254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a treia)

Necazul cu drumurile necunoscute, atunci când mergi într-o zonă nouă şi eşti turist nepriceput, e că arată într-un fel pe harta mare de pe net şi într-un cu totul alt fel pe harta mică a lui Waze. Adică un drum care, pe o hartă mare, este desenat ca o linie dreaptă între două puncte poate deveni la faţa locului, mai ales în zonele muntoase, o linie de seismograf în timpul unui cutremur de 7 grade pe Richter:

Ceea ce face ca orice estimare temporală pentru acel drum să se dovedească teribil de optimistă. Ne-am dat seama de asta abia când am ajuns în zona aceea de Semenic în care eram cazaţi şi am făcut o jumătate de oră până sus pe vârf, deşi erau doar vreo 7 km pe hartă. Nici drumul de la Crivaia la Reşiţa nu a fost mult mai breaz, în acea primă seară de festival. Cei aproximativ 25 de kilometri pe care îi presupusesem a fi o plimbare lină şi ceva mai lungă, în pregătirea unei seri minunate, au fost făcuţi într-o oră, pe un drum printre dealuri mari şi localităţi mici. E drept, nu ne grăbeam prea tare să ajungem la spectacol, la urma urmei, preferaţii noştri urmau să înceapă să cânte la 00:40 (nici acum nu îmi revin din supărare când îmi aduc aminte acel program!!!!!), dar ne-ar fi plăcut să mai ascultăm şi altceva înainte, şi să avem timp să mâncăm acolo.

Am ajuns în Reşiţa cu puţin înainte de ora zece. Noul nostru vecin din Crivaia, cel cu sticlele cu „de-ale gurii”, ne sfătuise să ne parcăm la un Lidl, lângă care se aflau casele de bilete şi capătul drumului spre Poiana Golului – locul în care se ţineau concertele. Ceea ce am şi făcut. Ne-am dus să ne luăm brăţările, pe baza biletelor pe care le tipăriserăm cuminţei de acasă, împreună cu un formular cerut de organizatori, pe site, în care ne angajam să avem grijă de copilul din dotare pe toată durata participării la festival. Bineînţeles că fătucile care lucrau în ghereta aceea au făcut ochii mari când le-am întins jurământul nostru oficial, pe motiv că n-au mai văzut aşa ceva, deci nu au avut nevoie de el. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bine instruiţi angajaţii aceştia ai organizatorului, fie ei şi voluntari, poate că aşa s-ar fi găsit vreunul dintre ei să ne avertizeze şi asupra dificultăţii drumului care începea de acolo, eventual a faptului că exista o alternativă la el. Dar nu ne-a avertizat nimeni. Iar ceea ce părea să fie o plimbare de vis, s-a transformat rapid într-un coşmar.

De la distanţă, drumul către Poiana Golului, aflată în vârful uneia dintre cele şapte coline pe care este aşezată Reşiţa, arăta aşa:

(foto credit: pagina de Facebook a trupei Massive Wagons)

De vis, adică.

De aproape, nu m-am gândit să fac poze atunci, pentru că eram foarte preocupată să fiu atentă unde pun piciorul. Însă am găsit ulterior pozele altora, pe net:

Pe scurt, drumul începea lin, ca o potecă lată pe un deal, apoi, după primul cot, devenea îngrijorător de abruptă şi plină de pietre – ceea ce o făcea să semene cu un derdeluş, pe care mulţi oameni din jurul nostru alunecau şi chiar cădeau. O vreme, am luat pieptiş acest drum, cu o schiţă de zâmbet chinuit pe feţe şi sperând să nu dureze prea mult această situaţie. Şi nu a durat: la un moment dat, au început treptele. Organizatorii construiseră o scară din ciment, care pornea de sus, din Poiană, însă ori timpul, ori banii li se terminaseră undeva, aproape de poale, aşa că scara era incompletă. Însă eram mulţumiţi şi aşa, măcar nu mai urma să facem echilibristică pe pietre la fiecare pas. Din păcate, mulţumirea noastră nu a durat mult: treptele scării erau atât de inegale între ele, unele mici, altele uriaşe, încât urcuşul era o corvoadă parcă şi mai mare decât pe pietriş.

Aproape toată lumea din şirul nostru boscorodea. Şi pe bună dreptate, mai ales pentru că eram majoritar oameni mai în vârstă. Şi cei care coborau pe lângă noi păreau nemulţumiţi, în primul rând pentru că nu e uşoară nici coborârea pe astfel de trepte, în al doilea rând pentru că cei mai mulţi dintre ei îşi cărau după ei sau pe umeri copiii (semi)adormiţi, la acea oră prea târzie pentru un festival „potrivit pentru copii”. Din când în când, îi întrebam dacă mai avem mult până sus, iar răspunsul invariabil era: „Mda”. Ceea ce nu era de natură să ne liniştească. Mie mi-era teamă ca nu cumva bărbatu-meu să facă la un moment dat cale-ntoarsă şi să ne anunţe că ne aşteaptă jos. Era foarte palid, îl trecuseră toate apele şi mai are şi probleme cu spatele, deci clar nu îi prindea bine un astfel de drum. Şi cum mai e şi ciufut, şi genul căruia nu-i plac aventurile, şi care nu priveşte niciodată drumul drept o parte a unei excursii, ci doar ca pe o corvoadă care trebuie îndeplinită rapid (distanţa de la punctul A la punctul B, atât)… Ce mai, mă aşteptam să renunţe.

Însă curând am primit vestea bună, de la un festivalagiu care cobora, că mai avem doar 60 de trepte. Nu le număraserăm pe cele de până atunci, dar cu siguranţă fuseseră mult mai multe de-atât, aşa că 60 ni se părea acum un mizilic. Şi ne-am hotărât să le învingem pe toate, până în vârf. Abia după ce am urcat am aflat că fuseseră 254 de trepte. Ca să vă faceţi o idee, până la Marea Mănăstire de la Meteora sunt doar 115. Tot după ce am urcat am auzit un zvon că ar fi şi un drum alternativ, pe care am fi putut lua un autobuz. Evident, nu ne spusese nimeni nimic despre el şi nici nu exista vreun indicator la poalele dealului. Ba mai mult, oamenii care coborau spuneau că primăria Reşiţei nu ar fi aprobat prelungirea programului de lucru al şoferilor după ora 22:00, aşa că nu ne puteam pune speranţe prea mari într-un eventual drum de întoarcere mai confortabil. Iar asta ne speria de-a dreptul. Şi nu numai pe noi, dat fiind că media de vârstă a participanţilor la festival era, după cum mă aşteptasem, destul de ridicată:

Trecând, însă, peste efortul considerabil de a ajunge acolo sus şi peste faptul că eram cu toţii complet transpiraţi acum, Poiana Golului era un loc absolut minunat şi perfect potrivit pentru o astfel de ocazie. Un podiş cu iarbă, de o mărime rezonabilă pentru un festival, de unde se vedea o privelişte fantastic de frumoasă, şi asupra oraşului, şi asupra cerului înstelat, cu o temperatură plăcută şi o acustică neaşteptat de bună. De altfel, nici nu îmi aduc aminte de când nu am mai auzit o sonorizare atât de bună la un concert în aer liber (şi eu merg la multe astfel de concerte). Oamenii erau civilizaţi, mâncare era din belşug, muzica era plăcută… Am uitat rapid de toate inconvenientele şi am decis să mă simt bine. Am ascultat cu îngăduinţă concertul doamnei Doro Pesch, un fel de Tina Turner blondă, cu o voce uzată şi care părea să aibă mulţi fani în zonă, care îi ştiau piesele şi se bucurau chiar dacă mie mi se păreau toate la fel şi prea din secolul trecut. Iar concertul The Rasmus a fost lung şi bun, şi am cântat până am răguşit, şi a fost minunat pentru vreo oră şi jumătate.

Apoi s-a terminat. Era ora două, oră la care ar fi trebuit să înceapă concertul celor de la Celelalte Cuvinte, pe care mi-ar fi plăcut să îi ascult, dar se făcea mult prea târziu pentru noi. A fost a doua oară când am ratat un concert de-al lor pe motiv de oră târzie. Acum vreun an, doi, am luat bilete la ei în clubul Quantic, din Bucureşti. Mă bucurasem să văd în program că urmau să înceapă devreme, în jur de 20:00, dacă îmi aduc bine aminte, în condiţiile în care nu mai există aproape niciun concert în oraş care să nu înceapă la ore imposibile pentru noi. Nu înţeleg deloc această modă a statului târziu în oraş, de parcă suntem popor de cucuvele, nu de oameni care a doua zi au servicii sau care au copii acasă. Toate spectacolele sunt programate să înceapă cândva între 22:30 şi 00:00 şi, dacă mai pui la socoteală şi drumul înapoi acasă, reiese că mai apuci să te culci înspre trei dimineaţa, în caz că te mai ia somnul la ora aia. De ce???!!! În fine, revenind la clubul Quantic, de-abia cu câteva ore înainte de concert au postat pe pagina lor anunţul că la 20:00 doar se deschide localul, iar spectacolul urma să înceapă tot pe la zece jumătate. Ceea ce m-a enervat şi atunci. După o mică discuţie „prietenească” cu organizatorii, am hotărât să le fac cadou cele trei bilete cumpărate pentru ocazie (ţin minte şi acum, au costat 105 lei) şi să nu mergem. Şi iată că ghinionul s-a repetat, aproape identic, la Reşiţa: aici am plătit 500 de lei în total pe abonamente, cu gând că vom veni în toate cele trei zile de festival, însă până la urmă am fost doar în prima seară, la The Rasmus şi atât. Nimic din programul serilor următoare nu putea să bată neplăcerea de a ajunge până acolo.

Coborârea pe cele 254 de trepte abrupte şi inegale s-a dovedit încă şi mai obositoare decât urcatul. La un moment dat, unul dintre genunchi a început să mi se zguduie în mod necontrolat, cu greu am reuşit să mai pun piciorul în pământ. Apoi celălalt genunchi. Edi mi-a explicat că e o reacţie normală la un astfel de efort şi că i se întâmplă şi lui, ceea ce m-a mai liniştit. Mă neliniştea, însă, numărul mare de căzături, una mai spectaculoasă decât alta, pe care le vedeam la oamenii care ajunseseră înaintea noastră pe partea cu pietriş. La întoarcere era mult mai dificil să te ţii pe picioare decât la urcat, şi din cauza gravitaţiei, şi a alcoolului. Mă mir că nu am văzut pe nimeni să îşi rupă gâtul pe-acolo, aparent doar o persoană îşi sucise un picior (sau chiar pe amândouă) şi era dusă acum pe umeri de nişte prieteni. Noi am ajuns întregi la baza dealului, Doamne-ajută, şi tot întregi la hotelul nostru de la mama naibii, unde ne-am prăbuşit pe saltelele noastre inconfortabile şi, cumva-cumva, am adormit.

(va urma)

Reclame

254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a doua)

Cea mai frumoasă parte a unei excursii este, după părerea mea, pregătirea ei. Momentele în care faci planuri şi trasee, alegi cazări şi cumperi cele trebuincioase pentru drum. În cazul concret al plecării noastre la un concert de rock, „cele trebuincioase” încludeau, musai, şi o vestimentaţie potrivită cu ocazia: tricouri fioroase, geci de piele, lanţuri cu capete de mort şi altele asemenea, nelipsite din garderoba oricărui rocker serios. Dintr-a noastră, lipseau. De fapt, Luna avea un tricou cu „Raşmain”, ca să o citez pe ea atunci când l-a primit, cadou de ziua ei, acum nişte ani:

Şi avea şi o geacă de piele ecologică, neagră, aşa că doar nişte accesorii îi mai lipseau. Am vrut să îi dau brăţările mele de acum un sfert de veac, de pe vremea când purtam negru, ţinte şi lanţuri, dar încă îi sunt mari. Iar mie îmi sunt mici, la fel ca şi restul arsenalului tematic pe care îl deţin de atunci (inclusiv o rochie din piele care mi-a adus multe bucurii la vremea ei şi pe tatăl Lunei, dar asta e altă poveste). Aşa că am complotat pe echipe să ne facem surpriza unor tricouri pentru ocazia asta. Fiică-mea şi cu taică-său mi-au cumpărat tricoul acesta:

Am luat-o ca pe (încă) o confirmare că nu mai sunt ce-am fost odată, din moment ce mi se propune un tricou alb cu căţeluşi din desene animate. Însă asta nu m-a oprit din hotărârea de a face rocker veritabil din bărbatu-meu, acest blajin fan de Phil Collins, care bea doar o bere, două, pe an. Am căutat pe internet magazine tematice, am descoperit un adevărat paradis al ţoalelor despre care habar nu aveam, deşi cică există de zeci de ani (despre centrul comercial IDM, de lângă autogara Basarab, e vorba) şi i-am luat de acolo acest tricou, de un umor foarte tare, după părerea mea:

Desigur, faţa asta era doar ca să nu fie şocul prea mare din prima. Pentru că, dacă îl întorci, pe spate tricoul este aşa:

Spre surpriza mea, bărbatu-meu a apreciat umorul şi a promis că îl va îmbrăca la festival. Se anunţa ceva distracţie, deci…

Am hotărât să plecăm la drum dimineaţă devreme, ca să putem ieşi din Bucureşti înainte de începerea haosului. Bineînţeles că am rămas doar cu hotărârea, pentru că, de plecat, tot târziu am reuşit să plecăm. Şi tot o oră am făcut până la ieşirea din oraş pe autostrada A1. Apoi încă vreo şase ore până la Băile Herculane, unde voiam să facem prima oprire mai lungă. Până aici, ne opriserăm doar să mâncăm rapid, o ciorbică, undeva la marginea drumului (bineînţeles, serviţi într-un sictir tipic românesc, care ne-a făcut să ne cam stea în gât). Nici măcar panorama de la Porţile de Fier nu mi se mai păruse aşa impresionantă precum mi-o aminteam, ca să merite un popas. Însă ceea ce am găsit la Băile Herculane a fost de o mie de ori mai jalnic. Într-adevăr, pe multe dintre clădirile vechi de acolo erau schele, semn că se lucrează la renovarea lor şi că, poate, într-o bună zi va fi din nou o staţiune frumoasă şi elegantă acolo. Dar impresia generală de prăbuşire a clădirilor era cu mult depăşită de impresia generală de nesimţire a oamenilor. Mizerie, grătare pe stradă, tarabe, şlapi… Ne-am aşezat la o terasă cu intenţia de a lua o gustare. După mai mult de zece minute în care nu numai că nu ni s-a dat vreun meniu, dar a trecut chelneriţa de trei ori pe lângă noi şi nici măcar un salut sau un zâmbet nu ne-a adresat, ne-am ridicat şi am plecat. Aşa obişnuim să plecăm din multe locuri în care nu ne simţim bine primiţi. Şi nu e pierderea noastră, mai ales că suntem nişte clienţi risipitori cu comenzile şi generoşi cu bacşişurile.

Însă dezamăgirile erau de-abia la început. Drumul care a urmat, spre Văliug direct, a fost aproape de coşmar. Într-un peisaj fantastic de frumos, un drum şerpuit de parcă se jucase pisica noastră cu un ghem de asfalt, şi aparent infinit, însă pe jumătate prăbuşit. Bucăţi din drum erau rupte, pur şi simplu, şi ori zăceau în continuare pe carosabil, ori atârnau prin râpele de pe margini. Copaci căzuţi peste drum, urme de potop… Ne-a amintit cumva de cel mai periculos drum pe care ne-am rătăcit noi împreună până acum: o potecuţă prin munţii din insula Corfu care la un moment dat s-a terminat de-a dreptul, era complet ruptă, de nu ştiu nici până în ziua de azi cum am reuşit să trecem în partea cealaltă (în fine, ştiu, cu roata pe o ţeavă de dedesubt, dar aşa vine vorba). Şi mai era şi noapte atunci!

Drumul prin munţii Caraşului nu a fost chiar atât de periculos până la urmă, doar lung şi dificil. Am zis Doamne-ajută când am ieşit din el într-un drum ceva mai acătării şi am zărit, pe geamul maşinii şi printre copacii de pe margine, o bucăţică din frumuseţea lacului Trei-Ape. Apoi am trecut prin Gărâna, altă localitate de care doar auziserăm până acum şi care părea să fie aşezată în mijlocul unui peisaj sublim. Şi apoi am ajuns în Văliug şi am intrat pe drumul de Crivaia. Care e un pic superior unui drum forestier şi duce catre un fel de staţiune turistică cu hoteluri mici pe malul unui lac mare şi cu vile sau case de vacanţă mai mult sau mai puţin impunătoare, răsfirate prin pădure. În total, am făcut vreo zece ore până la poarta hotelului Aquaris, unde aveam rezervarea. Presupun că a doua oară nu îl voi mai convinge pe bărbatu-meu să batem acest drum. Pentru că, oricât ar fi de frumoase locurile în care ajungem în ţara asta, tot timpul trebuie să se ivească ceva care să ne taie orice bucurie că ne aflăm acolo. În cazul de faţă, nu numai drumul nepermis de lung şi de prost, ci şi ceea ce am găsit la hotel.

Locul în care este amplasat acesta este unul de vis: pe malul lacului dintre munţi, cu un peisaj fix ca în Austria sau Elveţia, cu o terasă uriaşă cu şezlonguri şi o piscină minusculă, cu un restaurant exterior, cu bar, loc de joacă, bărci de închiriat ş.a.m.d. Însă în momentul în care am intrat în cameră şi ne-am lovit de un zid de zăpuşeală, şi am observat că nu avem aer condiţionat, balcon, perdele şi nici măcar plase de insecte la geamuri (care nu dădeau înspre minunăţia de lac, ci înspre parcare şi nişte pomi), ne-a mai trecut din entuziasmul proaspăt re-căpătat. Probabil că noi eram de vină pentru că am avut proasta inspiraţie de a rezerva un apartament la hotelul ăla fix în perioada în care aveau ei perdelele la spălat. Mai târziu, aveam să aflăm că şi patronul hotelului era într-un fel la spălat: unul dintre şmecherii care au pus pe butuci industria locală şi au vândut pe bucăţi patrimoniul UCMR (Uzina de Construcţii Maşini Reşiţa, înfiinţată acum peste 200 de ani şi distrusă în doar câţiva de după Revoluţie), implicat şi în scandalul cu locomotivele şi cu Said Baaklini, dacă vă mai spune ceva numele acesta, şi-a aprobat singur şi împotriva tuturor celorlalţi membri ai consiliului de administraţie al uzinei trecerea în patrimoniul personal a unor foste proprietăţi ale fabricii – printre care şi acest hotel – apoi a intrat la puşcărie. Am regretat că am plătit bani (şi nu puţini) unui astfel de om, dar îmi închipui că, dacă am hotărî să nu mai încurajăm afacerile necurate ale nimănui, nu am prea mai găsi pe ce să dăm banii în ţara asta.

O altă surpriză neplăcută la intrarea în acest hotel a fost şi scara lungă-lungă pe care trebuia să o coborâm din parcare până în hotel. La venire, să zicem că era mai uşor, pentru că gravitaţia lucra în favoarea purtătorilor de bagaje grele, însă mă gândeam cu groază ce urma să ne aştepte la plecare. Dar habar nu aveam pe atunci ce altă mare surpriză cu scări ne pândea, foarte curând…

În seara aceea, prima, am rămas să mâncăm la terasa hotelului. Despre peripeţiile incredibile cu chelnerii de acolo am povestit deja pe Facebook. Presupun că toţi angajaţii hotelului, cu vreo două excepţii, erau elevi în practică sau complet amatori. Altfel nu se explică felul total nepriceput în care îşi îndeplineau sarcinile de serviciu. Mai întâi, am aşteptat zece minute fără să ne bage nimeni în seamă. Apoi, o chelneriţă ne-a întrebat ce dorim. Am răspuns că un meniu, ceea ce a mirat-o surprinzător de tare. Ne-a adus o sticlă de apă mare fără pahare, mâncarea fără tacâmuri și într-un târziu și tacâmurile, într-un coșulet cu șervețel pe fund, care ne-a prins foarte bine, pentru că alte șervețele n-am văzut toată masa – l-am împărțit în trei și ne-am șters cu mare cumpătare. A adus salată de vinete în loc de zacusca pe care o comandasem și Martini roșu în loc de alb, deși îi repetasem de două ori ce culoare doresc, iar ea păruse să noteze atent. Noroc că mi-a plăcut băutura şi aşa mi-am mai înseninat puţin ziua aceea care părea să se termine tare prost. De fapt, ca să fiu sinceră, nu mi-a înseninat-o, ci mi-a adormit-o mai rapid, pentru că am căzut răpusă la o oră total neobişnuită pentru mine: înainte de zece.

De dormit, însă, nu se dormea bine pe patul de acolo. Noi – bărbatu-meu şi cu mine – avem gusturi complet diferite şi în ceea ce priveşte tăria unei saltele: lui îi place tare, mie, moale. Deci dacă niciunul dintre noi nu doarme bine, înseamnă că e ceva cu adevărat în neregulă cu o saltea. Noroc că a doua zi era frumos afară şi am mai lenevit un pic pe şezlongurile de pe ponton. Baie, din păcate, nu se prea putea face. „Piscina” hotelului era un lighenaş un pic mai mare, iar apa lacului era prea rece. Ai mei au închiriat o barcă cu care au traversat lacul, apoi o hidrobicicletă care s-a dovedit defectă şi le-a tăiat cheful de alte încercări, aşa că au rămas cu credit la hotelul ăla până în ziua de azi, pentru o jumătate de oră de folosinţă neconsumată.

La prânz am plecat către Trei Ape, unde văzuserăm acel lac frumos pe drum. Ne-am oprit la poarta a ceva ce părea să fie un complex turistic, am intrat doar eu în curte, la recepţie nu era nimeni, la restaurant era închis, în curtea din faţă (din care se auzeau nişte voci, aparent de turişti) se afla un domn foarte preocupat să coasă tapiţeria unor scaune, pe care l-a durut în fund că părea să fi intrat un client pe moşia lui, aşa că am făcut cale-ntoarsă şi am plecat de acolo. Ne-am dus în satul alăturat, Gărâna, unde am urmat indicatorul de „Cel mai bun ştrudel cu mere din lume” sau cam aşa ceva. Am găsit o terasă minusculă, pe o stradă lungă ce părea să fie tot satul ăla, la care am mâncat, într-adevăr, cel mai bun ştrudel cu mere din lume. Pe lângă alte câteva chestii bunicele, dar la un preţ de restaurant din buricul Bucureştiului, aflat la un etaj foarte înalt.

Spre seară, au venit la terasa noastră cel mai bun prieten al meu din copilărie împreună cu familia lui, nişte oameni care îmi sunt teribil de dragi şi cu care mă văd teribil de rar. Viaţa asta ciudată a pus câteva sute bune de kilometri între noi, ceea ce face că ne bucurăm şi când reuşim să ne întâlnim şi doar pentru câteva minute, între două trenuri şi un avion, de exemplu. Nici măcar faptul că eu am rămas o atee militantă, iar prietenul meu s-a făcut, în mod surprinzător pentru multă lume, pastor baptist nu a ridicat bariere între sufletele noastre. Am continuat să ne respectăm credinţele aşa cum cred că ar trebui să facem cu toţii, indiferent de dumnezeul la care (nu) ne rugăm fiecare. După o vreme de stat la poveşti, deci, în jurul unei mese, am urcat împreună pe Semenic, unde am găsit acelaşi peisaj fantastic de frumos ca peste tot în acea zonă, dar şi aceeaşi prăbuşire ca aproape peste tot la noi. De fapt, acolo în vârf era complet pustiu, nu exista nicio cabană funcţională, nimic. Înţeleg că se mai animă un pic iarna, când urcă lumea la schi, dar tot dărâmat, spart şi mizerabil este totul şi atunci. Atât de rău mi-a făcut ce am văzut acolo, în condiţiile în care acum vreo treizeci de ani, când am fost ultima dată, era o staţiune forfotind de turişti, încât nu am făcut absolut nicio fotografie a dezastrului. Sunt unele lucruri pe care mi-ar plăcea să le ţin minte în forma lor cea mai bună, chiar dacă ea nu mai există de mult.

La întoarcerea la hotel, mă mai aştepta o surpriză: o altă prietenă, de data asta foarte recentă, cunoscută pe acea reţea fascinantă care aduce şi bune, şi rele în vieţile noastre, Facebook, ni l-a trimis pe soţul ei cu un pachet cu mai multe cărţi şi suveniruri locale pentru Luna, precum şi cu două sticle uriaşe cu de-ale gurii, ca să zic aşa, adică un vin alb şi un coniac, ambele de casă, făcute în zonă. Am încercat să refuz politicos, dat fiind că nu beau aşa ceva, dar nu a fost chip să scap de generozitatea oamenilor, aşa că le-am luat, ce puteam să fac? Nu aveam de unde să ştiu atunci cât de bine urma să îmi prindă alcoolul acela, peste doar câteva zile…

(va urma)