Două zile la mare, ca să nu zicem că n-am fost nicăieri vara asta

Anul acesta nu am îndrăznit să ne facem niciun plan de vacanţă. Nu că ne-am fi făcut noi mari planuri în general, deşi ne propunem în fiecare an să rezervăm din iarnă cazarea din vacanţa de vară, când e oferta mai bogată şi preţurile sunt încă mici. Tot timpul amânăm, din diverse motive, şi aşa ajungem să ne hotărâm unde şi când plecăm cu doar câteva zile înainte, ceea ce ne limitează drastic alegerile. Dar aşa este mai prudent atunci când ai copii mici şi părinţi în vârstă, despre sănătatea cărora nu poţi băga mâna în foc cu şase luni înainte. Iar anul acesta ştim cu toţii cât de complicat a fost (şi încă este, din păcate). Chiar nu am luat deloc în calcul ideea de a pleca undeva în vacanţă, cu sabia lui Covidocles atârnată deasupra capetelor noastre.

De fapt, noi chiar nu am fost nicăieri-nicăieri de când a început pandemia. Din 10 martie, mai precis, am ieşit din casă strict pentru lucrurile absolut necesare, rar şi cu respectarea tuturor măsurilor de precauţie. La terasă de vreo două ori, la magazine mari tot aşa, la nimeni în vizită, nicăieri în weekend… Nu e chiar situaţia ideală, dar aşa am considerat noi că e mai înţelept să facem acum. „Noi”, cu excepţia lui bărbatu-meu, care s-a mai dus uneori, seara, să joace tenis cu prietenii. Şi de acolo i s-a tras cea mai mare emoţie a perioadei, atunci când cineva din gaşcă a fost depistat pozitiv (din fericire, cu o formă foarte uşoară de boală). Nu e deloc plăcut să afli că ai fost contactul cuiva bolnav. De fapt, după părerea DSP, nici măcar nu a fost contact, aşa că al meu s-a dus singur să îşi facă testul rapid, ca să afle dacă s-a pricopsit sau nu cu mişelul ăsta de virus. Au fost câteva ore care curs foarte greu, în aşteptarea rezultatelor (pentru că nu e chiar atât de rapid testul ăla), însă din fericire, acestea au fost negative. Şi imediat, într-un elan de uşurare, ne-am hotărât să plecăm la mare, măcar pentru câteva zile.

Şi care loc ar fi putut fi mai potrivit pentru o astfel de vacanţă, scurtă, pripită şi cât mai izolată posibil, decât hotelul pe care îl ştiam atât de bine, pentru că mai fusesem acolo de trei ori deja? Hotelul Romance se află pe un promontoriu din mijlocul pustiului, între două staţiuni din sudul Bulgariei: Kiten (la vreun kilometru distanţă) şi Lozenets (la vreo 5). Am povestit despre şederile noastre în acest hotel aici şi aici. Şi am povestit şi pe Trip Advisor despre el, laudativ şi specificând că turiştii ar trebui să ceară, la cazare, camera 112, în care am stat noi prima dată şi ne-a plăcut mult. Ceea ce suspectez că nu a fost o idee bună, deoarece în următoarele trei rânduri când am fost acolo nu am mai găsit niciodată liberă acea cameră. E drept, am găsit una identică, doar că e cu un etaj mai sus, ceea ce face puţin mai dificil drumul către ea, mai ales cu tone de bagaje în spate sau după vreo zi de plajă mai lungă. Dar a fost OK şi aşa.

vedere din balcon

vedere din apartament

În schimb, aproape toate celelalte lucruri găsite acolo anul acesta nu au mai fost OK. Proprietarii par să fi renunţat să se mai lupte cu trecerea vremii şi au lăsat şi hotelul cam de izbelişte, şi pe ei înşişi (nu e chiar OK să îţi întâmpini clienţii în capot sau maiou, totuşi, chiar dacă eşti un hotel familial). Au renunţat la restaurant, oficial pe motiv de pandemie, rămânând să servească doar micul dejun, la cerere, doritorilor. Iar holul de la parter în care se găsea altădată micul restaurant cochet, cu jazz în surdină şi detalii estetice de mare bun gust, e acum un loc gol în care sunt aruncate lucruri la întâmplare, inclusiv gunoaie rămase de la diverse ocazii. Sticla cu dezinfectant de pe masa de la intrare a fost singurul semn de prevenţie şi siguranţă pe care l-am văzut în tot hotelul, unde absolut nimeni nu purta mască – noroc că e un hotel mic şi preponderent gol, practici distanţarea fizică fără să vrei, pentru că nu te prea întâlneşti cu nimeni în spaţiile comune.

Nici în cameră nu s-a omorât nimeni cu curăţenia cât am stat acolo: am ajuns marţi după-masă şi am găsit curat, apoi până vineri dimineaţă, când am plecat, singurul lucru pe care l-a făcut fătuca de serviciu a fost să măture şi să ne arunce gunoiul. Nu spălat, nu dezinfectat, nu strâns vreun pat, nu schimbat vreun prosop. Ba mint: ne-a luat de pe jos prosopul de la baie, cel de coborât din cadă, care se murdărise, evident, şi nu ne-a mai adus altul, în condiţiile în care, oricum, primiserăm doar două rânduri de prosoape la trei persoane. Recunosc că nu ne-am obosit nici noi să cerem mai mult. Pe de o parte pentru că am decis că putem supravieţui şi aşa (când suntem în vacanţă preferăm să ne gândim de două ori dacă un anumit lucru merită să ne enervăm din cauza lui), pe de altă parte pentru că e foarte dificilă comunicarea cu cineva care nu ştie nicio limbă străină, cum era cazul fetei care ne făcea curat. Nici cu proprietarii nu ne înţelegem prea bine acolo, ei ştiu doar ceva germană, pe lângă bulgara lor, aşa că ne-a prins bine faptul că Edi rupe binişor pe bulgară. Plus un pic faptul că în perioada asta urmărim pe Netflix serialul „Dark”, care e nemţesc, deci mi-a răscolit într-un mod util cunoştinţele de mult uitate din cei 8 ani de germană făcuţi la şcoală (şi unul la grădiniţă, esenţial, în care am învăţat atât de aplicat să cânt „O Tannenbaum” de-l mai ţin minte şi azi).

Ca să fie tacâmul complet, am avut surpriza să descoperim că în aceşti ani în care nu mai fusesem aici s-a construit un mare camping pe locul viran de lângă hotel. Adică adio linişte totală în cameră şi adio intimitate pe micuţa plajă de lângă hotel, pe care până acum nu venea nici naiba. Campingul, în schimb, nu arată rău deloc văzut de dinafară, dacă sunteţi amatori de genul acesta de turism, la rulotă sau bungalow şi cu utilităţi mai modeste, cred că e de încercat: camping Gardenia.

Una peste alta, nu ştiu dacă o să mai vrem să revenim la hotelul acesta pe viitor. Este locul în care am revenit de cele mai multe ori până acum (ne place să vedem locuri noi, în general), iar vederea pe care o avem din apartamentul nostru cu un perete uriaş şi rotund, din sticlă, este adictivă. Însă parcă anul acesta am lăsat cam multe să treacă de la noi, în ceea ce priveşte serviciile pentru care am plătit o sumă, totuşi, destul de mare…

Singurul lucru mai bun decât în alţi ani a fost că în micul golf cu plajă de lângă hotel s-a putut face baie în fiecare zi. În anii trecuţi, am avut des ghinionul de valuri prea violente, aşa că trebuia să luăm maşina în fiecare zi, să mergem la plajă într-una dintre staţiunile vecine. Acum am stat doar aici: ai mei cu orele în apă, la joacă, iar eu cu orele pe plajă, de preferat la umbră, cu o carte în mână. O altă mare calitate a acestei plaje e că are şi nisip fin, şi puzderie de scoici, melci şi pietricele – un adevărat paradis pentru persoane cu tulburări obsesiv-compulsive, aşa ca mine.

O surpriză neplăcută am avut şi la capitolul mâncare. Cum am ajuns la hotel, ne-am lăsat bagajele şi ne-am dus întins la Lozenets, la o terasă unde am mâncat în trecut şi ne-a plăcut. Entuziasmul ne-a dispărut, însă, rapid, când am descoperit că nici acolo nu exista nici cea mai mică măsură de prevenţie contra unei potenţiale contagieri. Nimeni nu purta mască sau vizieră, mesele nu erau distanţate, era ca în vremurile normale – sau ca la Giurgiu pe timp de pandemie, unde li se rupe tuturor. Am plecat aiurea prin staţiune şi am observat că aceeaşi era atitudinea peste tot: nicio grijă. Aşa că ne-am dus la supermarket, am cumpărat ca înecaţii tot felul de brânzeturi şi mezeluri (ştiţi regula aia că nu trebuie să faci niciodată cumpărături când ţi-e foame? Ei bine, să ştiţi că e foarte bună, ne-am dat seama de asta de-abia după ce am încălcat-o), Luna a luat chiar şi un pachet de paste, din care urma să ne gătească ceva în zilele următoare, şi ne-am întors în balconul nostru generos, unde ne-am ostoit toate poftele.

Nici măcar o vacanţă fără gătit…

Seara ne-am dus în celalaltă staţiune vecină, Kiten, unde există la intrare o stradă lungă şi mai puţin aglomerată, plină cu magazine de suveniruri şi cu cârciumi, până să înceapă furnicarul teribil din zona hotelurilor mari şi a plajei, unde nu e nicio diferenţă faţă de urâţenia staţiunilor noastre. De fapt, în ambele staţiuni pe care le-am văzut în zilele acestea am remarcat aceeaşi senzaţie generală de degradare, de decrepire, pe care am remarcat-o la hotel. Poate din cauza anului acestuia blestemat, care a măcinat totul…

Nici în Kiten nu am văzut nici cel mai mic semn de prevenţie. Aşa că am decis să facem o plimbare şi să mâncăm tot acasă, o gustare. Însă după ceva vreme am văzut, totuşi, o terasă pustie de hotel mai izolat şi am îndrăznit să mergem acolo. Chelnerii, tot fără protecţie, ne-au povestit că sunt cu toţii relaxaţi deoarece au puţine cazuri de îmbolnăviri la nivel naţional, deci nu mai e cazul să fie atât de speriaţi. Doar dezinfectează foarte bine totul între două rânduri de clienţi, ziceau. Şi mai ziceau că în ziua respectivă fuseseră doar 26 de cazuri de îmbolnăviri noi în Bulgaria. Am verificat ulterior pe net şi fuseseră, de fapt, 76. Şi doar din puţin peste 4.000 de teste, deci procentul era, totuşi, măricel. Dar am decis şi noi că ar fi cazul să ne mai relaxăm puţin, aşa că am mâncat acolo şi în prima, şi în a doua seară. Iar în a treia am fost la Sozopol – unde e tare frumuşel, au un centru vechi asemănător cu cel din Nesebăr – şi am îndrăznit să mâncăm şi acolo la o terasă. Om vedea în câteva zile dacă a fost o hotărâre înţeleaptă, deoarece nici acolo nu purta nimeni mască şi nu se ferea nimeni de înghesuială, cu excepţia a două doamne mascate regulamentar, pe lângă care am trecut şi le-am zâmbit complice, bucuroasă că nu mai suntem doar noi trei singurii ciudaţi de pe litoralul ăla, cu mască până sub ochi şi căutând mereu străduţele mai puţin aglomerate.

În ultima zi, plănuiserăm să mai furăm o oră, două, de stat la plajă înainte de plecare. Însă n-am avut noroc: ploua cu găleata şi erau doar vreo 17 grade. Sau poate că am avut noroc, pentru că astfel nu ne-a părut rău că plecam spre casă. Am făcut câteva fotografii dramatice şi ne-am urcat în maşină, având drept obiective intermediare în drumul spre casă două mari atracţii turistice ale oraşului Ruse: uriaşul magazin Jumbo care e raiul Lunei şi deliciosul fast-food Happy care ne-a lipsit tuturor în ultimele şase luni. Le-am bifat pe amândouă şi am ajuns acasă mulţumiţi, per total, de escapada noastră, chiar dacă a fost atât de scurtă. Aproape că a durat mai mult căutarea de prosoape de plajă decât vacanţa, deoarece la sfârşit de august nu mai găseşti în magazine articole estivale, ci deja pulovăre şi ghete îmblănite. A fost o minune că le-am găsit pe acestea, în fix ultimul magazin în care am intrat, epuizate după ce am luat la rând toate zonele comerciale ale oraşului Giurgiu. Un magazin cu textile la kilogram (am bifat încă o noutate cu ocazia aceasta), în care am găsit în mod nesperat câte un model perfect potrivit fiecăruia dintre noi: nu-i aşa că e simplu de ghicit al cui este fiecare prosop?

Eu, una, mă simt mai bogată după mini-vacanţa aceasta. În primul rând, cu amintirea uneia dintre cele mai spectaculoase luni pline văzute vreodată (din păcate, nu şi fotografiate, pentru că nu m-am priceput să facem poze dintr-astea nocturne). În al doilea rând, cu jumătatea aia de kil pe care o dădusem jos cu sacrificii, în ultima lună, în care am ţinut cuminţică regim – evident că am pus-o la loc în doar două zile de mâncat şi mic-dejun copios, şi cină târzie. Dar ăsta să ne fie tot necazul, nu-i aşa? 😉

Publicitate

Bulgaria noastră

Mergem relativ des în Bulgaria. Prietenii mei din Giurgiu care citesc acum pot confirma că, dacă locuieşti în acel oraş, preferi să mergi în ţara vecină decât în oraşul tău atunci când vrei la restaurant, sau când trebuie să faci cumpărături, sau când ai o zi liberă şi cauţi un loc frumos unde să ţi-o petreci. Iar cum noi stăm destul de mult la Giurgiu, este evident că tot peste Podul Prieteniei le facem pe toate. Vă povestesc şi vouă care sunt locurile în care am fost noi în Bulgaria şi care ne-au plăcut, pentru inspiraţie. La urma urmei, de la Bucureşti la Giurgiu sunt doar vreo 50 de minute în plus cu maşina, n-ar fi un capăt de lume acest drum suplimentar dacă doriţi să schimbaţi peisajul, măcar pentru o zi. Şi nici din alte localităţi apropiate de podul Giurgiu-Ruse.

  1. Ruse – ieşire de o jumătate de zi

După părerea mea, obiectivul absolut de neratat din oraşul Ruse este fast-food-ul Happy. Aflat în centrul pietonal al oraşului, într-un local nu prea mare de la parterul unei clădiri vechi, cu o terasă măricică vara, acest restaurant este un exemplu clar de calitate şi etică profesională. Deşi este mereu căutat şi aglomerat, aici nu a scăzut calitatea mâncării de-a lungul anilor, ba chiar mi s-a părut că, din contră, unele lucruri sunt din ce în ce mai gustoase. Am fost de multe ori la Happy şi am încercat multe preparate din meniul generos: nu a existat nici măcar unul să nu fi fost bun. Desigur, unele au fost mai puţin pe gustul meu decât altele, dar privind obiectiv, nu pot spune nici că au fost rele. Nu este un restaurant de fiţe rafinate, deci un critic gourmet cu siguranţă că ar găsi o groază de lucruri de înfierat aici. Este un fast-food la bază, cu multe feluri proaspete şi cu sucuri de fructe în plus. De relativ curând, am descoperit meniul lor de sushi şi am rămas client captiv. Acum numai sushi comand de fiecare dată, şi de fiecare dată mă umplu de fericire când mănânc. Sau salată cu sushi, un fel de combinaţie cu verdeaţă (salata Vezuviu e preferata mea). E drept, sunt reţete europenizate, fără multe alge şi cu cremă de brânză, însă sunt absolut delicioase.

Pe lângă bucătăria gustoasă, la Happy veţi găsi mereu chelneri amabili şi servire promptă – două lucruri cu care noi, românii, nu prea suntem obişnuiţi. Există şi meniuri în limba română, iar plata se poate face şi cu euro. Toate aceste lucruri au dus la extinderea spectaculoasă a reţelei de restaurante Happy, de la primul, deschis la Varna în 1994, la 22 azi în toată Bulgaria, plus două în Spania. Din câte ştiu, au existat propuneri de a deschide restaurante sub franciza Happy şi în România, dar nu cred că s-au concretizat. Zvonul ar fi că patronul nu a avut suficientă încredere în a lăsa pe mâna noastră un brand bun şi muncit în mod cinstit. Şi îl înţeleg perfect.

Deci, dacă aveţi drum prin Ruse şi vreţi să mâncaţi bine la un preţ rezonabil, neapărat să vă duceţi la Happy. Noi nu am făcut niciodată rezervare în prealabil, dar e drept că de multe ori a fost nevoie să aşteptăm la coadă la intrare (niciodată însă mai mult de 15-20 de minute).

Un alt restaurant la care am mâncat de câteva ori este Terrassa. Aici, felurile de mâncare sunt ceva mai sofisticate şi preţurile mai mari, însă tot la fel, bucătăria e foarte gustoasă, iar servirea civilizată. În plus, de aici se poate vedea şi Dunărea, restaurantul aflându-se pe o stradă de pe malul acesteia.

Celelalte locuri în care mergem frecvent la Ruse sunt: mall-ul oraşului, care e mititel, dar ne-a oferit deseori plăcuta surpriză a unor perechi de încălţăminte şi frumoase şi ieftine, magazinul Metro, unde se găsesc parcă mai multe produse decât la noi, la preţuri mai mici (dar şi de o calitate mai slabă, în unele cazuri, cum ar fi la detergenţi), şi nu în ultimul rând magazinul Jumbo, raiul oricărui copil (dar nu recomand nici produsele de foarte slabă calitate de aici, bineînţeles). Către Metro şi către Jumbo găsiţi indicatoare peste tot prin oraş. Care oraş, apropo, e cam oribil. Unul dintre puţinele oraşe care mi se par mai urâte decât Giurgiu sau celelalte oraşe fost comuniste, prăbuşite, de pe la noi. Însă dacă aveţi burtica plină şi un copil fericit că iese cu coşul încărcat de la Jumbo, atunci cred că peisajul urban poate fi trecut uşor cu vederea.

Nicio excursie nu e mai tare decât cea la Jumbo, chiar şi când trebuie să te lupţi să duci căruciorul la loc, pe vreme de furtună

Ruse

  1. Ivanovo – ieşire de altă jumătate de zi

Dacă e frumos afară şi tot aţi ajuns până la Ruse, mai puteţi merge vreo jumătate de oră şi aţi ajuns la Ivanovo. Aici se află câteva peşteri care au fost folosite drept biserici în trecut, cu picturi rupestre şi mobilier specific, cocoţate pe nişte versanţi stâncoşi şi împăduriţi, şi vizitate în mod organizat de grupuri de credincioşi de la biserici din România. Însă zona este de vizitat chiar dacă nu sunteţi persoane religioase. E multă vegetaţie acolo, fiind zonă protejată, de rezervaţie naturală, iar dacă ajungeţi în vârful munticelului (e un urcuş lejer, de câteva minute), panorama văzută de acolo e destul de spectaculoasă.

Noi am fost la Ivanovo de 1 Mai anul trecut. Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am parcat, a fost să cumpărăm, evident, suvenire. Cred că orice părinte ştie că cei mici nu vizitează locuri, atunci când fac turism, ci doar acumulează suvenire din locurile respective. Degeaba i-am explicat de nenumărate ori fiică-mii că „suvenir” înseamnă „amintire”, şi că e absurd să îţi cumperi o amintire dintr-un loc pe care încă nu l-ai vizitat, deci nu ai ce să îţi aminteşti – în continuare, primul lucru pe care îl face când ajungem undeva e să se repeadă la chioşcurile cu nimicuri scumpe care împânzesc zonele turistice.

Odată trecut hopul shoppingului, ne-am încadrat şi noi în rând cu lumea, pe poteca ce duce prin rezervaţie. Însă nici acolo nu am fost mai norocoşi, pentru că eu am văzut o şopârlă (şi am urlat: „Au, o şopârlă!!!!”), după care Luna a văzut un fluture (şi a urlat: „Au, un fluture!!!!”), aşa că Edi a făcut cale-ntoarsă şi a zis: „Eu vă aştept la maşină”. Nu numai că nici el nu e genul drumeţ turistic, dar să mai şi păţească ruşinea de a fi văzut împreună cu noi era cam prea mult.

După ce ne-am mai îmbărbătat puţin, noi, fetele, am început să urcăm prin pădure, pe drumul ocolit spre bisericile rupestre. Printre copaci, nu se prea simţea, însă în jur bătea un vânt teribil. Abia când am ajuns pe culme, unde nu mai era adăpost, ne-am dat seama cât de puternic era. Am mers o vreme şi pe acolo, ne-am oprit pe margine, să facem poze cu panorama, apoi ne-am întors pe unde am venit, deoarece mie mi-era teamă să nu ne ia vântul pe sus (ştiam eu că într-o bună zi se vor dovedi nefaste lecturile aparent nevinovate ale copilăriei mele, ca „Mary Poppins” şi „Vrăjitorul din Oz”…). Ca să nu râdă mult prea tare tati de noi, când ne-a văzut întoarse în parcare fără să fi ajuns la obiectivul înspre care plecaserăm, am luat-o pieptiş pe celălalt drum, cel direct: scările de pe munte. Privind retrospectiv, mi se par floare la ureche acum, după ce am trăit experienţa din vară, a Reşiţei. Însă atunci am gâfâit un pic până am ajuns, în sfârşit, la renumita peşteră. Surpriza a fost că „biserica” era cu bilet de intrare, ceea ce mi s-a părut mult prea mult, date fiind efortul depus pentru a ajunge acolo şi lipsa mea totală de interes pentru cele religioase. Plus că nu aveam niciun ban la mine. Aşa că nu am mai intrat. Oricum, văzusem cum arată înăuntru, din pozele de la chioşcul cu suveniruri. Am făcut şi aici câteva poze, am observat cu năduf că peştera era la doar vreo douăzeci de metri de locul din care ne întorseserăm speriate de vânt (mai mult eu, recunosc) şi am coborât înapoi.

Per total, nu a fost o experienţă neplăcută, dar nici nu aş recidiva acolo. Însă nişte firi mai turistice sau mai sportive decât noi cred că pot găsi mult mai multe motive pentru a face o astfel de excursie.

Ivanovo

  1. Polski Trâmbeş – ieşire de o zi

Piscina de la Polski Trâmbeş a fost pentru mine o surpriză ca atunci când mănânci de o săptămână din sarmalele reci rămase de la Crăciun şi dai deodată de una umplută cu parfait de nougat. Am ajuns acolo acum trei ani, într-o dimineaţă, după o noapte dormită în casa unui prieten bulgar dintr-un sat vecin – eu fiind o citadină îndârjită, care nu are nicio emoţie pentru viaţa la ţară. Ba mai mult, în dimineaţa respectivă, crezând că ne face o surpriză plăcută, bulgarul ne-a aşteptat la micul dejun cu radioul pornit pe Antena Satelor. Cam cât ghinion să am ca, dintre toţi bulgarii de pe lumea asta, să îl nimeresc fix pe acela care e pasionat de folclorul nostru, spre mare deosebire de mine? Şi mai era şi ziua mea de naştere, pe deasupra… În fine, am supravieţuit. Apoi am plecat cu maşina spre această localitate de care, evident, nu auzisem până atunci: Polski Trâmbeş. Sunt vreo 70 km de la graniţă, deci drum de o oră, înspre Veliko Târnovo (de altfel, de aici mai e doar vreo jumătate de oră până la acel oraş pitoresc, şi el o posibilă destinaţie de mini-vacanţă). În intersecţia în care trebuie să o iei la dreapta ca să intri în Polski Trâmbeş, noi am făcut stânga, apoi imediat dreapta, aparent înspre pustiu. Câmp şi pădurice cât vedeai cu ochii. Şi apoi, dintr-odată, o parcare, în care am oprit.

Am intrat în clădirea administrativ-comunistă, am plătit biletele cu preţuri derizorii (4 leva de adult, iar copiii, 2 leva – adică aprox. 10 lei / zi pentru adulţi şi 5 pentru copii), ne-am schimbat la vestiar şi am ieşit în curtea din spate. Iar acolo am avut surpriza despre care vă spuneam: o pajişte mare, de un verde crud, înconjurată de brazi şi alţi copaci înalţi, cu o piscină olimpică în mijloc, aproape goală de oameni şi cu apă minerală pe deasupra. Da, acolo este o zonă balneară, se fac şi tratamente în localitate, prin locuri bine ascunse turiştilor din clădirile părăsite ale fostei platforme industriale. Deci nu numai că aveam la dispoziţie o piscină mare, aproape în exclusivitate, într-o zonă de vis, dar mai era şi foarte sănătoasă apa acesteia. Asta nu înseamnă că eu am înotat, desigur. Sunt o mare anxioasă, intru rareori în apă, şi atunci numai cu colacul. Însă m-am bucurat pentru că ai mei s-au putut bălăci în voie.

Din păcate, în vara trecută, când am fost din nou la Polski Trâmbeş, era foarte aglomerat locul. Poate că or fi fost mai mulţi oameni încântaţi care au povestit despre el, cum fac şi eu acum. Dar tot cred că merită o încercare, un drum la vară, când o fi canicula mai mare.

Piscina de la Polski Trâmbeş

  1. Seven Generations Winery Hotel & Spa – sejur de min. o zi sau un weekend

Am auzit că există şi la noi moda aceasta a podgoriilor cu restaurant şi cazare, dar eu personal nu am văzut niciuna. Singurul loc de acest gen pe care îl ştiu este Seven Generations, din Mechka, unde am petrecut o noapte în vara trecută, de ziua mea. Sunt vreo 30 km de la Ruse până acolo, pe care i-am făcut foarte uşor – la dus am luat-o pe al doilea drum care duce la Mechka din şosea, pe câmp, şi a fost mai rapid, iar la întors am venit pe primul drum cu indicator din şosea, care trece prin câteva sate mai rustice, numai bune de încântat ochii. Ai mei. Ochii mei, pentru că bărbatu-meu e genul pentru care un drum e bun numai să te ducă din punctul A în punctul B, în rest fiind o corvoadă şi atât, iar fiică-mea e la vârsta la care ecranul telefonului e mai interesant decât orice peisaj, deci…

Hotelul de la Seven Generations este o clădire nu foarte mare, dar cu o poziţie splendidă, pe un vârf de deal de unde se vede până hăt, departe: dealuri şi câmpii, şiruri nesfârşite de viţă-de-vie, Dunărea şi chiar malul românesc. Ca oriunde altundeva în afară de România, patroana ne-a primit cu zâmbet şi ospitalitate, deşi părea cam hăituită. Era destul de multă lume acolo, inclusiv un autocar plin cu turişti pensionari nemţi, care făceau, probabil, un tur al regiunii. Şi restaurantul era plin, chiar şi acolo, în mijlocul pustiului, dar am înţeles repede de ce, după ce am gustat din preparatele comandate. Totul era delicios. Suspectez chiar că e un chef bucătar angajat acolo, prea erau bune toate. Mai precis, eu am luat o brânză coaptă, cu miere şi nuci, Luna a luat crispy chicken fingers, iar Edi a mers pe mâna chelnerului, aşa cum preferă el să facă atunci când ajunge într-un loc nou, şi a mâncat cea mai savuroasă vită la cuptor pe care am gustat-o vreodată. Nu îmi aduc aminte să fi luat şi desert, ca să am o recomandare şi pentru el. În schimb, n-o să pot uita vreodată că am făcut sacrilegiul de a comanda bere, în loc de vin, la acest meniu şi la restaurantul unei podgorii. Dar ce să fac, dacă mi-era deosebit de sete?

În curtea proprietăţii se află o piscină, nu foarte mare, dar cu o vedere spectaculoasă, o terasă de vară, cu loc pentru mese şi pentru ping-pong, o mini-grădină zoologică cu raţe, capre şi alte câteva animale domestice, un grajd cu ponei, care presupun că pot fi călăriţi, biciclete de închiriat pentru explorat împrejurimile şi câteva maşini super-drăguţe pe care tocmai le achiziţionaseră şi plănuiau să le scoată şi pe ele la închiriat turiştilor, în curând. Iar locul care a impresionat-o cel mai tare pe fiică-mea – fire romantică, draga de ea ­– a fost foişorul în care se pot celebra nunţi. De altfel, ne-a ameninţat că ne va „mărita” şi pe noi doi, părinţii ei concubini, de cum a ajuns acolo şi şi-a dat seama că ar fi locul perfect pentru îndeplinirea acestui vechi vis de-al său. Însă, până la urmă, a uitat să facă asta. Şi-a amintit abia peste vreo două luni, prin toamnă, când se făcea reclamă pe Diva la un film numit „Nuntă în podgorie”. Când a văzut reclama, şi-a tras o palmă peste frunte şi a zis:

– Of, am uitat să vă mărit…

Revenind la hotelul în sine, cazarea a fost şi ea bună, deşi mai puţin spectaculoasă decât mă aşteptasem, judecând după pozele de pe site. Pentru că era o ocazie specială şi eu am avut foarte rar porniri festive în ultimii ani, am zis să o facem lată şi am închiriat apartamentul de la ultimul etaj, zis şi „penthouse”, care era, de fapt, o cameră mare, cam întunecoasă şi cam vraişte, cu chicinetă şi duş dublu (nu mai văzusem aşa ceva) cu vedere panoramică. Era probabil gândită pentru cupluri romantice, camera asta, nu pentru familii vârstnice cu copil băgăreţ, ca noi. Sau pentru scriitori. Eu, cel puţin, am simţit că aş putea scrie dacă aş sta acolo mai multă vreme, cu liniştea şi terasa de acolo, şi chiar cu maşina aceea veche de scris, manuală, care făcea parte din decorul camerei, alături de telescop.

Micul dejun a fost decent. Eu nu mă omor după gustul bucătăriei bulgăreşti, cea din mezeluri şi chiftele, însă s-a găsit câte ceva pe-acolo să nu zic că am plecat flămândă. Mai mult, a fost şi instructiv micul dejun: habar nu aveam că, în bulgară, el se numeşte „zacusca”, acest cuvânt însemnând, de fapt, „gustare”.

Am plecat de la acolo fără să avem curiozitatea să coborâm la subsol, unde era spa-ul. Dar sunt convinsă că era totul în regulă şi acolo, aşa cum părea să fie peste tot în acel loc, în care sper să ne întoarcem cândva, de-ar fi şi numai pentru o masă bună (pentru mine) şi o bălăceală în piscină (pentru ai mei).

Intrarea în complex, cu steagul României alături de altele din Europa (uneori am impresia că străinii sunt mai dornici să ne primească decât românii)

Piscina

Una dintre multele şi coloratele maşinuţe de pe proprietate

Vedere de pe terasa noastră

Zacusca 😉

Foişorul cu pricina

  1. La Detca – vacanţă la mare

E destul de dificil să găseşti un loc de vacanţă pe placul tuturor membrilor unei familii atât de eclectice ca a noastre, mai ales când unul dintre ei (a se citi: „eu”) refuză să mai pună piciorul în avion. Prima vacanţă în care am îndrăznit să ne ducem ceva mai departe de casă, cu copilul pe bancheta din spate, a fost când Luna avea 3 ani şi jumătate, în insula grecească Skiathos. Ne-a plăcut foarte mult şi am mai fost în Grecia de trei ori de atunci. Însă e drept că drumul e foarte lung, aşa că am mai intercalat şi vreo trei vacanţe în Bulgaria printre ele. Singurul loc despre care merită să vă povestesc, după părerea mea, este hotelul Romance, din Kiten.

Şi el destul de departe, în jos, spre capătul de sud al litoralului bulgăresc, acest hotel este aşezat pe un promontoriu pustiu, lângă un mic golf, între două staţiuni turistice (am mai povestit despre ele aici). Fără maşină nu poţi merge acolo, iar când eşti cu maşina trebuie să fii atent la sălbăticiunile de pe drumul pietruit, să nu calci vreo broască ţestoasă sau vreo hienă, ceva. Însă odată ajuns la hotel, perspectiva asupra mării merită toate eforturile. Practic, noi pentru vederea aceea minunată ne-am dus acolo, este ceva absolut minunat să vezi mereu, printr-un perete de sticlă, imensitatea aceea albastră cu care te poţi răsfăţa, din păcate, doar câteva zile pe an. Şi corabia cu pânze roşii care parcurge linia orizontului, de la stânga la dreapta, în fiecare zi la aceeaşi oră. Nu ştiu dacă are vreo treabă corabia aceea sau e plătită de patronii hotelurilor de pe mal tocmai pentru ca turiştii să îi poată face fotografii romantice…

Altfel, nu aş putea spune că acel hotel are ceva deosebit, care să merite şederea acolo: restaurantul e decent, dar nu foarte bun, piscina exterioară micuţă şi cam rece, plaja de lângă hotel, din golf, pietroasă şi mai mereu bătută de vânturi năpraznice (cred că doar de vreo două ori am reuşit să facem baie acolo, în rest, am folosit-o doar pentru plimbări romantice şi cules de scoici şi pietricele, sub privirile vigilente ale celui mai bătrân, dar vânjos salvamar pe care l-am văzut vreodată). Ah, şi să nu uit de Detca, patroana amabilă şi eficientă, chiar dacă nu rupe mai deloc pe engleză. Genul care te pupă la plecare, de parcă aţi fi rude, nu clienţi. După o primă vacanţă petrecută în hotelul ei, anul următor am luat cazare undeva pe lângă Sunny Beach, unde a fost groaznic, şi am hotărât să fugim după două zile. Şi atunci am sunat-o pe Detca şi ne-a primit din nou la ea, cu acelaşi drag. Din păcate, nu mai lucra acolo Milen, chelnerul tânăr şi frumuşel foc, care o topise pe Luna în primul an (şi o înţeleg perfect). Sper că s-a apucat serios de studii şi şi-a făcut un alt rost în viaţă, pentru că era băiat bun şi deştept.

De făcut plajă şi de ieşit în oraş, se poate într-una sau cealaltă dintre staţiunile aflate la câţiva kilometri de hotel. Kitten, cea dinspre nord, e populară şi aglomerată, un fel de Mamaia noastră, genul după care nu ne dăm deloc în vânt. Dar e utilă pentru cumpărături şi pentru restaurante. Lozeneţ, cea dinspre sud, e mai în stilul Vama Veche, doar că ceva mai mare. Acolo sunt şi restaurante scumpe, şi cluburi de noapte, şi zonă pentru tinerimea boemă. Iar plaja pe care obişnuiam să mergem noi e încă şi mai departe, spre sud, dincolo de complexul ultra-luxos Oasis (despre care se spune că ar fi al mafiei ruse) – plaja Arapya. O plajă micuţă, într-un sat turistic, care ne împăca pe toţi: avea şi o zonă întinsă de intrare în apă nu prea adâncă şi fără valuri mari, potrivită copilului şi sportivului său tată, avea şi un bar pe plajă de la care puteam asculta muzică pe gustul meu, în timp ce stăteam lipită de şezlongul meu, cu orele. Pentru că nici cu intratul în mare nu mă omor, până îmi pun colacul… până mi-l scot…

Fotografii din hotelul Romance

–––––––

Cam acestea ar fi locurile în care am fost, din ţara vecină şi prietenă. Cele în care intenţionăm să mai mergem. Pentru că am mai fost şi prin alte locuri, însă acolo nu cred că dorim să ne întoarcem, aşa cum a fost cazul hotelului acela din Sunny Beach, din care nu am ştiut cum să fugim mai repede, nici măcar nu mai ştiu cum se numea. Sau hotelul în care am stat vreo două zile în ianuarie 2013, Venika Palace, din Ciflik – şi acolo era o piscină mare, interioară, cu apă termală, şi era ceva deosebit să stai în ea, la căldură, şi să vezi zăpada afară, pe geam, însă hotelul acela era o relicvă comunistă deprimantă. Noroc că aveam un copil grăsuţ şi tare drăguţ pe atunci, ne însenina zilele în orice circumstanţe:

Piscina hotelului Venika Palace, din Ciflik

Şi la Nessebar a fost bine, acum doi ani, când am fost acolo la un all-inclusive (am povestit despre el aici). Însă nu văd niciun motiv pentru care să mai merg o dată acolo…

Deci locuri de petrecut sejururi în Bulgaria, mai lungi sau mai scurte, s-ar găsi o groază. Taxa de trecere a podului, pentru autoturisme, este de 14 lei la vama românească şi de 2 Euro la cea bulgărească (evident, la noi e mai scumpă, pentru că ţi se oferă şi o parte de pod cu mai multe gropi decât cea a bulgarilor…), iar dacă vrei să mergi mai departe de Ruse trebuie să îţi iei şi vignetă (min. 10 leva/weekend sau 15 leva/săptămână, adică 25, respectiv 37 lei). Deci nu sunt sume mari, însă e drept că nu se prea justifică trecerea frontierei doar ca să bei o cafea, ar fi o cafea cam scumpă. Singurul inconvenient major în a face mai des drumuri acolo este timpul pierdut în cozi la vamă. Se întâmplă uneori să se blocheze circulaţia, de obicei în partea românească a vămii sau a podului, mai ales în sezonul vacanţelor de vară. Şi atunci e drept că nu merită să pierzi trei ore stând la coadă pentru o plimbare de alte trei. Dar dacă ai noroc, treci repede, ceea ce vă urez şi eu!

Vacanţă pe litoralul bulgăresc, cu bune şi rele. Mai mult rele

Mi s-a părut atât de demodat să îmi ureze cineva „Vreme frumoasă!” înainte de plecarea în vacanţă… Cum aşa, când în insulele greceşti ploaia pe timp de vară e la fel de rară ca un magazin deschis la orele siestei?! Uitam, însă, că anul acesta nu mai plecam în insule, pe motiv de buget redus. Aşa că m-am trezit, chiar din prima zi a vacanţei, cu revelaţia că poate fi şi înnorat, şi frig, şi vânt pe malul mării. În Bulgaria.

Pentru că nu îmi place turismul de tip hoardă, cu plaje înţesate de şezlonguri şi „resorturi” cu mii de camere (ghilimelele se datorează faptului că acest cuvânt nu apare, încă, în DEX în accepţiunea lui hotelieră), nu am luat niciodată în discuţie o vacanţă în ţara vecină şi prietenă. Dar distanţa mai scurtă şi preţurile mai mici ne-au forţat acum să o încercăm.

Am găsit pe net un loc care părea să corespundă cât de cât pretenţiilor mele de estetă urbană şi stresată – peisaj, izolare, confort. Un all-exclusive, după cum inspirat zicea cineva. Şi iată-ne cazaţi, după un drum ceva mai lung decât ne aşteptam, într-un mic hotel (Romance, pe numele lui bulgăresc), construit deasupra unui mic golf cu o mică plajă, la adăpost de invazia de turişti din staţiuni. Doar apartamentul nostru era mare acolo, cred că am fi putut juca cu lejeritate un tenis de picior în living, dacă fiică-mea nu şi l-ar fi apropriat cu hotărâre, împrăştiindu-şi hainele şi bucăţile de Lego peste tot. Cina de sosire a fost excelentă, personalul hotelului foarte amabil, în special chelnerul tânăr şi fermecător care a cucerit-o pe Luna de la primul zâmbet, cealaltă Lună, aia de pe cer, ne-a răsfăţat cu faza ei plină, luminând cu generozitate spuma valurilor, ce mai, totul părea perfect. Până a doua zi. Când ne-am trezit, după cum spuneam, cu un cer înnorat şi cu un vânt îngrijorător de apropiat de gradul de furtună.

Soarele a apărut în ziua următoare şi a rămas cu noi toată săptămâna. La fel şi vântul. Am plecat cu speranţă spre golful nostru, deşi o avertizasem pe Luna că salvamarul nu ne va lăsa în apă pe valurile alea:

– Ce e aia „salvamar”?

– E cineva care salvează oamenii din mare. De obicei, e un bărbat musculos, frumos şi bronzat, am derapat eu cu gândul la Baywatch şi alte clişee din filme.

Aveam dreptate doar parţial. Salvamarul nostru era într-adevăr un bărbat, bronzat şi numai fibră, dar doar atât. Pe lângă fibră nu mai avea nimic: un slăbănog de vreo sută de ani, da’ rău al naibii, o dată n-a scos steagul ăla roşu cât timp am stat noi acolo! N-am îndrăznit să-l supărăm prea tare şi ne-am limitat la a culege o pungă plină cu cochilii de melci, aduse din abundenţă pe plaja aceea, şi la a construi efemere piscine din nisip.

A trebuit să căutăm prin vecini plaje cu ape mai liniştite şi steguleţe verzi. Am fost mai întâi în Kiten, staţiune care, pe hartă, părea mică şi neînsemnată. Nu era. Străzi pline de chioşcuri cu chinezării, plaje înţesate de burtoşi gălăgioşi, şezlong lângă şezlong… Fix ce urăsc mai tare. Dar, ce să-i faci, bucuria copilului e mai presus de orice, iar copilul se bucura să poată înota.

Apoi am descoperit Lozenets. Un sat mai aerisit, cu un contrast surprinzător între casele rurale şi super-hiper-ultra-complexul hotelier despre care se zvoneşte că ar fi un mijloc de spălare de bani pentru mafia rusă. Aici am găsit şi o mică plajă drăguţă, şi localuri cu design şic, aşa că, până la urmă, toată lumea a fost mulţumită. Am profitat de ocazie să îi facem copilului şi un pic de educaţie automobilistică:

– Uite, Luna, ăla roşu e un Ferrari. Şi ăla un Porsche. Şi celălalt la fel. Iar lângă ele e un Maserati…

Impresia cea mai pregnantă cu care am rămas a fost că în Bulgaria sunt mai mulţi bruneţi, graşi, tatuaţi şi, aparent, proşti decât la noi. Zic „aparent” pentru că nu pot fi sută la sută sigură atunci când nu am legat o vorbă cu aproape nimeni, pe motiv de barieră lingvistică. Sunt puţini bulgarii care vorbesc engleză, foarte mulţi cei care vorbesc germana şi, evident, toţi preferă bulgara, limbă din care am învăţat doar cuvintele esenţiale supravieţuirii: scara, voda şi pepelnik. Adică, în ordine, grătar, apă şi scrumieră. Nici datul invers din cap nu m-a ajutat să-mi fac o impresie mai bună despre nişte oameni care cu gura spuneau „Da” şi cu capul făceau semn că „Nu”. Ce debusolaţi or fi şi grecii în Bulgaria, să audă „Ne”, care în greacă este „Da”, să vadă „Da” din cap şi să însemne „Nu”! Da’ ce să caute grecii în Bulgaria?…

Nici la hotel nu ne-am împrietenit cu nimeni. Majoritatea clienţilor vorbeau limbi criptice pentru noi, mai nici unul nu saluta, nici măcar când eram nevoiţi să ne strecurăm unii pe lângă alţii, pe scările strâmte, de zâmbete ce să mai vorbim! Doar cu familia de deasupra noastră am avut o mică interferenţă, atunci când copiii lor au greşit uşa şi au bătut la a noastră, atât de tare încât am crezut că e ordin de evacuare, ceva. Am aflat atunci că îi cheamă Pierre şi Nadia, informaţii care s-au dovedit utile când ne mai întâlneam prin hotel şi eu ziceam, cu un zâmbet larg:

– Rupea-ţi-aş picioruşele alea, Pierre, cu care tropăi de la un cap la altul al apartamentului! Şi funduleţul ăla drăgălaş, cu care te dai de parchet fix în capul meu când încerc să dorm!

În română, bineînţeles. Şi Luna a folosit informaţia, atunci când şi-a făcut lista ei de oameni care fac lucruri rele:listaPe lista cu lucruri bune, un singur nume era repetat de multe, multe ori: Milen. Adică tânărul ospătar care îi furase inimioara şi îi adusese la schimb două pietricele cu aceeaşi formă, găsite pe plajă. Deşi şi noi am făcut câteva lucruri tare bune, hrănind un cârd de pescăruşi şi o bufniţă cu resturi de la mesele noastre şi salvând din locuri periculoase două broaşte ţestoase. Da’ nimic nu se compară cu dragostea!

Drumul de întoarcere a fost şi el lung, îngreunat de traficul bară la bară din zona Burgasului, de semaforul tâmpit de la Aheloy (un fel de Comarnic bulgăresc, care blochează circulaţia pe kilometri întregi) şi, mai ales, de reparaţiile de la podul Giurgiu-Ruse, începute idiot în plin sezon turistic şi terminate, probabil, la Sfântu’ Aşteaptă. Aproape că m-am bucurat să ajung acasă, deşi acolo mă aştepta aceeaşi rutină de care fugisem cu doar câteva zile în urmă. E drept, a contat şi faptul că prima ştire văzută la televizor a fost că maneliştii ameninţă să plece din ţară, de supărare că vine ANAF-ul peste ei. Impresia lăsată de Bulgaria, şi anume că România e mai mişto, s-a îmbogăţit pe loc cu o mică speranţă de mai bine. La fel cum sper ca la anu’ să putem merge din nou în Grecia, pentru o vacanţă mai lungă. Eventual, de o viaţă.