Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Reclame

Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

Weekenduri ne-preţuite în familie

Este destul de greu să încerci să împaci şi capra, şi varza, şi lupul, atunci când este vorba de petrecerea timpului liber al unei familii cu copil încă mic, iar timpul acela este extrem de limitat. Ştiu din proprie experienţă: eu locuiesc cu fiică-mea la Bucureşti, bărbatu-meu cu munca lui la Giurgiu, iar în zilele de weekend în care ne întâlnim trebuie cumva să ne împărţim între nevoile mele culturale, plăcerile lui sportive şi nemăsurata dorinţă de a distracţie a copilului. Ceea ce este, de obicei, imposibil. Dar există şi excepţii, weekenduri în care astrele se aliniază şi ne ajută să jonglăm armonios cu dorinţe, emoţii şi oportunităţi, astfel încât să ne putem bucura împreună de oferta de timp liber a Bucureştiului. Aşa cum a fost în ultimele două weekenduri. Dar să vă povestesc:

A fost mai întâi festivalul Etnorama, la care mi-am dorit mult să merg să îl ascult în concert pe Marius Mihalache. Nici jazzul, nici folclorul şi nici ţambalul nu se poate spune că i-ar atrage pe ceilalţi membri ai familiei mele, dar s-au înduplecat şi au fost cu mine în Herăstrău. Acolo, eu m-am instalat în faţa scenei şi am devorat pur şi simplu toată acea cântare minunată (e un fenomen Mihalache, şi nu numai el – băiatul său, un copil minune al bateriei, merită neapărat urmărit), iar ai mei s-au dus să caşte ochii la chioşcurile învecinate. Sigur că aş fi preferat să ne bucurăm împreună de muzică, dar nici aşa nu a fost prea rău, iar la sfârşitul serii, când am tras linie, cred că am ieşit cu toţii pe plus: eu bucuroasă că am ascultat ceva frumos, bărbatu-meu sătul după ce mâncase grătar acolo, iar copilul cu un fluier nou şi cu pofta de aventură ostoită, dat fiind că ne-am rătăcit la întoarcere prin parc (noapte, întuneric, boscheţi, toate aleile sunt la fel…).

A doua zi eram invitaţi la un eveniment tare drăguţ, o combinaţie de lansare de carte, prezentare de spectacol şi atelier de lectură şi improvizaţie pentru părinţi-blogger şi copii, organizat de Laura Frunză şi editura Litera la librăria Cărtureşti Carusel (decretată cea mai frumoasă librărie din lume de către fiică-mea). Bărbatu-meu ne-a condus acolo, dar nu a vrut să rămână cu noi, pentru că i s-a părut că era în plus, singurul bărbat printre atâtea mămici. Aşa că, după ce a dat o raită prin librărie, a plecat să ne aştepte la o terasă din Centrul Vechi. Ei bine, eu cred că a greşit: ne-am distrat foarte tare să ne imaginăm o poveste cu copilaşi, căţeluşi, îngheţată magică şi Nutella (mda, fiecare cu slăbiciunile lui), la care cel mai inventiv s-a dovedit a fi… un tătic. Pentru că a rămas până la urmă unul acolo (soţul Ioanei de la Pisica pe sârmă), iar el a avut cel mai mare succes. Şi s-a mai întâmplat un lucru pe care îmi pare rău că bărbatu-meu l-a ratat: Luna a citit impecabil, la prima vedere şi la prima lectură în public. Am rămas uimită, pentru că nu mă aşteptam ca un copil care până mai ieri se lăsa implorat ca să citească ceva, orice, şi refuza cu spaimă orice manifestare publică de acest gen, să citească fără greşeală şi cu intonaţie în faţa mai multor oameni necunoscuţi. Mi s-au umezit ochii de emoţie şi mi-am adus aminte de un principiu de viaţă foarte important, pe care mulţi părinţi din jurul meu par să îl neglijeze, şi anume: „Toate la timpul lor”. Da, e un timp pentru toate şi nu trebuie să ne împingem mereu de la spate copiii să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiţi. Dar îmi propun să detaliez altadată subiectul. Acum vă mai spun doar că Luna a fost şi ea fericită de reuşita ei, că a mâncat „doar vreo 4-7 pateuri” de acolo, ca să o citez, deşi în realitate o suspectez că a băgat vreo 10 la ghiozdan, şi că a plecat acasă cu o carte care i-a captivat imediat pe amândoi, pe ea şi pe taică-său, astfel încât per total pot spune că a fost iar un eveniment din care am avut cu toţii ceva de câştigat.

Apoi, weekendul trecut, am dus-o mai întâi pe Luna la un atelier despre memorie, la Gritty Hub în Cotroceni –  pe care, de altfel, vi-l recomand cu drag. O mână de tineri entuziaşti au pritocit un concept de „cuib” în care să discute cu copiii despre fascinanta lume a creierului, făcând în acest fel o educaţie non-convenţională şi în acelaşi timp ajutându-i să îşi cunoască şi dezvolte personalitatea şi trăsăturile pozitive. Ei spun că fac „antrenamentul psihologic al caracterului” şi au o groază de explicaţii savante pe site-ul lor, eu spun doar că am găsit acolo o atmosferă caldă, în care discuţiile serioase cu copiii au curs firesc şi plăcut, şi unde Luna de-abia aşteaptă să mai meargă, şi la ateliere, şi în tabere, şi la orice ar mai organiza. Eram aproape sigură că îi va plăcea acolo, pentru că ea este vizibil atrasă de psihologie. Aşa că vom repeta experienţa şi în weekendul următor, când am înscris-o la alte două ateliere despre funcţionarea creierului, trucuri pentru învăţarea eficientă şi, respectiv, auto-control, după care ne vom decide la care dintre ele să continue să meargă pe o perioadă mai lungă. Puteţi profita şi voi de acest ultim weekend cu ateliere demo gratuite, cu înscrierea aici. Poate ne vedem acolo!

În timp ce Luna învăţa şmecherii pentru a ţine minte mai uşor noţiuni de la şcoală care nu se lasă memorate şi pace, noi am băut o cafea la o terasă învecinată. Printre altele (v-aş povesti, dar sunt lucruri ce pur şi simplu nu fac obiectul unui blog de mamă…). O cafea făcută de un italian, într-o după-amiază de sâmbătă, imediat după o ploicică de primăvară, pe o stradă cu multă iasomie înflorită – un moment perfect, cum de mult nu mai surprinsesem cu camera ascunsă a sufletului meu.

Iar a doua zi, ca pentru a încununa eforturile mele de a strânge toată familia la un loc, am participat împreună, cap-coadă, la un atelier pentru copii şi părinţi. Foarte reticenţi i-am dus pe ai mei la Muzeul de Artă Contemporană. Nu pentru că nu le-ar plăcea acolo (din contră, e muzeul preferat al Lunei, dar mai ales datorită liftului său de sticlă cu vedere panoramică asupra Bucureştiului), dar pentru că tema atelierului oferit de Asociaţia Da’De Ce era: „De ce (nu) îmi iubesc ţara”. Ce poate fi mai plicticos decât o discuţie despre patriotism într-o duminică dimineaţă? Ei bine, nu a fost deloc plicticos. Mai întâi pentru că am văzut o expoziţie foarte frumoasă (cunoaşteţi arta lui Mihai Olos, căruia îi este închinată o retrospectivă la MNAC zilele acestea?), apoi pentru că am aflat multe lucruri interesante de la susţinătorii atelierului (de arta prin corespondenţă aţi auzit?), şi pentru că am revăzut-o pe Katia Pascariu, o actriţă fenomenală care m-a surprins cu performanţa ei din Copii răi şi care a ştiut să capteze atenţia participanţilor şi la atelierul de faţă, şi pentru că am jucat cu toţii câteva jocuri atractive, în care ne-am implicat adulţi şi copii deopotrivă. La sfârşit am realizat, pe familii, un mini-proiect care să aibă legătură cu tema atelierului, iar copiii au desenat cărţi poştale cu clădirea Parlamentului, care vor fi trimise pe bune, prin Poştă, destinatarilor pe care i-au ales ei (Luna a scris două, câte una pentru fiecare bunic pe care îl mai posedă). Dar doar după ce se va încheia expoziţia realizată cu aceste lucrări ale copiilor, plus performance-urile noastre ad-hoc pe teme patriotice, ca parte a unui proiect mai amplu ce va continua să se desfăşoare pe plan naţional în perioada următoare. Dacă sunteţi curioşi, puteţi veni şi voi azi, la 17:00, la vernisajul de la MNAC şi, mai ales, puteţi participa la ultimul atelier din proiect, sâmbăta viitoare, dacă vă înscrieţi aici. Este tot gratuit şi, sper, la fel de interesant.

Nu ştiu dacă a reuşit planul meu de a învigora cât de cât sentimentul patriotic al fetiţei mele (până acum, noţiunea aceasta a lipsit cu desăvârşire din educaţia ei şcolară, sau a fost abordată defectuos, prin cuvinte pompoase dar lipsite de esenţă sau înţeles real pentru un copil atât de mic). Cert este că şi la acest din urmă atelier am avut parte de o emoţie plăcută, ceva între duioşie şi mândrie, când am văzut-o pe Luna foarte implicată în desfăşurarea lui. A ascultat cu atenţie tot ce s-a spus, a îndeplinit toate sarcinile de joc care i-au fost date şi, mai ales, a intervenit cu răspunsuri şi idei pe tot parcursul atelierului – ceea ce constituie o altă premieră. De obicei, era prea timidă ca să ia cuvântul în public, acum însă a fost cea mai activă de acolo, păstrând în acelaşi timp măsura în toate (de multe ori întâlnesc copii care vorbesc excesiv în astfel de situaţii şi pe care părinţii nu se sinchisesc să îi atenţioneze, astfel încât se ajunge uşor la haos şi se deturnează scopul discuţiilor). Probabil că şi aici tot de „Toate la timpul lor” a fost vorba…

E drept că, în dulcele stil al casei, a şi dat cu bâta în baltă uneori, ca atunci când s-a pus întrebarea:

– Copii, voi ştiţi ce se află în clădirea aceasta în care ne aflăm acum, numită şi Casa Poporului?

– Da, a răspuns prompt fiică-mea. O cafenea!

Dar m-am consolat cu gândul că e întotdeauna loc de mai rău şi am plecat de acolo cu o senzaţie plăcută, de timp valoros petrecut în familie, deşi nu plătisem nimic pentru el. Pentru că adevăratele valori nu se calculează în bani, iar ocaziile de a îţi strânge familia în jurul unui obiectiv comun, plăcut tuturor, s-ar putea să fie mult mai multe de cât ne temem noi că sunt, în această veşnică goană după timp liber de calitate petrecut împreună. Trebuie doar să ştii să le cauţi.

P.S. Ca să ştiţi, cafeneaua din Casa Poporului, aceea cu panorama spectaculoasă de pe terasa MNAC-ului, este închisă pentru renovare în perioada asta. A fost, evident, primul lucru pe care l-am căutat cu toţii când am ajuns duminică la muzeu 😉