multă vreme din hohote de plâns, iar copilul, pe atunci un boţ de om de vreo trei-patru ani, care nu înţelesese nimic din dramatismul teribil al poveştii, m-a consolat înţelept, într-o inversare de roluri surprinzătoare pentru cei din jur. Şi văd că Luna îşi aminteşte şi ea de prima carte pe care şi-a ales-o de la o filială a Bibliotecii Metropolitane, Viaţa, o enciclopedie pentru copii de la Rao, pe care m-a pus să i-o citesc cap-coadă de două ori, cu un interes mult mai mare decât dacă ar fi fost o carte impusă de mine.

Speranţele mele în şcoală ca ajutor în a-mi atrage progenitura pe calea cititului s-au năruit rapid. Clasa pregătitoare, care ar fi trebuit să fie, aşa cum şi numele sugerează, doar o pregătire pentru şcoală, a fost, de fapt, un hei-rup abuziv către performanţă matematică, cu manuale, teme, concursuri şi doar sporadice „scăpări” de lectură agreabilă şi potrivită cu vârsta copiilor. După ce m-am convins că de la învăţătoare nu pot avea pretenţii de mai bine, îmi mai rămăsese speranţa în biblioteca şcolii, ca loc magic de unde ar putea veni impulsul de a citi al copilului. Care copil tare s-a mai bucurat când respectiva învăţătoare (fostă, deja, pentru că am schimbat clasa anul acesta) le-a promis copiilor o vizită la biblioteca şcolii, în Săptămâna Altfel. Promisiunea nu a fost ţinută, la fel ca multe altele, nici măcar Săptămâna Altfel nu a prea fost ţinută, iar Luna a rămas cu dorinţa arzătoare de a vedea biblioteca.
Anul acesta, noua învăţătoare şi-a dus elevii la bibliotecă încă din primele zile, spre marea bucurie a fiică-mii. Iar acum vreo lună, copiii au avut chiar marele privilegiu, mult aşteptat şi acesta, de a împrumuta cărţi pentru acasă. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită era Luna la ieşirea de la şcoală:
– Uite ce carte am luat!, s-a lăudat ea. Numai eu am ales-o pe asta, restul copiilor au luat cărţi de-ale lui Cişpirilă!

În timp, am aflat că mulţi colegi de-ai ei au fost fericiţi de-a dreptul să iasă din rutina zilelor de şcoală şi să pătrundă în bibliotecă şi că au fost şi alţii care au împrumutat, ca şi Luna, povestirile lui Andersen. Singurul lucru pe care nu l-am aflat nici până în ziua de azi este cine naiba e Cişpirilă (un mare autor român, cică), dar nici nu mi se pare important în context. Mai important mi se pare faptul că Luna nu a putut citi nici măcar un paragraf întreg din cartea împrumutată. O carte veche, fără ilustraţii colorate, cu text abundent şi dens, plin de cuvinte grele şi de imagini de groază pentru un copil atât de mic (avem, de exemplu, povestirea despre „micuţa criminală” care îşi ameninţă ostatica, o fetiţă de câţiva anişori, ca şi ea, că îi taie gâtul, cu cuţitul cu care doarme neabătut sub pernă) – o astfel de carte, deci, nu are cum să atragă un copil născut la începutul mileniului trei. I-am citit eu Lunei, cu chiu, cu vai, prima povestire din carte, dar nu am insistat şi pentru restul; îmi aduc aminte cu mare neplăcere de povestirile lui Andersen, nepermis de crude, în care tot timpul murea sau suferea îngrozitor câte cineva, deci pentru care motiv mi-aş supune propriul copil, la fel de sensibil ca şi mine, unei astfel de traume?

Nici lecturile şcolare obligatorii nu par a fi fost selectate după criterii de atractivitate pentru categoria de vârstă a elevilor şi epoca istorică din care fac parte. Anul trecut am intrat în conflict cu fosta învăţătoare pentru că am refuzat să îmi oblig copilul să înveţe poezia cu ursul de pe foaia aceasta:

poezii-pregatitoare

A se remarca lipsa diacriticelor, a semnelor de punctuaţie corecte sau chiar a predicatului din prima propoziţie – nu am de unde şti exact, deoarece se poate remarca şi o totală lipsă de sens acolo.

Caietul de lectură de anul acesta este un pic mai breaz, dar parcă tot nu e ceea ce ar trebui. A început cu poezii frumoase, ale unor autori cunoscuţi, cu jocuri de vocabular şi cu desene colorate. Dar prima proză din carte este povestea arhicunoscută a Albei ca Zăpada, care nu poate decât plictisi nişte copii deja de clasa întâi. Iar pe părinţii lor îi poate enerva, atunci când copiii îi întreabă:

– Ce înseamnă „trufaşă”?

– Mândră.

– Şi de ce scrie aici „pe atât de mândră şi trufaşă”, atunci? Înseamnă că e „mândră şi mândră”?

Este impardonabil să ai orice fel de greşeală într-un manual de şcoală, dar să ai o astfel de scăpare grosolană de vocabular într-un text propus tocmai pentru a-l îmbunătăţi pe al tău e deja incalificabil. Şi uite-aşa s-a făcut că Luna nu a citit nici povestea asta, rămânând să înveţe cuvinte noi (?) din alte texte, precum cel de mai jos:

cocorii

Este o poveste frumos scrisă, nu bănuiam că Cezar Petrescu, ale cărui romane le-am devorat în tinereţea mea, a scris şi bucolice din astea. Dar atât de desuetă… Ce bine îi va prinde Lunei, când va fi mare, în conversaţiile ei de prin anul 2030, să zicem, să strecoare câte-un „brazdă”, „holdă” sau „canaf”, spre intimidarea interlocutorului! Şi m-am asigurat că reţine doar sensul de „plânset” al „tânguirii”, din lista arhaică propusă de autorii cărţii, ca să nu se trezească cumva că se duce la cabinetul medical, de exemplu, şi începe cu:

– Am şi eu o tânguire cu piciorul stâng, dom’ doctor, mă doare când îl pun în pământ.

În fine, tânguirile mele ar putea continua mult şi bine. Aproape că nu e zi să nu descopăr greşeli de ortografie, de exprimare sau de logică în manualele Lunei. Nimeni nu pare a lua în serios importanţa deosebită pe care o are fiecare cuvinţel de acolo pentru copiii aflaţi la începutul relaţiei lor cu şcoala, cu viaţa şi cu cunoaşterea organizată. De fapt, şcoala toată parcă este gândită în scopul de a îndepărta copiii de la dorinţa de cunoaştere şi de a dărâma şi bruma de educaţie pe care unii dintre părinţi încercăm să le-o fixăm cât mai bine alor noştri, în perioada preşcolară. Iar ultima întâmplare exemplară în acest sens este proaspătă, proaspătă, de ieri, când fiică-mea mi-a povestit la ieşirea de la şcoală:

– Azi m-am dus să împrumut o carte de la bibliotecă.

Emoţii, desigur, de mamă impresionată, din partea mea.

– V-a trimis doamna?

– Nu, m-am dus eu aşa, într-o pauză. Era cam coadă, că erau mulţi copii mari acolo. Şi când am ajuns şi eu am zis că vreau o carte şi bibliotecara m-a scos afară din rând.

– Cum aşa?

– Păi ăia mari doar aduceau cărţi înapoi. Doar eu voiam una nouă. Şi, în loc să-mi spună ce carte să iau, să îmi recomande ceva, a tăcut şi nici nu m-a mai băgat în seamă, a vorbit cu următorul la rând.

– Şi tu ce ai făcut?

– M-am dus să mă uit la rafturi, unde vedeam că sunt cărţi pentru copii mici, să îmi aleg ceva.

Ce-mi mai place atitudinea Lunei! De multe ori îmi dă adevărate lecţii de comportament, deşi am trăit cu aproape patruzeci de ani mai mult decât ea.

– Dar când să pun mâna pe o carte, bibliotecara a ţipat la mine: „Alea nu sunt de luat acasă!”. Şi atât. De ce le mai ţine acolo dacă nu sunt de dat?!, m-a întrebat fiică-mea, retoric.

– Nu ştiu, Luna, or exista nişte reguli acolo… Dar ai dreptate că ar fi trebuit să ţi le explice şi să te ajute, nu să se poarte aşa…

– Atunci am plecat. Nu cred că o mai plac pe doamna bibliotecară.

Ţineţi-o tot aşa, dragi angajaţi ai sistemului care ar trebui să ne educaţi copiii, cu pregătire şi dăruire! Continuaţi să dărâmaţi în loc să construiţi, să îndepărtaţi în loc să atrageţi, să inspiraţi revoltă în loc de respect! Să duruie morile de creieraşe, zic! Praf să le facă!

Publicitate

Am o dilemă: derapajele şcolii trebuie combătute sau tolerate acasă?

I-am vorbit întotdeauna fetiţei mele cu sinceritate şi cu cuvinte „de oameni mari”. Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles, ca atunci când îi pup „bubiţa” de la „mânuţă” sau când evit un răspuns prea concret la întrebările ei despre cum se fac copiii. Dar asta doar pentru că ea chiar are bubiţe, nu răni serioase, şi pentru că mâinile ei sunt mititele, şi pentru că nu este pregătită fizic să înţeleagă noţiunea de sex. În rest, nu am considerat necesar să folosesc expresii forţate (de ce să-i spun „cuvinte-prietene”, de exemplu, când există termenul „sinonime”?) ori să îi dau explicaţii mincinoase sau puerile la întrebări naturale, aşa cum văd la îngrijorător de mulţi adulţi din jurul meu.

Până acum, credeam că am procedat corect. Luna e un copil care comunică coerent şi cu care te poţi înţelege fără prea mari eforturi, chiar şi atunci când e vorba de făcut lucruri care nu îi plac. Cam ca un adult. Dar astăzi am avut un incident care m-a pus pe gânduri.

La ieşirea de la şcoală, învăţătoarea mi-a relatat că, atunci când a întrebat-o pe Luna de ce nu a învăţat poeziile date acasă acum câteva zile, ea a răspuns cu seninătate:

– Pentru că mama a spus că sunt proaste şi că nu trebuie să le învăţ.

Şi mi-a atras atenţia, supărată, să nu-i mai spun copilului tot ce gândesc. Mi-am cerut scuze pentru regretabilul incident şi pentru vocabularul folosit, dar am asigurat-o că voi continua să îi împărtăşesc Lunei părerile mele sincere despre orice. Ceea ce a dus la o încheiere bruscă a conversaţiei din partea învăţătoarei.

Copilul afirmase trei adevăruri: 1. chiar aşa spusesem, 2. poeziile erau realmente proaste, 3. temele la clasa pregătitoare sunt opţionale. Dar poeziile respective au fost singurele teme pe care ne-am permis să le „sărim” de când a început şcoala. Iar Luna e prea mică pentru a înţelege că anumite lucruri discutate acasă trebuie să rămână confidenţiale.

Dilema care mă macină acum este dacă procedez bine, totuşi. Poate ar trebui să o las să înveţe poezii forţate şi întortocheate, din care lipsesc pe alocuri rima, ritmul şi chiar predicatul.

Şi poate am greşit şi atunci când a venit de la şcoală şi mi-a spus încântată:

– Mama, azi am văzut un film cu planetele. Ştiai că pe cea mai mică planetă o cheamă Pluto, ca în Mickey Mouse?

Iar eu i-am tăiat elanul şi i-am răspuns că Pluto nu mai e considerată planetă de ani de zile.

Sau poate am greşit când mi-a povestit că în China se scrie de la dreapta la stânga (mie, care am făcut Chineza la facultatate!), iar eu i-am răspuns că nu e adevărat, contrazicându-l astfel pe profesorul care le spusese asta la şcoală.

Ştiu, ştiu, va mai auzi multe prostii, din ce în ce mai grave odată cu trecerea în clase superioare, ale căror manuale abundă în inutilităţi şi perle, dar nu cumva se ajunge acolo tocmai pentru că tolerăm prostiile care ni se par minore, la început?