Omenia este simplă, firească şi de mult uitată

(Avertisment: Povestirea următoare vă poate afecta emoţional, aşa cum şi pe mine m-a afectat şi când am trăit-o, şi când am scris-o. Nu o citiţi, dacă vă ştiţi sensibili. Şi îmi cer scuze, dar eu aveam nevoie să o scriu.)

Una dintre cele mai urâte întâmplări ale vieţii mele, din acelea pe care ştii, pur şi simplu, că nicio terapie din lume nu te va putea face să le uiţi vreodată, s-a petrecut acum douăzeci de ani. Mă întorceam de la Neptun, unde prietenul meu de atunci avusese un concert, spre Mamaia, unde eram cazaţi. Era vreo zece seara şi drumul aproape pustiu. În Eforie Sud, în dreptul acelui gard foarte lung de pe partea dreaptă a drumului, am zărit o maşină oprită pe banda întâi. În timp ce o depăşeam, m-am uitat înspre interior, să aflu de ce naiba se oprise cineva chiar în mijlocul drumului. Şi atunci am zărit tragedia, în lumina aprinsă dinăuntrul acelei maşini: fusese un accident acolo, iar şoferul părea mort, cu capul căzut pe volan. Prietenul meu a continuat să conducă din inerţie (bărbaţii sunt mai uşor de şocat decât femeile), câteva zeci bune de metri, până când am ţipat la el să întoarcă pe loc, să încercăm să ajutăm, dacă se poate.

Doar după ce ne-am oprit lângă maşina fumegândă am zărit-o şi pe cealaltă. Maşina cu care se lovise, un BMW atârnat de acel gard metalic, la vreun metru de pământ, ca un tablou grotesc. Impactul fusese atât de puternic, încât caroseria arăta de parcă fusese prinsă într-o menghină uriaşă, de cimitir de maşini; mai avea doar 20-30 de centimetri grosime şi cumva se agăţase, la mijloc şi cu susul în jos, de vârful unui par din gard. Prin găurile care altădată fuseseră pentru geamuri, se vedeau două braţe, de la cot până la umăr, unul în faţă şi unul în spate – oamenii îşi ţineau probabil coatele relaxat, pe geam, în momentul impactului. Mai târziu aveam să aflu că fuseseră patru oameni în acea maşină. Patru oameni încăpuseră în acei 20-30 de centimetri de tragedie, cu tabla şi scaunele maşinii cu tot. Toţi erau foarte tineri, în jur de douăzeci de ani, iar pe unul dintre ei, un băiat exagerat de zâmbitor şi prietenos, chiar îl cunoşteam, deoarece lucra pentru acelaşi turneu în care eram şi noi: erau angajaţii sponsorului (Philip Morris, cu brandul Marlboro) şi veneau spre Neptun să aducă o geantă cu bani pentru acele concerte. Geantă care nu a mai fost găsită niciodată, de altfel…

După ce ne-am dat seama că nu se mai putea face nimic pentru posesorii acelor mâini atârnate de gard, ne-am îndreptat spre Audi-ul de pe drum. Şoferul era în continuare nemişcat şi părea şi el fără nicio speranţă. Şi despre el am aflat mai târziu, din presă, că nu avusese centura de siguranţă şi că murise în momentul impactului. Degeaba avea o maşină de lux, degeaba i se declanşase airbag-ul la ciocnire, atunci când mergi cu mult peste suta de kilometri pe oră şi te ciocneşti frontal cu altă maşină puternică şi cu viteză mare nu poţi avea pretenţia să scapi nevătămat.

Femeia care se afla alături de şofer avusese centura pusă şi încă trăia. Era şi ea foarte rănită şi ne urmărea cu ochii pe jumătate stinşi cum încercam să îi deschidem uşa blocată. În rest, nu făcea nici ea nicio mişcare şi nu scotea niciun sunet. De altfel, liniştea este cea care m-a mirat cel mai tare atunci, îmi închipuiam că suferinţa este foarte zgomotoasă, aşa cum văzusem eu în filmele-catastrofă sau la înmormântările noastre, cu bocitoare. Dar nu este aşa. O tragedie uriaşă amuţeşte totul în jur. Iar femeia aceea nici măcar nu schiţa vreun efort, cât de mic, pentru a spune ceva. Doar tăcea şi ne fixa cu privirea.

Singura uşă care s-a putut deschide până la urmă a fost una din spate. Între timp, se mai opriseră câteva maşini pe şosea şi mai mulţi bărbaţi trăgeau de zor de fiare, încercând să ajungă la pasagerii de pe banchetă. Erau doi: un băieţel şi o fetiţă. Ea de vreo 12 ani, el cu câţiva ani mai mic. Ea cu creierii împrăştiaţi peste tot, el viu şi şocat, la fel de tăcut ca şi femeia din faţă. Niciunul cu centuri. Şi pentru că îi vedeam oarecum neputincioşi pe acei bărbaţi salvatori, am ieşit în stradă să cer ajutor. Sigur nu judecam corect în acele clipe, pentru că pur şi simplu m-am aşezat în mijlocul benzii celeilalte şi am oprit, cu gesturi ample de agent de circulaţie, un tir. Şoferul se uita către locul accidentului şi m-a observat, în lumina farurilor, destul de târziu, aşa încât a frânat la doar câţiva centimetri în faţa mea. Dar eu nu m-am clintit de acolo – eram convinsă că un şofer de tir are la el o trusă serioasă de scule şi îmi pusesem în cap să îl opresc cu orice preţ.

Aşa era, tiristul avea scule la el şi ni le-a dat, după ce m-a înjurat zdravăn că m-ar fi putut omorî din inconştienţa mea. Dar uşa de la pasagerul din dreapta tot nu s-a putut deschide. Singurul care a fost scos şi întins pe asfalt, la distanţă sigură de maşina care putea exploda oricând (curgea şiroi subţire de combustibil din ea), a fost băieţelul. Părea să aibă coloana vertebrală afectată, pentru că nu mişca deloc, şi era terifiat. Şi atunci s-au adunat ciocănitoarele în jurul său: femeile care au început să îl întrebe cum îl cheamă, câţi ani are, dacă mortul de la volan era tatăl său, dacă muribunda de alături era mama sa, dacă posesoarea creierilor împrăstiaţi fusese sora sa… Am ţipat la ele să tacă şi să dispară de acolo. Apoi am ţipat la tâmpitul care tocmai îşi ducea o ţigară la gură în apropierea rezervorului spart al maşinii. Apoi am ţipat din nou la ciocănitori, care continuau să toace mărunt sufletul bietului băieţel speriat. Apoi au apărut pompierii şi au ţipat ei la noi toţi să plecăm de acolo, să îi lăsăm să îşi facă treaba. Şi dintr-odată s-a umplut locul de maşini de poliţie, şi de Salvare, şi de descarcerare, şi am ştiut că treaba noastră acolo se încheiase. Toată lumea ţipa, doar femeia de pe scaunul din faţă încă îşi rotea tăcută ochii după noi. A doua zi am aflat din presă că a murit şi ea peste noapte.

Nu am fost o eroină în acea seară, nu am salvat pe nimeni atunci. Cine a trebuit să moară a murit, cui i-a fost dat să trăiască a supravieţuit. Cand am ajuns în Mamaia, ne-am prăbuşit într-un bar, împreună cu alţi colegi de trupă care trecuseră şi ei pe lângă micul infern, şi am băut, până spre dimineaţă, whisky cu sticla şi cu genunchii dintr-odată moi. Iar la întoarcerea acasă, maică-mea a bombănit când a trebuit să frece petele de creier de pe blugii prietenului meu. Este foarte gras creierul (cred că e cel mai gras organ al nostru, de altfel), şi pătează. Iar ea a crezut că el fusese neglijent la vreo masă… I-am spus abia după o vreme despre ce fusese vorba, şi s-a înfiorat şi ea. Văzuse ştirea despre accident la televizor şi îl ţinuse minte, pentru că pe vremea aceea buletinele de ştiri nu erau necroloage infinite, ca cele de acum, trebuia să fi fost un accident deosebit de grav ca să fie dat la televizor. Şapte morţi şi un băieţel întreg, dar orfan.

De ce am povestit toate astea acum? Şi de ce nu o să pot uita niciodată acest accident? Pentru că în seara trecută s-a întâmplat acea grozăvie de la metroul din Bucureşti, cu femeia dezechilibrată psihic care a împins o fată în faţa trenului. Am plâns când am văzut imaginile de pe camerele de supraveghere, date în buclă de o televiziune de ştiri. O moarte absurdă, o femeie bolnavă care ucide la întâmplare, o mamă, poate, care nu înţelege de ce tocmai fetiţa ei a fost aleasă de zarurile nemiloase ale vieţii să dispară absolut gratuit. Iar la fel de mult m-a lovit cealaltă ştire, cea conform căreia după accident tânăra a mai supravieţuit câteva minute bune, dar nimeni nu s-a apropiat de ea. Poate că din punct de vedere medical aşa era corect, să fie lăsaţi specialiştii să manipuleze un trup rănit. Dar sufleteşte… Cum poţi să te uiţi la un muribund prin lentila camerei de filmat a mobilului, transmiţând eventual live pe internet marele eveniment la care aveai „norocul” de a fi martor? Cum poţi sta la doar câţiva metri de un om în pragul morţii şi să nu te apleci să îi spui o vorbă de alinare? Să nu îi iei mâna în palma ta şi să îi şopteşti că totul va fi bine, că salvatorii sunt pe drum şi că se va vindeca? Fata aceea a murit nu numai absurd, ci şi foarte, înfricoşător de singură, deşi se afla în mijlocul unei mulţimi de oameni. Pentru că nimeni de acolo nu s-a aşezat alături de sufletul ei, să îi spună pur şi simplu o vorbă omenească, care să îl călăuzească, cu căldură, spre dincolo. Aşa cum nici eu nu îmi voi putea ierta vreodată că nu m-am priceput să stau alături de femeia de pe locul pasagerului din maşina de la Eforie Sud. Pentru că, oricum, toată agitaţia mea de atunci nu a folosit la nimic. Ar fi trebuit să mă aşez lângă geamul ei şi doar să o privesc, cu grijă, linişte şi iubire. Să ştie că cineva este alături de ea în marea trecere. Că măcar cuiva îi pasă.

Reclame

Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea