Vacanţa la Odorhei (partea I)

Bineînţeles că am fi putut merge şi noi, ca tot românu’ de Sărbători, în vreo ţară exotică precum Madagascarul sau Costa Rica. Numai că ne-am gândit cât de mult v-aţi bucurat să citiţi despre aventurile noastre cu hoteluri româneşti umflate în stele şi cu chelneri care îţi aduc mereu altceva decât ai comandat, şi astfel am hotărât să ne petrecem şi mica vacanţă de iarnă tot în România, ca să avem ce povesti la întoarcere. Mai mult, i-am convins pe ai mei să renunţe la planul de a merge, pentru a patra oară, la hotelul Acvatonic din Eforie Nord, unde le place lor să se bălăcească în cea mai tare piscină pe care am văzut-o eu vreodată. Le-am spus că, dacă tot e iarnă, ar fi mai înţelept să alegem o destinaţie montană, poate prindem şi noi un pic de zăpadă şi de aer curat. Aşa că s-a dus bărbatu-meu, prin noiembrie, la târgul de turism de la Romexpo şi s-a întors cu o ofertă (negociată zdravăn, cum numai el ştie să o facă) la un alt complex hotelier care oferea promisiunea unei piscine mari şi calde: Septimia Resort din Odorheiu Secuiesc.

– Unde e asta, Oderheiul Tecuiesc? a întrebat fiică-mea.

– Ceeee???, am murit eu de râs.

– Ăăă… Tedorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Todorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Oborheiul Tecuiesc!! Hai, zi-mi unde este!

I-am zis. S-a bucurat mult că urma să plecăm de-acasă, ea este o fetiţă tare dornică de ieşiri, de plimbare, de sport, de viaţă socială şi de oameni mulţi, iar eu nu îi prea ofer astfel de lucruri. În plus, la Oborh… ptiu, se ia! La Odorhei urma să aibă la dispoziţie nu numai o piscină, dar şi o masă de ping-pong, o sală de bowling şi proximitatea faţă de Braşov, unde se află nişte prieteni de familie pe care de-abia aştepta să îi revadă.

Am plecat la drum luni de dimineaţă, amăgiţi de Waze cu promisiunea că vom face 4 ore. Nu sunt nici măcar 300 de km între Bucureşti şi Odorhei, ar fi trebuit să facem mai puţin de 3 ore, de fapt. În orice ţară civilizată, cum se spune, dar nu la noi. La noi am făcut, până la urmă, peste 6 ore, deci am avut o viteză medie mai mică de 50 km/oră. Am văzut problema începând la intrarea în Sinaia. În celebrul Comarnic, de care ne temuserăm deoarece acolo se produc, de obicei, primele ambuteiaje, circulaţia fusese fluentă. Probabil că a contat şi faptul că, în intersecţia principală a oraşului, se afla o poliţistă frumoasă, care îi dirija energic pe şoferi. Dar nu frumuseţea e relevantă aici, ci „detaliul” că avea un ditamai pistolul în teaca aşezată foarte vizibil, la şold. Cred că aşa trebuie făcută educaţia de bază la noi, în ţara asta plină de melteni, adusă în pragul colapsului de lipsa ei… Dar să revenim. Ziceam că la intrarea în Sinaia au început problemele. Acolo am fost nevoiţi să încetinim brusc, pentru ca, în curând, să oprim de tot. Coloana infinitului se întindea în faţa noastră, deşi plecaserăm la drum special într-o zi de luni nu foarte de dimineaţă, în speranţa că nu ne vom lovi de tradiţionalele ambuteiaje de weekend de pe Valea Prahovei. Dar iată că ambuteiajele alea se fac şi în mijlocul unei zile de lucru, din păcate. Şi nervii noştri au început, uşor-uşor, să se întindă. După ce am trecut de Sinaia, am văzut pe marginea drumului nişte oameni care păreau şi mai amărâţi decât noi: muncitorii care se uitau la o ţâşnitoare uriaşă de apă, provenind din vreo conductă spartă, probabil. Am aflat apoi că staţiunea a rămas fără apă în zilele următoare, ceea ce cred că a fost o încântare nu numai pentru locuitori, dar şi pentru turiştii aflaţi acolo, mulţi dintre ei veniţi să sărbătorească Crăciunul pe stil vechi.

Am continuat să mergem în coloană mai mult de o oră, întrebându-ne care naiba o fi cauza blocajului. Nu era anunţat niciun accident pe drum, nu erau polei, zăpadă sau ceaţă, nu era oră de vârf. În Buşteni ne-am dat seama care era problema: însuşi Buşteniul. Nu ştiu ce se întâmplă în orăşelul ăla, dar acolo moare complet circulaţia. Şi aş dori să transmit pe această cale urările mele călduroase de bine tuturor primarilor staţiunii care nu au fost în stare să găsească o cale de rezolvare acestei probleme a drumurilor, care ne face viaţa mizerabilă (sau pierdută, chiar) multora dintre noi. Şi le mulţumesc şi celor de la Drumuri. Şi celor de la Ministerului Transporturilor, şi de la Dezvoltare, şi colegilor de guverne, parlamentarilor şi preşedinţilor impotenţi, corupţi şi/sau proşti pe care i-am avut până acum.

Dar să revenim din nou la oile noastre, acum, că m-am răcorit puţin. Hotelul nostru era, de fapt, un complex cu mai multe clădiri aflate într-o mare curte comună: la stradă, un hotel de 4 stele şi un hostel, iar mai în fundul curţii, peste un pârâiaş, o clădire cu hotelul de 3 stele cu restaurant, pub şi sala de bowling, o altă clădire cu piscina şi sălile de spa, masaj şi cea multifuncţională (conferinţe, dans, ping-pong ş.a.m.d.), terenuri de tenis, fotbal şi volei, piscina exterioară (goală, evident, pe vreme de iarnă) şi încă o clădire, pe care o bănuiesc adăpostind ori vestiarele pentru activităţile de exterior, ori sălile de gimnastică, fitness şi squash, pe care nu am avut nicio curiozitate să le caut.

Hotelul era, din păcate, mai frumos pe dinafară decât pe dinăuntru, unde avea genul acela de decoruri, mobilier şi covoare teribil de învechite, care mie îmi amplifică instant depresia (şi aşa crescută în perioada Sărbătorilor de iarnă). Doar baia era amenajată cu materiale moderne şi, aparent, destul de noi, însă prosoapele erau şi ele tare obosite, iar spaţiile atât de necesare pe care să îţi poţi pune produsele de igienă şi cosmetică, precum şi costumele de baie ude, lipseau cu desăvârşire – aceasta fiind o altă problemă des întâlnită în hotelurile de la noi. La venire am găsit foarte curat, însă în zilele care au urmat nu am văzut mari urme ale trecerii femeii de serviciu prin cameră. Presupun că cele patru stele cu care se lăuda hotelul se datorau doar suprafeţei mari a spaţiului de cazare, pentru că altă explicaţie nu am. Ah, poate şi mic-dejunului, surprinzător de bun şi de variat, care se servea la parterul clădirii noastre. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc un bufet suedez atât de bogat şi de gustos la noi, am încercat în fiecare zi altceva şi mi-a plăcut aproape totul. Cu excepţia mâncării gătite, de care nu m-am atins, pentru că mi s-a părut mult prea mult să mănânc piure de spanac, varză călită sau fasole la ora 9 dimineaţa, în condiţiile în care, acasă, eu nu mănânc absolut nimic până spre după-masă, târziu.

Bineînţeles că primul drum după ce ne-am lăsat bagajele în cameră, la sosire, l-am făcut la restaurant. Nu cel de mic-dejun, celălalt, de peste apă. Care arăta surprinzător de bine. Ne-am aşezat confortabil la o masă cu banchete largi, de piele, şi ne-am bucurat să vedem că suntem luaţi rapid în vizor de către unul dintre chelneri. Un băieţel timid, cel mai probabil elev în practică, s-a apropiat de masa noastră şi ne-a salutat. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit, pentru că a făcut-o în limba maghiară – o limbă total necunoscută pentru noi. Există o explicaţie pentru care localitatea aia se numeşte „Odorheiu Secuiesc”: cei mai mulţi dintre locuitorii săi sunt secui. Toată zona, de altfel, este presărată de localităţi care au cuvântul „Secuiesc” în nume, în special în varianta lui maghiară („Szekely”). Iar din loc în loc sunt arborate la geamurile caselor şi steaguri secuieşti, ceea ce încă nu sunt hotărâtă dacă să mi se pară în regulă sau nu. Ştiu prea puţine despre istoria locului ca să am o părere fermă. Şi atâta vreme cât am fost primită civilizat şi politicos în acea zonă, de către locuitorii ei, chiar nu mă deranjează un steag colo şi colo. Ba chiar aş putea spune că secuii au fost mult mai politicoşi decât românii, cu a căror indiferenţă sunt obişnuită din sudul ţării. Absolut toţi vânzătorii, chelnerii sau alţi prestatori de servicii cu care am avut de-a face au încercat să ne înţeleagă şi să ne răspundă în româneşte, deşi era clar că nu ştiau bine limba noastră. Iar puţinii români întâlniţi în aceleaşi circumstanţe mi s-au părut la fel de răuvoitori şi şmecheri ca şi cei de pe la noi. Dar poate că e doar o impresie de-a mea…

Nici tânărul chelner venit la masa noastră nu făcea excepţie şi era doritor să ne ajute. Necazul a fost, însă, că el chiar nu ştia mai deloc româneşte. Necaz la care s-a adăugat şi lipsa din bucătărie fix a preparatelor pe care vruseserăm noi să le comandăm. Ştiţi restaurantele alea care au o listă luuuungă-lungă de preparate, dar atunci când încerci să comanzi ceva ţi se răspunde: „N-avem”? Eu bine, aici lista nu era lungă, însă răspunsul a fost acelaşi. Bărbatu-meu poftise la un hamburger, copilul la veşnicele paste quatro formaggi, iar eu, la camembert copt cu usturoi. Nefiind niciunul disponibil, ne-am reorientat, dar nu pot spune că ne-a plăcut prea tare ce am comandat. Cu excepţia coastelor lui bărbatu-meu (nu alea din care se spune că aş proveni eu, ca urmaşă a Evei, ci cele de porc, gătite la restaurant), despre care pot afirma că au fost absolut delicioase. Iar eu nu sunt o consumatoare de coaste.

A existat însă o altă problemă. Mare. Timpul de aşteptare a comenzii a fost uriaş. Cam o oră şi un sfert. Mult prea mult pentru nişte oameni plecaţi de (deja) aproape 8 ore de acasă. În plus, nici măcar nu ne-au fost aduse nişte păcăleli dintr-acelea cum se aduc în străinătate, să îţi astâmperi cât de cât foamea în timp ce aştepţi: o măslină, o pâinică prăjită, o bucăţică de ceva – orice. Asta e o altă carenţă a serviciilor româneşti de ospitalitate pe care nu o înţeleg. Mai ales la restaurante cu pretenţii, unde ai şi preţuri umflate (nici la restaurantul de la Septimia nu erau chiar mici preţurile, de altfel). De plictiseală, am început să căutăm pe net traducerea în maghiară a unor propoziţii simple, precum: „Ne e foame” sau „Când mâncăm?”, dar chelnerul nostru nu a gustat gluma, iar comanda a continuat să întârzie nepermis de mult. Probabil că ar fi trebuit să ne alegem repertoriul din categoria aceasta de expresii, ca să fim mai elocvenţi:

După masă, ne-am odihnit puţin, după care am plecat curajoşi înspre piscină. Trei secunde în vestiar mi-au fost suficiente pentru a-mi da seama că nu doresc să intru acolo. Aerul era prea cald şi prea umed pentru gustul meu, iar oamenii, prea mulţi şi prea goi şi prea aproape de mine. Pe măsură ce am îmbătrânit, spaţiul meu intim s-a mărit considerabil, făcându-mă să suport greu spre deloc aglomeraţiile. Aşa că am renunţat să mă mai dezbrac în costum de baie, doar am intrat puţin în sala piscinei ca să îmi fac o idee cum arată, mi-am făcut ideea şi am ieşit imediat. După care nu am mai intrat niciodată cât timp am stat acolo.

Ai mei, în schimb, s-au întors încântaţi de la piscină, după o oră, două, de înot şi de jacuzzi fierbinte, cu spumă. Nu existau acele vârtejuri de apă pentru masaj de care e plin bazinul preferat, de la Aqvatonic, dar lungimea bazinului se pare că era suficient de mare cât să se simtă bine atunci când înotau. O singură nedumerire a avut fiică-mea la întoarcere:

– Erau surprinzător de multe băbuțe acolo, mama! Erau doar câțiva oameni, iar in rest, numai băbuțe!

Mda, pentru că băbuţele nu sunt oameni…

Însă e drept că se aglomera foarte tare locul, în special la orele serii, când ieşeau localnicii de la serviciu. Ni s-a spus că şi dimineaţa veneau foarte mulţi, înainte să plece la slujbe, adică la ora 6, când se deschidea piscina. Dar această informaţie, evident, nu am verificat-o personal. Se dormea bine pe patul hotelului aceluia şi zău dacă n-ar fi fost păcat să nu profităm de acest lucru, trezindu-ne înainte de ora 9!

(va urma)

Continuarea e aici.

Publicitate

O ţară care îşi desconsideră copiii e o ţară fără viitor

Acum câteva zile, coborâsem la micul dejun de la hotelul în care ne petrecuserăm noaptea. Un hotel mic, cu o sală de mese mică, în care se mai aflau doar un grup de copii în jur de 12-13 ani, aflaţi într-un cantonament sportiv, şi doi bărbaţi la vreo 30 de ani, şi ei cu alură sportivă. Copiii erau aşezaţi la masă, bărbaţii îşi umpleau farfuriile de la tejgheaua cu bufetul suedez. Tocmai mă dusesem şi eu să îmi aleg ceva de mâncare, când bărbatului din faţa mea i-a scăpat pe jos un ou ochi. A bodogănit ceva, s-a uitat vag în jur, apoi şi-a atenţionat prietenul să aibă grijă unde pune piciorul, să nu calce în ou. Şi atât. Ambii au continuat să îşi pună mâncare, apoi au ieşit la o masă de pe terasă, fără nici cea mai mică intenţie de a curăţa mizeria.

Pentru o clipă, eu am avut intenţia asta. M-am uitat şi eu în jur după cineva din personal, să aducă un mop. Ba chiar mi-a trecut prin cap şi nebuneasca ideea că m-aş fi putut apleca şi strânge, cu un şerveţel, bucăţile de ou împrăştiate pe jos de altcineva. Apoi m-am uitat la cei doi mitocani care hăhăiau liniştiţi, la chelneriţa care stătea la bar şi se juca pe telefon, neridicând ochii din el nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” spus clienţilor, mi-am adus aminte şi de recepţionera pe lângă care tocmai trecusem şi care ne tratase cu un mare sictir de când ajunseserăm în hotelul acesta – şi mi-a trecut. Mi se întâmplă din ce în ce mai des, în ultima vreme, să nu mai vreau să fac lucruri bune şi frumoase pentru alţii, în timp ce în jurul meu pare să li se rupă celor mai mulţi dintre semeni. Am obosit, pur şi simplu. M-am săturat, mi-am pierdut speranţa că pot schimba ceva cu gesturile mele. Şi nu mai simt că am pentru cine să le fac. Aşa că… am ocolit şi eu oul căzut pe jos şi m-am aşezat la o masă.

După câteva minute bune, a catadicsit şi chelneriţa să lase telefonul la o parte şi să facă doi-trei paşi prin sală. M-a întrebat dacă vreau cafea (aparatul de cafea şi de ceai nu era la autoservire), tot fără zâmbet sau chef şi, evident, fără să o întrebe şi pe fiică-mea dacă doreşte ceva de băut. Sunt foarte rari chelnerii care consideră copiii demni de atenţia lor, astfel încât să îi întrebe şi pe ei direct ce doresc sau să le aducă, măcar, un meniu separat, chiar dacă e clar că sunt la o vârstă la care ar putea avea discernământ. I-am spus ce cafea doresc, după care domnişoara a mai făcut câţiva paşi şi a descoperit necazul.

– Vaaaai, ce e asta?

Şi s-a dus să cheme ajutoare de la bucătărie – ajutoare care au apărut imediat, sub forma unei doamne în halat alb, mică şi îndesată, care a analizat o fracţiune de secundă situaţia şi a decretat:

– Voi aţi făcut asta!

Întoarsă, evident, către masa copiilor. Aceştia s-au oprit imediat din ciripitul lor vesel şi au înţepenit. Unii au încercat să nege, cu jumătate de voce, dar doamna corpolentă le-a retezat-o cu ton ridicat:

– Nu vă e ruşine? De ce aţi dat pe jos? Şi de ce nu aţi curăţat după voi? Şi…

– N-au fost ei!, am intervenit eu atunci.

Stupoare pe faţa adulţilor, uşurare pe faţa copiilor.

– Unul dintre cei doi domni de mai devreme, care stau acum la masă afară, este vinovatul. L-am văzut eu.

Nici pâs nu a mai zis doamna. A făcut ceea ce trebuia să facă de la bun început, şi anume a strâns, în tăcere, murdăria, apoi a plecat. Fără niciun gând să se ducă să îi certe şi pe adulţii responsabili.

– Aşa vă certa şi pe voi doamna P.?, am întrebat-o eu pe fiică-mea.

– Nuuuu, mult mai rău, nici nu-ţi poţi închipui!

Doamna P. este femeia de serviciu de la fosta ei şcoală. Cea care îi lua la rapanghiol pe copii, uneori cu un limbaj total nepotrivit într-o şcoală, pentru fiecare hârtiuţă găsită pe jos. O vreme, i-am spus Lunei că mi se pare corect ca măcar femeia de serviciu să facă educaţie copiilor prost-crescuţi care lasă gunoaie în urma lor. În timp, însă, mi-am dat seama că vorbitul urât şi acuzele nejustificate nu aveau cum să fie educaţie, ci erau doar o manifestare a puterii pe care femeia aceea simplă simţea că o are asupra copiilor. Iar acest lucru se întâmplă foarte des. Mereu văd adulţi care îi reped pe copii, le spun cuvinte jignitoare pe un ton răstit, îi ameninţă sau chiar îi ating pentru a-i da la o parte din drumul lor. Bătrâni care li se bagă în faţă la cozi de magazin, sub pretextul că nu i-au văzut. Vânzători care, la fel, trec cu privirea pe deasupra lor şi îl întreabă pe următorul client de la coadă ce doreşte, iar copiii rămân, timizi, cu banii în mână şi cu rugămintea aceea îndelung repetată în gând („Vă rog să îmi daţi şi mie cinci felii de parizer”) ne-spusă. Vânzători care îi întreabă zâmbind larg pe toţi adulţii dacă doresc să guste din brânza dulce pe care aceştia cer să o cumpere, dar care îndeasă încruntaţi cât mai multă brânză în caserolă pentru un client-copil pe care nu s-au sinchisit să îl invite, la fel, să încerce în prealabil aceeaşi brânză. Gardieni publici care îi reped pe copiii din parc care fac gălăgie vorbind cu entuziasmul specific vârstei, dar care nu le zic nimic adulţilor de alături, care ascultă muzică prea tare sau aruncă coji de seminţe pe jos. Părinţi care par că au făcut copii doar pentru a avea la cine urla pe stradă că sunt handicapaţi şi tâmpiţi. Cadre didactice care se poartă execrabil cu elevii lor, la ore, şi sunt numai un zâmbet cu părinţii acestora, după ore. Sau cu directorul şcolii, sau cu inspectorul şcolar, sau cu primarul, sau cu…

Exemplele ar putea, mult, continua.

Am auzit mai demult o vorbă foarte frumoasă, atribuită lui Mahatma Gandhi: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după felul în care îşi tratează animalele”. Mi-e teamă că poporul nostru este încă departe, foarte departe de un nivel rezonabil de civilizaţie, dacă nici măcar propriii copii nu şi-i tratează ca pe fiinţe cu drepturi egale cu ale lor. Iar aceşti copii, atunci când vor creşte, se vor bucura că au, în sfârşit, ocazia să îşi arate şi ei muşchii faţă de cineva considerat inferior doar pentru că este mic de vârstă şi statură. Sau bătrân şi neputincios, aşa cum vor ajunge părinţii lor până atunci. Pentru că toate roţile de pe lumea asta se învârt, să nu uităm niciodată!

Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.

Poveşti de îngrozit copiii

– Ţi-am povestit vreodată despre hotelul ăla din Japonia unde ne-au dezbrăcat la intrare?

– Cel cu băile?

– Da. Dar nu doar la băi ne dezbrăcam, ci încă de la recepţie.

Am mai auzit povestea, acum vreo zece ani. Pe acea vreme, bărbatu-meu lucra într-un superimportant şi top-secret proiect internaţional, care a presupus şi câteva deplasări în Ţara Soarelui-Răsare, pentru a folosi o binecunoscută figură de stil – eu i-aş fi zis, mai degrabă, Ţara de Mare Mirare, după câte lucruri incredibile le-a fost dat urechilor mele să audă despre ea. Ar fi trebuit să le scriu atunci, când erau încă vii în memoria călătorului, dar nu am făcut-o, iar acum îmi pare rău că s-a pierdut din intensitatea de moment a trăirilor şi din acurateţea detaliilor, ducând la împuţinarea dozei de senzaţional a întâmplărilor. Dar chiar şi aşa, încă se mai găsesc istorioare numai bune de speriat copilul. Care se află, după cum v-am spus, în plină fază pudică.

De unde îmi ridica fustele pe stradă şi începea să-şi scoată hainele de pe ea, la întoarcerea acasă, încă din lift, de o vreme încoace mă ceartă la fiecare decolteu cât de cât vizibil şi îşi pune slipul atunci când face baie, cu uşa bine închisă. De unde ne lua pe amândoi de mână şi ne punea să ne sărutăm atunci când ne ciondăneam, acum se bagă între noi să preîntâmpine orice eventuală apropiere tandră, şi exclamă câte un „Bleah!” pasional de fiecare dată când surprinde vreun pupic amărât. Ca să nu mai spun că, dacă aude cuvântul „sex”, se schimonoseşte instantaneu într-un dispreţ total, demn de vreo baltă de vomă pe stradă şi nu de plăcutul proces natural care, la urma urmei, a fost şi temelia apariţiei Domniei-sale pe această lume. Ştiu că e o etapă, ştiu că e normală (chiar e foarte bine că există), ştiu că va trece. Doar că, până atunci, tare îmi mai place să o necăjesc!

Ca acum câteva zile, de exemplu, când ne-am întâlnit cu taică-său. Numai de-al naibii ne-am sărutat la uşă mult mai cu foc decât de obicei, ceea ce a enervat-o şi emoţionat-o în aşa hal încât s-a roşit toată:

– Csper… csă… nu faceţi… csecs acuma!, s-a bâlbâit ea pe jumătate supărată, pe jumătate ruşinată.

Sau ca acum vreo două luni, când am avut o tentativă să ne uităm la televizor la Chefi la cuţite. Luna era în extaz la vederea Ginei Pistol cu ochelari („Ce drăguţă e doamna asta!”), la fel, probabil, ca toţi spectatorii bărbaţi ai acelei emisiuni pretins culinare. Şi am simţit nevoia sadică de a-i tempera entuziasmul:

– Luna, ştii că doamna asta a ajuns celebră pentru că a pozat goală, în reviste pentru bărbaţi?

Întrebare retorică. Evident că nu ştia:

– Ceeeee??!! DE CE să facă AŞA CEVA??!!

– Bărbaţilor le plac femeile goale. E ceva legat de se…, am încercat eu să aduc, iar, vorba despre subiectul acela delicat, sexul, pe care îl tot ocolim şi învăluim cu graţie.

– Brrrr, nu cred!, s-a înfiorat fiică-mea. E scârbos!

Să băgăm mai delicat, deci:

– Corpul omului nu e de ruşine. Toţi suntem la fel, toţi ne-am născut goi. Numai că societatea a impus unele limite…

Dezinteres total. Şocul a rămas. Zapând în continuare, am prins o bucăţică de film în care un bărbat se uita, într-un magazin, la nişte vederi cu funduri goale de gagici în bikini tanga, pe o plajă. A râs încântat, apoi a cumpărat una dintre ele. Luna a izbucnit din nou:

– Vai, ce scârbos!

– Luna, ţi-am mai spus, bărbaţilor le place să vadă femei goale!, am insistat eu, bucuroasă că aveam dovada.

– Hai, mă!

Şi a plecat trântind uşa.

Ca să revin la Japonia, imaginaţi-vă stupoarea copilului atunci când s-a apucat taică-său („Şi tu, Brutus?”) să îi povestească horror-uri dintr-astea cu funduri goale:

– Da, m-a dus prietenul meu de acolo la un hotel foarte căutat printre japonezi. După ce treceai de prima uşă, era un spaţiu în care trebuia să te dezbraci. Ca un fel de anticameră, aşa, cu dulapuri, în care îţi lăsai toate hainele.

– Presupun că eraţi separaţi, bărbaţi de femei, am îndrăznit eu.

– Da, dar ne vedeam unii cu alţii, pereţii erau de sticlă.

– Nu cred…

– Ba da. Oricum, după ce ieşeam de acolo, eram împreună cu toţii, în holul hotelului.

– Fără chiloţi?, a îndrăznit şi Luna.

– Fără.

Nu are unde să plece, că ar pleca. Dar suntem pe o terasă de restaurant, departe de casă, nu ar fi în siguranţă să se îndepărteze. Aşa că stă (ca pe ghimpi) şi ascultă în continuare:

– Stăteam la coadă la recepţie, gol-goluţi, şi aşteptam să ne dea cheia de la cameră. Era, de fapt, o brăţară electronică, cu care hotelul acela inteligent ne identifica oriunde ne duceam. Când am plecat spre cameră, mi s-a aprins în faţă, pe jos, un şir de beculeţe care îmi arăta drumul. Liftul m-a dus la ce etaj a vrut el, camera mi-a fost indicată tot de brăţară, iar, odată ajuns în cameră, am fost „somat”, tot printr-o semnalizare luminoasă a brăţării, să intru în baie. Unde mă aştepta cel mai uimitor scaun de WC pe care îl văzusem vreodată, cu mii de butoane şi becuri, dar, evident, fără hârtie igienică.

Luna trece dintr-un şoc în altul. Mă întreb dacă n-ar fi bine, cândva, să o las o vreme prin pădure, să îşi folosească imaginaţia pentru situaţiile în care ar fi ruptă de civilizaţie. Sau în care aş uita să cumpăr eu suluri noi de hârtie:

– Păi… şi cum… ce făceai?, se îngrijorează ea.

– Am început să butonez, până am nimerit spălatul. Erau vreo nşpe variante de duş, plus şters, plus masaj, plus… Aş fi putut să îmi petrec tot sejurul pe WC-ul ăla, îi răspunde, nostalgic, taică-său. Dar m-am ridicat şi m-am dus la duş, că aşa îmi indicau beculeţele. Aveau şi o cadă interesantă acolo, verticală, nu ca la noi, cam ca o căldare înaltă, în care puteai să te aşezi pe o băncuţă, cu apa până la gât. Abia apoi, după ce am fost complet curat, mi-a dat voie brăţara să mă îmbrac. Cu singurul obiect vestimentar care era în cameră – o pijămăluţă care îmi ajungea până pe la coate şi mult deasupra gleznelor.

– Ştii, Luna, japonezii sunt mai mărunţei, în general, mă simt eu datoare să îi explic şi să profit un pic de situaţie pentru a o face mândră de înălţimea tatălui său (comparativ cu a japonezilor).

În sfârşit, s-a mai destins un pic. Chiar a zâmbit, acum, că taică-său are pijama şi nu mai umblă gol prin hoteluri exotice.

– Trei zile am stat în pijamaua aia, continuă el. În cameră, prin hotel, la restaurant, peste tot, eram toţi în pijămăluţe. Doar la bazine ne-o scoteam.

– Şi aveai costum de baie?, se înverzeşte Luna din nou.

– Nuuu, cum să am? În fundul gol, iar, toţi!

E clar: a început să-i placă şi lui bărbatu-meu jocul ăsta!

– Să vezi, Luna, cum este să treci de la două, trei grade afară, că era iarnă, la peste cincizeci. Trebuia să traversăm, goi, bineînţeles (copilul scoate aburi pe nas deja), o curte de câteva zeci de metri, după care să ne aruncăm în primul bazin, care era cu apă fierbinte. Stăteam acolo o vreme, cât ne spunea brăţara, apoi apărea pe un ecran indicaţia de a ieşi spre următorul bazin. Erau bazine cu apă rece, cu apă caldă, cu ceai, cu alge, cu sake… Peste o sută. Dormeai noaptea neîntors, după o zi la terapie.

Acuma, nu ştiu cât de neîntoarsă aş fi dormit eu, după o zi care m-ar fi costat 6-7.000 dolari doar ca să mă plimb în fundul gol printr-un ditamai hotelul de nudişti ambisex, să fac baie în ceea ce ar fi putut fi micul-dejun şi să-mi ordone o bucăţică de metal de la mână încotro să o iau şi ce să fac, 24 de ore pe zi. Pentru japonezi, costurile acelea sunt oarecum normale, dar bărbatu-meu are şi acum mustrări de conştiinţă că a spus, în trecere pe lângă salonul de masaj al hotelului: „Ce bine ar prinde acuma un masaj!”. Spre mia de dolari a costat şedinţa pe care prietenul său s-a simţit dator imediat să i-o ofere… Uite, astea sunt adevăratele părţi horror ale poveştilor despre Japonia pe care le-am auzit eu – cele în care vine vorba despre preţurile năucitor de mari de acolo – e drept, în concordanţă cu salariile japonezilor. Sau despre „înapoierea” incredibilă a ţăranilor din Japonia, sclavi ai unor obligaţii tradiţionale de neînchipuit pentru noi, europenii, şi complet opuse impresiei de avangardă SF pe care ne-au format-o imaginile din Tokio sau alte oraşe foarte mari de acolo. Sau despre amenzile de circulaţie locale, care i-ar potoli în câteva luni, cu siguranţă, pe toţi teribiliştii vitezomani de pe la noi. Poate o să vă mai povestesc pe-aici despre asta. Trebuie doar să îl prind pe bărbatu-meu în dispoziţie narativă. Eventual, când nu e copilul de faţă. Că n-aş vrea să mai aibă coşmaruri cum a avut, desigur, azi-noapte:

– Mama, ştii ce am visat?

Bănuiesc.

– Hotelul ăla lui tata din Japonia. Doar că, în locul lui tata, eram eu…

Am bănuit bine.