Cele două oraşe ale tinereţii mele: Giurgiu şi Twin Peaks

Puţine erau distracţiile posibile într-un orăşel ca Giurgiul meu natal, înainte de deschiderea spre ferocele capitalism hedonist din anii ’90: aveam două cinematografe în care rula câte un film în fiecare săptămână (nu îmi aduc precis aminte, dar presupun că unele filme, precum cele indiene, rezistau pe ecrane mai mult de o săptămână), o Casă de Cultură pe scena căreia se ţineau absolut toate manifestările artistice din oraş, de la brigăzile de pionieri locale la piesele de teatru cu actori celebri veniţi de la Bucureşti, vara se deschidea şi un teatru de vară, unde puteai vedea deopotrivă spectacole live sau proiecţii de filme, mai era şi o discotecă deschisă la ocazii speciale – şi cam atât. Nu tu multiplexuri în care să poţi alege dintre zeci de filme, nu tu cluburi în care să-ţi etalezi atributele dăruite de Mama Natură la naştere, îmbrăcat(ă) aproape la fel ca atunci când s-a întâmplat acest lucru, nu tu cafenele în care poţi vedea o piesă de teatru în timp ce stai la masă cu prietenii… Nimic. Aşa că tinerii giurgiuveni au fost nevoiţi să găsească o cale pentru a-şi satisface instinctele normale estetice şi de socializare sau destresare, iar această cale s-a numit ştrase.

Desigur, denumirea era o ironie provenită din nemţescul „Straße”, adică „stradă”, şi exact asta însemna: o stradă. Dar nu orice stradă, ci una dedicată plimbărilor ritualice.

Bătrânii îşi aminteau vremurile de dinainte de comunism, când giurgiuvenii se puteau plimba pe „farfurie” – o stradă circulară din centru, construită în jurul turnului cu ceas, din care porneau, ca razele unui soare, toate străzile principale ale oraşului. O idee urbanistică poate nu unică, dar cel puţin originală, care diferenţia Giurgiu printre oraşele României. Dar comuniştii au distrus „farfuria”, în elanul lor de a uniformiza (şi) prin construirea de blocuri toată ţărişoara. Probabil că cei care au luat decizia asta erau foşti proletari frustraţi de ordinea nescrisă în care pe aleile „farfuriei” aveai dreptul să te plimbi exclusiv în funcţie de vârstă şi de condiţia socială. Dar noi, adolescenţii anilor ’80, nu apucaserăm „farfuria” şi ne mulţumeam cu bulevardul principal al oraşului. De fapt, era vorba despre o stradă ceva mai lată, dar nu foarte lungă, care făcea legătura între parcul principal al oraşului şi centrul său, pe care ne duceam şi ne întorceam de două, trei, … zece ori pe seară, ca să vedem şi ca să fim văzuţi. Toată lumea „bună” a oraşului ieşea pe ştrase, cel puţin în weekenduri, pentru că acolo îl zăreai aproape cu siguranţă pe cel pentru care oftai în secret, acolo se năşteau idile şi se rupeau relaţii, acolo se şoptea cine de cine se mai îndrăgostise şi cine fusese înşelat… Un bulevard al rutului inocent era, de fapt, ştrase-le nostru. Şi era mereu plin. Cu o singură excepţie: în serile când la televizor rula serialul Twin Peaks. Atunci, ştrase-le se golea.

Twin Peaks a fost primul fenomen mediatic pe care l-am cunoscut eu. E drept că avea şi avantajul de a fi apărut în România curând după Revoluţie (prin 1991, parcă), într-o perioadă în care televiziunea de la noi încă era în scutece. Dar nu numai asta a fost cauza succesului său uriaş. Twin Peaks a atras şi pentru că era ALTFEL. Altfel decât tot ce cunoscusem noi, ca spectatori de film, altfel decât ce se făcuse până atunci în cinematografie. Comedie şi dramă, horror, thriller şi film poliţist de-a valma. Avea mister şi mistică, absurd şi umor negru, personaje carismatice şi penibile în acelaşi timp. Avea paranormal, miracole şi superstiţii, femei frumoase şi prostituate de lux, plus o coloană sonoră obsedantă şi învăluitoare, care te ţintuia în faţa micului ecran de la primele note. Fiecare spectator îşi lua din filmul ăsta partea care îi convenea, ceea ce i se potrivea. Şi aşa cred că se explică faptul că străzile micului oraş al copilăriei mele se goleau fără excepţie în serile în care Twin Peaks era la televizor.

Şi mie mi-a plăcut mult serialul. Am devenit, de altfel, o mare consumatoare de Lynch după aceea, bucurându-mă de fiecare dată când regăseam, în vreun alt film al lui, simbolurile din serial, precum piticul dansator. Un serial atât de penetrant încât până şi acum mă gândesc la Twin Peaks dacă văd într-o încăpere o draperie roşie, iar pe toate femeile numite Laura din lume le cheamă automat şi Palmer, în capul meu. Dar asta nu înseamnă că m-am bucurat şi să aflu că s-a făcut o continuare a serialului, a cărui premieră mondială a avut loc aseară, şi pe care o putem vedea şi noi începând din seara asta, de la 22:00, pe HBO. Cu ocazia asta, s-au difuzat în buclă, în  ultimele săptămâni, reluări ale serialului original. Nu am rezistat tentaţiei de a mă uita, deşi bănuiam că voi fi dezamăgită. Atât de dureros de penibil totul… Atât de demodat totul, deşi parcă cei 25 de ani care ne despart nu înseamnă chiar aşa de mult… Atât de departe de amintirea idealizată pe care i-o păstram…

Eu cred că sunt continuări care pur şi simplu nu trebuie făcute. Continuările lucrurilor perfecte. Oare la a câta carte s-a diluat complet perfecţiunea seriei Dune? Şi la al câtelea film din Star Wars au început să iasă din sală, nemulţumiţi, băieţeii care au crescut visând să ajungă Luke Skywalker? Ce gentleman veritabil va cumpăra noul Channel nr. 5 pentru doamna de o viaţă a inimii sale? Şi ce adult care a plâns în hohote la sfârşitul perfect al lui Toy Story 3 va vrea să vadă şi deja-programatul număr 4 al seriei?

Şi totuşi, ştiu că nici diseară nu voi rezista să nu mă uit la noul serial. Chiar dacă raţiunea îmi spune clar că voi fi din nou dezamăgită, undeva într-un colţ de suflet există amintirea unei fete de douăzeci de ani fugind pe înserate, cu sufletul la gură, spre casă, de pe ştrase, ca să prindă un serial la greoiul televizor alb-negru din casa părintească. Şi mă voi uita pentru a nu pierde acea amintire, la fel cum s-au pierdut din viaţa mea acea casă, televizorul, părinţii, oraşul, ştrase-le şi tinereţea de atunci.

Publicitate

Revelaţie

Am multe restanţe la scris pe blog. Îmi făcusem chiar un „plan editorial” la începutul anului, pentru a încerca să ţin mai conştiincios pasul cu evenimentele vieţii noastre. Am ciorne începute şi niciodată terminate despre tabăra din vară a Lunei, de exemplu, sau despre melcul pe care l-am crescut acum mai mult de doi ani, sau despre petrecerea de ziua ei din decembrie… Folderul în care notez perlele ei şi gândurile mele stă să dea pe răscoale, doldora de subiecte cărora nu reuşesc să le aloc timpul necesar dezvoltării. Doar pentru anecdotele scurte şi aproape cotidiene de pe Facebook mai găsesc acel timp, pentru că ele nu cer inspiraţie şi concentrare de durată, ca povestioarele de aici.

Rolul acestei lungi introduceri este de a mă scuza, cumva, pentru faptul că nu am scris despre lucruri pe care intenţionam să vi le împărtăşesc demult. Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce urmează, ar fi trebuit să vă fi povestit despre cum a sărit Luna brusc de la desene animate la filme „pentru oameni mari”, la care ne uităm regulat şi împreună de câteva luni încoace. Şi mai ales ar fi trebuit să vă povestesc despre cum am rezolvat-o cu delicatul subiect al educaţiei sexuale, pe care, după îndelungi tergiversări, l-am abordat frontal prin vară (şi nu s-a prăbuşit cerul peste noi, aşa cum mă temeam).

Dar iată că nu am făcut-o. Promit să recuperez, dar până atunci, ia spuneţi-mi voi, vă rog, dacă vi se pare că am abordat corect subiectul ăla delicat de mai sus. Pentru că eu am dubii, după ceea ce mi s-a întâmplat adineaori.

Deci.

Ne uitam la un serial „pentru oameni mari”,  Big Little Lies, de pe HBO. Pentru cine nu l-a văzut, e un fel de Neveste disperate cu mămici, ale căror frustrări casnice bine ascunse culminează cu o crimă. Ceea ce mi se pare genial şi total inedit la povestea asta este că nu numai criminalul din film este necunoscut până acum (s-au difuzat primele trei episoade), ci şi victima. Adică ştim, încă de la începutul filmului, că cineva a omorât pe altcineva, dar habar nu avem cine pe cine. În fine, cu siguranţă nu este un film pentru copii, nu numai pentru că psihologia personajelor este destul de complicată, ci şi pentru că există, pe alocuri, scene de sex. Noroc că Luna e într-o perioadă fundamental pudică, în care detestă absolut orice este legat de subiect şi îşi acoperă ochii sau îşi întoarce capul la cel mai cast pupic pe care  îl vede în jur, aşa că nu se uită la scenele cu pricina. Numai că în episodul din seara asta au fost cam multe. Şi am simţit cum frustrarea ei creşte direct proporţional cu nedumerirea: iar??!! Până când a explodat, la vederea unui cuplu respectabil, părinţi de fetiţă cam de vârsta ei, care întreprindeau un sex sălbatic, cu chiuituri, pe biroul de la serviciu:

– Ceeeee???!!! Ǎştia de ce mai fac… chestia asta, dacă au deja copil???!!!

Sigur, pe de o parte mă bucur că a reţinut scopul oficial şi primordial al „chestiei”. Pe de altă parte, însă, mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată de faptul că insistă să doarmă exclusiv în patul nostru de la o vreme, aşezându-se sistematic între noi (ba chiar peste noi, de multe ori), adormind deseori în urma noastră şi împiedicându-ne astfel absolut orice intenţie, câtă o mai exista la vârsta noastră, de apropiere intimă. Adică să fi înţeles oare că, odată cu venirea ei pe lume, ne-am pierdut orice drept la aşa ceva? Şi nici măcar nu o pot contrazice…