O excursie la Vulcanii Noroioşi

Tare fioros a mai început această clasă a cincea pentru noi: puzderie de materii, fiecare cu programa cât mai încărcată, multe teme, multe noţiuni prea savante pentru copiii ăştia mititei, care mai ieri plângeau în braţele învăţătoarelor pentru cine ştie ce zgaibă, calcule cu puteri la matematică, de parcă s-ar opri Pământul mâine din învârtit dacă nu ştiu nişte copii de zece ani cât înseamnă 2 la puterea a şapteşpea… În fine, om supravieţui, cela mai probabil. Dar nu ştiu cu ce uzură fizică şi psihică vom rămâne după acest an de hei-rup. Pentru că nu rămâne timp aproape deloc, în economia unei zile, pentru relaxare. E şcoală, teme şi lecturi suplimentare. Atât.

Acestea fiind zise, am cedat totuşi rugăminţilor copilului de a a-l lăsa într-o excursie cu şcoala, în weekendul care tocmai a trecut. Mai ales că mergeau şi două colege apropiate de-ale Lunei, iar profesorii însoţitori erau dintre cei mai simpatici şi, prin urmare, mai iubiţi de elevi. În plus, se pleca sâmbătă dimineaţă şi întoarcerea era duminică la prânz, deci putea să-şi facă şi nelipsitele teme pentru luni.

De pe drumul de dus, am avut o singură informaţie, dar preţioasă pentru mine:

– Mama, avem centuri în autocar, aşa cum îţi place ţie!

Aşa este, îmi place. O singură dată i s-a mai întâmplat să plece într-o excursie cu şcoala cu un autocar dotat cu centuri, iar asta se întâmpla, hăt, în clasa pregătitoare, când a fost la Pietroşani de Argeş. După aceea, de fiecare dată a fost cu mijloace de transport în care copiii oscilau la liber printre scaune şi pe culoare sau erau înghesuiţi mai mulţi decât numărul de locuri aşezat, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă pentru o deplasare pe drumurile patriei. Din păcate, nu există obligativitate în Codul Rutier pentru dotarea autocarelor cu centuri, aşa cum există pentru maşinile personale. Nu a interesat pe nimeni chestiunea nici atunci când am propus-o, cu ocazia unei consultări publice înainte de modificarea Codului Rutier de acum câţiva ani. În ciuda atâtor accidente colective şi cutremurătoare, preferăm să mergem în continuare la întâmplare, după cum ne-o fi scris, adică, în dulcele spirit mioritic ce ne caracterizează.

Dar să revenim la lucruri ceva mai vesele…

Prima impresie asupra locului în care urmau să fie cazaţi a fost una surprinzătoare pentru mine:

– Mama, aici e ca la Hollywood!

Wow! Cum adică, să fie ca la Hollywood în comuna Berca, judeţul Buzău? De-abia când a adăugat: „Şi ca la Braşov”, mi-am dat seama despre ce era vorba:

– Adică au numele localităţii scris cu litere mari, pe un deal. Am fost şi noi să le vedem.

Părerea bună a continuat să planeze toată ziua asupra copilului: pensiunea Matei, în care au fost cazaţi, arăta foarte bine, patul Lunei era cel mai elegant şi confortabil din cameră, iar oamenii de acolo erau foarte amabili cu copiii. S-au dus să viziteze celebrii Vulcani Noroioşi, care pur şi simplu au fascinat-o pe Luna, mi-a zis că vrea neapărat să mai mergem acolo, mai ales că noi (părinţii ei) nu i-am văzut încă. Singurul stres a fost că au trebuit să fie foarte atenţi, pentru că tot timpul îi rămânea câte vreunui copil pantoful înfipt în lavă, sau cum s-o numi mâzga aceea (rece) din care e compus solul de acolo. Dar se pare că a fost foarte distractiv, aşa că s-au întors veseli şi în formă la pensiune. Chiar sunt curioasă să merg şi eu într-o zi, să văd ce ar putea fi atât de interesant la un deşert pietros, punctat de zone de noroi cu bulbuci, aşa cum îmi pare mie locul ăla, din poze.

vulcanii-noroiosi

Apoi, au mai vizitat două obiective de mare interes turistic local: o mănăstire şi un supermarket. De la mănăstire şi-a luat o sticluţă cu mir (cu vaporizator, ca o fiolă din acelea de testere de parfum, s-au modernizat măicuţele!) şi două lumânări (nu mă întrebaţi…), iar de la Profi, pufuleţi, ciocolate, chipsuri şi alte câteva ronţăieli, probabil în dorinţa de a face provizii pentru acel moment catastrofic despre care scriam la început, în care Pământul se va opri din rotaţie. Lumânările au ajuns bucăţi acasă, fiola cu mir a avut şi ea viaţă scurtă, pentru că a dat-o jos de pe masă motanul şi s-a făcut praf, doar pufuleţii şi restul au supravieţuit transportului şi aşteaptă acum, în dulap, ocazia de a fi consumaţi în familie. Sper ca acea ocazie să nu fie, totuşi, sfârşitul lumii.

Şi cam asta a fost partea turistică a excursiei. Copiii şi-au petrecut restul serii la pensiune. O vreme, s-au jucat la interior, care cu ce i s-a părut mai interesant. Băieţii din clasa Lunei s-au distrat să deschidă uşa de la camera fetelor, până când fetele au cerut o cheie de la recepţie şi atunci băieţii au trebuit să se mulţumească cu uşa de la camera lor proprie, pe care au rupt-o. Fetele din clasa Lunei (cică) s-au distrat jucându-se cu steluţa aceea interactivă de la Noriel, jocul Adevărat sau fals, cu întrebări de cultură generală. Iar copiii ceilalţi s-au distrat cu ceva ce fiică-mea a numit: „Adevăr sau provocare, modul extrem”.

– Cum adică, „modul extrem”?, am întrebat-o eu îngrijorată.

– Eh.

Atât a putut să îmi răspundă. Voi continua, deci, să mă îngrijorez de fiecare dată când va fi plecată cu colegii pe vreundeva.

Apoi, au cioplit dovleci şi au mâncat cina, ocazie cu care fiică-mea mi-a făcut un compliment nepreţuit:

– Mama, să ştii că tu găteşti, de fapt, foarte bine. Mai bine chiar decât la restaurant. Bine, nu chiar tot ce găteşti… şi nu chiar toate restaurantele… dar mai bine decât aici.

După masă, au făcut foc de tabără şi au fript bezele la el – ultima mare pasiune gastronomică împrumutată de la americani, care face furori printre copiii noştri. Apoi s-au costumat ca toţi dracii (la propriu, pentru că a fost seară cu tematică de Halloween) şi au încins de o petrecere. În fine, nu au fost toţi draci. Unii au fost IT, mulţi au fost scheleţi, câteva vrăjitoare, Moartea în carne şi oase, câţiva vampiri sau chiar ceva foarte interesant, precum colega fiică-mii care îşi pictase două picături de sânge la colţurile gurii:

– Toată lumea de la petrecere credea că era vampir, mi-a povestit Luna, dar ea nu era vampir. Era un canibal asocial deprimat!

Mda, ne-am dat naibii…

Iar finalul apoteotic al serii a constat în cel mai aşteptat moment de către fiică-mea, şi anume, concursul de karaoke. Se antrenează de ani de zile pentru o astfel de ocazie, de fapt doar aşa îşi petrece puţinul timp liber de acasă: cântă şi dansează, cu căştile pe urechi, pe aceleaşi şi aceleaşi melodii de YouTube care îi plac, şi pe care a ajuns să le cunoască la silabă. Pentru concursul din excursie, optase pentru o melodie perfect adaptată vârstei lor şi tematicii de Halloween a serii, „Look What You Made Me Do”, cu o Taylor Swift erotică, dar proaspăt ieşită din mormânt, cu intenţia de a se răzbuna pe fostul său iubit. Şi totuşi:

– Mama, mama! Am câştigat concursul de karaoke.

– Super! Felicitări! Cine a fost în juriu?

– Profu’ de geografie. El mi-a dat premiul cel mare, o sticlă de apă!

– Dar ce juriu e ăsta, cu un singur jurat? Şi n-ar fi fost mai corect să fie măcar nevastă-sa, că e profă de muzică?

– Eh, eu bănuiesc că ea îi sufla, de fapt, ce punctaje să dea…

Deci, dacă a fost părere de profesionist la mijloc, eu cred că e OK. Din păcate, Luna ne-a interzis să consumăm din sticla aceea de apă. E trofeul ei şi e hotărâtă să îl păstreze, ceea ce mă cam incomodează puţin prin casa asta în care cu greu mai găseşti loc să arunci un ac. Nu aceeaşi soartă au avut cârnaţii de Pleşcoi pe care ni i-a adus la întoarcere. Ne sunase să ne anunţe că vor face o escală în drumul către Bucureşti „în locul în care s-a născut Elena Udrea”. Am rugat-o să ne ia un mănunchi de cârnaţi din acel loc binecuvântat cu atâtea talente, atât culinare, cât şi politice, şi chiar ne-a luat, din banii ei – ceea ce e semn de mare şi rară generozitate din partea ei. Ghinionul a fost că ne-a luat unii picanţi, pe care ne-a fost cam dificil să îi consumăm. Dar gestul contează, nu-i aşa?

În concluzie, a fost o excursie plină de bucurie pentru ea. Şi pentru noi, de fapt, care ne-am luat bilete la o piesă de teatru „pentru oameni mari” („Vacanţă în Guadelupa”, la Nottara, o piesă agreabilă, dar nimic senzaţional) şi ne-am permis luxul de a ieşi singuri în oraş într-o sâmbătă seară, aşa cum nu am mai făcut-o de ani şi ani de zile. Iar amintirea acestei escapade de o zi a fost înscrisă până şi în piatră, sau ce naiba e materia aceea de la Vulcanii Noroioşi.

– Am făcut semnul nostru acolo, ne-a anunţat Luna, mândră tare de ea.

Cum nu ştiam că avem un semn al nostru, mi-a luat câteva clipe să înţeleg ce vrea să spună cu asta. Apoi m-am prins că „LMT” nu poate însemna decât „Luna, mama şi tata”. Un semn care a dispărut probabil foarte curând din pământ, dar a rămas, uite, într-o poză ce ne va fi mereu aproape de suflete, chiar şi atunci când, fizic, triada noastră se va fi răspândit prin lumea largă.

Publicitate

Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte

M-am bucurat mult când s-au aliniat toate astrele şi am putut pleca într-o mică vacanţă de câteva zile, în Poiana Braşov, la sfârşitul lunii octombrie 2018. În primul rând, pentru că noi plecăm rar de tot undeva, cu excepţia cinematografului de la mall şi a cârciumioarei din cartier unde se face o ciorbă de fasole delicioasă. În al doilea rând, pentru că a fost ultima vacanţă de toamnă a copilului, valabilă doar pentru clasele primare, şi mi s-a părut o idee bună să profităm de ea. Şi în al treilea rând – dar nicidecum ultimul – pentru că urma să ne întâlnim la Braşov cu o familie foarte simpatică, întâlnită pe internet, cu care de-abia aşteptam să facem cunoştinţă. Pentru că vine o vârstă la care cam aşa arată blind date-urile: cuminţele şi în familie…

Am rezervat o cameră la un hotel care părea să ofere un raport bun calitate-preţ (plus un spa care îi atrăgea pe ai mei, pasionaţi de înot şi masaje) şi, într-o dimineaţă de luni, am plecat cu maşina pe DN1. Drumul s-a desfăşurat fără aglomeraţie în trafic şi fără întâmplări demne de menţionat. Poate cu excepţia unei discuţii mai interesante, pe care am avut-o pe când treceam prin faţa fostei rafinării de la Brazi:

– Uite, Luna, acolo a fost o rafinărie, a zis tatăl.

– Mda, a zis copilul, cu ochii în ecranul telefonului.

– Măcar ştii ce e aia?, am insistat noi să-i atragem interesul pentru lumea exterioară.

– Probabil ceva ce face lucruri rafinate.

– Şi ce e aia „rafinat”?

– Păi e atunci când bei o ceaşcă de ceai şi ridici degetul mic.

Exact.

Şi a mai fost un mic incident dătător de palpitaţii, atunci când am realizat, pe la Cotul Donului, că nu îmi aduc aminte să îi fi pus copilului în bagaje vreo haină mai groasă. Era în bluziţă şi atât.

– Luna…, am început eu cu teamă, ţi-ai luat geaca de fâş la tine?

– Evident că mi-am luat-o, m-a liniştit ea. E în bagaj.

Parenting responsabil, cică.  Noroc că a crescut copilul suficient cât să îşi poarte singur de grijă!

Oricum, haina nu s-a prea dovedit utilă în respectiva excursie. Erau spre 30 de grade la soare în Poiana Braşov. Aşa că mai degrabă am suferit eu de cald, pentru că mă pregătisem (prea) prudent, cu pulovăre, căciuli şi fulare, decât copilul de frig în bluziţele ei subţiri.

Era, într-adevăr, drăguţ la hotelul Escalade. Acesta este aşezat convenabil, pe la mijlocul staţiunii şi pe marginea drumului principal, e curat, areun restaurant rezonabil şi o bază de agrement bună dacă petreci acolo doar câteva zile. Adică piscina cu hidro-terapie e frumuşică, dar cam mică, iar sala de jocuri pusă la dispoziţia clienţilor ar necesita reparaţii serioase, cu darts-ul care nu funcţiona sau masa de ping-pong strâmbă. Parcarea este şi ea destul de generoasă – lucru care s-a dovedit util pentru mine într-un fel pe care încă nu îl puteam bănui în prima zi.

După ce ne-am instalat, acomodat şi odihnit, am ieşit la întâlnirea pe nevăzute cu prietenii de pe Facebook. Din fericire, şi ei s-au dovedit aşa cum ni-i imaginam şi ceva pe deasupra (fetiţa lor e genul acela care te face să crezi că a răsărit soarele dacă intră ea undeva, şi pentru care mi-ar mai trebui cel puţin un blog, dacă aş asista la mai multe conversaţii de-ale ei cu fiică-mea), aşa că am petrecut o seară agreabilă, cu o şedinţă de călărie pentru fetele noastre la stâna din buza staţiunii şi o masă la Coliba Haiducilor, singurul restaurant din apropiere deschis într-o luni de octombrie.

A doua zi, copiii mei (Luna şi bărbatu-meu, adică) s-au jucat în piscină şi la baza sportivă de lângă hotel, unde au condus maşinuţe 4X4 pe teren accidentat, au mângâiat „căţeluşi” prietenoşi şi au tras la tir cu nişte arme care mie îmi păreau îngrijorător de autentice.

Am urcat apoi cu telecabina pe Postăvaru – o adevărată probă de curaj din partea mea, anxioasă cum sunt), am admirat un pic peisajul şi un parapantist curajos, şi ne-am întors, ca nişte ne-aventurieri ce suntem, cu următoarea telecabină. Seara, am coborât în Braşov, să luăm masa împreună cu noii noştri prieteni. Lunei i-a plăcut la nebunie oraşul văzut prin parbrizul maşinii şi ne-a decretat:

– Când o să fiu mare, o să mă mut la Braşov. Sper că nu o să vă deranjeze să veniţi cu mine aici, când o să fiţi la pensie.

Am apreciat, desigur, generozitatea acestui gând curat, de copil. Ba chiar m-am gândit că nici nu pare o idee atât de rea. Oraşul e, într-adevăr, mai liniştit decât Bucureştiul, centrul acela vechi arată occidental, atmosfera şi mâncarea de la restaurantul italienesc la care am mâncat au fost foarte plăcute (restaurantul Dei Frati, cam scump pentru gustul meu, dar foarte bun atunci când plăteşte altcineva, aşa cum a fost şi cazul nostru), aerul serii în care ne-am plimbat aiurea pe străzi era de-a dreptul savuros pentru unii ca noi, obişnuiţi cu poluarea din Capitală… Pe scurt, încă o zi frumoasă se încheia aici. Ca să nu mai punem la socoteală şi caserola uriaşă cu tiramisu de-li-cios făcut de noua noastră prietenă de la Braşov şi care ne-a îndulcit tot restul şederii la hotel.

A treia zi, ne-am hotărât că Poiana nu mai are ce să ne ofere, aşa că am luat-o înspre Bran. Intenţionam să profităm de faptul că era Halloween-ul, probabil că la „castelul lui Dracula” erau multe activităţi tematice într-o astfel de zi. Am ajuns acolo după un mic ocol prin Ghimbav, să se poată da copiii mei cu kartul pe o pistă mai serioasă:

Apoi am avut o tentativă să renunţăm la Bran, după ce ne-am trezit într-o coadă de maşini ca la un semafor în centrul Bucureştiului, la ieşirea din Zărneşti. E acolo un drum în construcţie de luni întregi, o bătaie de joc aşa cum se întâlneşte peste tot în ţara asta administrată de impostori şi locuită de proşti (ca mine) care le înghit măgăriile. E de neînţeles faptul că se pot lungi atât de mult blocajele unui drum de un interes turistic uriaş… Dar faptul că stăteam pe loc a avut şi avantajele lui: am avut timp suficient să observăm, fotografiem şi chiar şi să citim toată această firmă aflată pe un magazin de pe marginea drumului, cea mai lungă şi mai românească versiune a lui „Coffee to go” pe care am văzut-o vreodată:

Când am ajuns, în sfârşit, la poalele castelului, în patria kitsch-urilor tematice, de unde, desigur, nu am rezistat să nu ne aprovizionăm cu ceva recuzită:

Am vizitat şi castelul, dar doar pentru a ne re-confirma, dacă mai era cazul, că nu suntem deloc, dar deloc!, genul acela de turişti. Noi, adulţii, ne-am plictisit copios, iar pe Luna nu a părut să o intereseze nimic din istoria acelor locuri. Aşa că am regretat banii daţi pe bilete şi suflul pierdut cu urcarea nenumăratelor scări.

Pentru ultima seară în Poiană, ne-am hotărât să mergem să căutăm o masă de ping-pong pe care chiar să se poată juca, la centrul de agrement de la baza pârtiei din staţiune. Apoi, intenţionam să căutăm şi un restaurant local, la care să putem ajunge în plimbare uşoară, de seară. Doar că planurile ne-au fost date complet peste cap. Probabil din cauza mea, trebuie să recunosc. Pentru că eu m-am încăpăţânat să aleg un alt drum decât ai mei, până la centru. Ei au zis că o iau pe o scurtătură, eu le-am atras atenţia că mie îmi pare mai degrabă lungitură, ei au zis să o luăm pe căi diferite şi să vedem care ajunge primul. Şi sunt convinsă că aş fi ajuns eu, dacă atenţia nu mi-ar fi fost atrasă de… un mieunat. Se auzea de departe, în liniştea serii (era cam ora 18:00 şi deja întuneric), chiar vizavi de centrul de agrement. Un mieunat din acela mic, dar hotărât, de pisoi. Apoi am văzut o familie cu doi băieţei care se oprise lângă animăluţ. Copiii îl luaseră în mână, păreau să îl placă cu toţii, m-am bucurat gândindu-mă că cel mic tocmai îşi găsise o familie şi am trecut mai departe. Dar nu m-am îndepărtat prea mult, că mieunatul a început să se audă din nou, sfâşâind cu şi mai multă putere tăcerea din jur. Copiii îl lăsaseră la loc pe pisoi, în iarbă, iar familia îşi văzuse de drumul ei, aparent fără niciun regret. Şi atunci, mi s-au învârtit în minte mai multe gânduri şi imagini (prea triste pentru a povesti despre ele acum) şi… m-am întors. O mâţă neagră care îmi încăpea perfect în palmă, de mică ce era, şi care a tăcut imediat cum am băgat-o la căldurică, în sân, sub haină. Mi-a fost clar că urma să fie pisica noastră.

Numai că ceea ce a urmat acestei hotărâri altruiste a fost o adevărată aventură, aiuritoare şi frustrantă, care ne-a pus foarte tare la încercare rezistenţa nervoasă. Despre ea, în partea a doua, însă. Pentru că astăzi prea m-am lungit, nu-i aşa?

Îmi descopăr talente noi!

Ca o băbătâie ce sunt, m-am opus multă vreme sărbătoririi Halloween-ului. Nu vedeam legătura dintre români şi celţi, a căror sărbătoare originară de Anul Nou a ajuns să fie, după mii de ani, petrecerea cu false vrăjitoare de azi. Nici legătura dintre români şi americani, de la care am preluat plăcerea de a ne urâţì pentru a fi, culmea, mai atractivi pentru o seară. Şi nu eram de acord şi pace ca un copil mic să fie expus unor viziuni horror, cu monştri, sânge şi diverse bucăţi de om tăiate, în scop de distracţie, cică.

Am fost luată de val, însă, iar după ce anul trecut i-am cumpărat Lunei o pălărie de vrăjitoare şi am sculptat cu toţii dovleci prin casă, anul ăsta o las pe fii-mea şi la o petrecere de Halloween. Ba chiar la două, dacă e să punem la socoteală că se va duce şi la şcoală, mâine, costumată tematic şi cu un mic dovleac în ghiozdan, pentru ora de arte. Deşi nu o înţeleg, nu mă pot opune la infinit bucuriei idem (adică tot infinite) pe care o citesc în ochii copilului meu atunci când vine vorba despre sărbătoarea asta. În plus, m-am asigurat temeinic că înţelege absurdul ideii şi faptul că nu există în realitate nimic, dar nimic din tot ce a închipuit mintea omenească în materie de recuzită pentru acest carnaval.

Dat fiind că e perioadă de post pentru mine, de la ţigări, şi trebuie să găsesc tot felul de îndeletniciri neobişnuite ca să-mi ţin mâinile ocupate, mi-am propus să-i încropesc eu costum de ocazie Lunei. Pentru la şcoală e simplu, nu am de gând să o las îmbrăcată prea strident, pentru că este, totuşi, şcoală. Cred că vor fi suficiente un pantalon şi o bluză neagră, asortate cu pălăria de vrăjitoare şi amuleta ei preferată – un colţ de animal fioros.  Aproape că îmi pare rău că am retras-o de la Religie, tare mi-ar plăcea să aflu ce mutră va face profesoara mâine, când se va trezi cu clase întregi de vrăjitoare, zombi, vampiri şi alte personaje împotriva cărora, în mod tradiţional, poporul nostru creştin se ridică cu furci, topoare şi ţepuşe de înfipt în inimi!

Dar pentru petrecerea de după-amiază am muncit ca o furnicuţă. Sau, mai bine zis, albinuţă, pentru că am cusut de zor, cu acul. Mai întâi, am cumpărat de la un magazin second-hand o rochiţă neagră, cu 1 leu. Recunosc, am avut şi puţin noroc cu chilipirul ăsta. I-am tăiat poalele cu un curaj de care nu mă credeam în stare (eu???!!! să stric eu vreodată vreo haină???!!!) şi am observat că „zimţii” materialului moale se răsucesc în sus. Am rezolvat problema atârnând de fiecare vârf câte o mărgea portocalie dintr-un set vechi de ornamente de la librărie – găselniţă de care am fost tare mândră. Mini-dovleceii aceia care par să plutească în jurul rochiei sunt clue-ul întregii ţinute. Apoi am cusut şi alte ornamente în jurul decolteului, tot nişte dovlecei, de data asta culeşi din faţa blocului, acum câţiva ani. Presupun că cineva răsturnase o cutie uriaşă cu confetti din astea de plastic. Lui i-o fi fost silă să le strângă de pe jos, dar nouă nu ne-a fost, iar acum iată că munca noastră s-a dovedit utilă.

Ciorapi de 1 leu nu am găsit, aşa că nu am avut inima să rup vreo pereche, cum am văzut că poartă vrăjitoarele care se respectă. Fii-mea va avea un dres cu model cu găuri direct din fabricaţie, impresionant de elastic, dovada fiind că îl poartă de pe la trei ani. Şi va încălţa opincile mele din copilărie, de la dansuri populare, de care chiar îmi părea rău că le păstrasem degeaba atâta vreme. Cât despre pălăria de vrăjitoare, e cea de anul trecut.

Machiajul va fi şi el economic şi improvizat. Un pic de verde la ochi, obţinut din câteva picături de colorant alimentar rămas de la ultima sărbătoare, două-trei dunguţe cu rimel, în stil liliac sau păianjen (nu ştiu ce-mi va ieşi mâine, din poignet) şi, cireaşa de pe tort, un neg demn de un Oscar pentru machiaj, realizat dintr-un pufarin vopsit cu carioca şi lipit de nas cu lipici alb de hârtie. Dacă sunteţi sceptici că va ţine lipeala, vă asigur că vă înşelaţi: ţine. M-am plimbat toată dimineaţa, prin casă, cu negul atârnat de obraz, ca să-l probez.

După atâtea improvizaţii laborioase, am decis că am făcut suficiente economii şi am cumpărat o manta sclipitoare şi o măturică, ambele chinezării, pentru frumoasa sumă de 30 de lei. Aşa că Luna va fi echipată corespunzător pentru zborul prin frig de mâine, către clubul unde are loc petrecerea.halloween

Nu ştiu eu cât de corespunzător voi fi echipată mâine de dimineaţă, când am de gând să o însoţesc pe fiică-mea la şcoală purtând, la fel, o pălărie de vrăjitoare. Anul trecut, când am făcut asta pentru prima oară, am observat atât de multe zâmbete îngăduitor-compătimitoare din partea altor părinţi încât m-am gândit că am exagerat. Da’, la urma urmei, de ce să zacă nefolosită bunătate de pălărie, în fundul dulapului, alături de celelalte costume trimise de o bună prietenă din America, pe vremea când la noi nu se găseau chestii d-astea prin sex-shop-uri magazine pentru ocazii speciale? Măcar atât să mai port şi eu, dacă pentru restul rochiţelor şi accesoriilor adânc îngropate în dulap nu mai găsim acele ocazii speciale, de când suntem părinţi…