Luna, spaima mistreţilor

– Mama, ţie pe unde ţi-ar fi frică să mergi, pe aici?, întreabă Luna cocoţată pe pătuţul ei, arătându-mi, cu un gest larg şi un degeţel mic, nişte jdemii de kilometri de pe mapamondul desfăşurat pe peretele alăturat.

Mi-e teamă că a apucat să audă prea mult din ştirile despre atentatele din ultima vreme şi încerc să duc pericolul potenţial cât mai departe de noi, prin zone prea exotice sau obscure pentru a se simţi ameninţată (aşa cum mă simt eu):

– În… Rusia, cred. E o ţară uriaşă, cu multe locuri sălbatice şi cu mulţi oameni răi. Uite, acolo unde e zona aia mare cu pădure, îi indic eu forma verde a Rusiei de pe hartă. Şi în Brazilia am auzit că ar fi periculos să ieşi pe stradă în multe cartiere, e sigur doar dacă stai în zona hotelurilor pentru turişti, care e bine păzită.

– Şi mie mi-ar fi frică în Rusia, mă consolează ea cu seriozitate. Şi ştii unde mi-ar mai fi?

Nu ştiu.

– În America de Sud, în America de Nord, în Africa… Ia uite ce urâtă e şi Groenlanda! Cred că şi în Australia mi-ar fi frică…

Deci i-ar fi frică peste tot, practic. Încerc să îi deturnez atenţia traducându-i numele paradoxal, de „Ţară Verde”, al bucăţii aceleia de pământ danez îngheţat şi explicându-i că Australia este condusă, ca şi Canada şi alte câteva ţărişoare mai mici, de către distinsa regină a Angliei, deci e o ţară civilizată, cu ceai şi canguri:

– Şi în Antarctica mi-ar fi frică, continuă ea implacabil.

Bine că tot nu-i place să citească! Altfel, ar fi observat că pe harta noastră scrie „Antarctida” în loc de „Antarctica” şi asta chiar că ar fi fost un pic de speriat, pentru că habar nu am să îi explic diferenţa dintre cele două denumiri! În plus, harta are şi greşeli, câteva chiar evidente. Am luat-o pentru ilustraţiile viu colorate, acum câţiva ani, când am hotărât că Luna era prea mare pentru afişele uriaşe cu litere, cu ore sau cu personaje din desene pe care i le-am încropit eu pe calculator de-a lungul vremii, în scopuri educative şi în urma unei munci susţinute, de chinez.

– În Antarctica sunt mulţi urşi.

– Şi în România sunt, mă apuc eu să ţin, complet aiurea, cu ursul. Doar că nu sunt albi, ci bruni.

– În România nu mi-ar fi frică. Aici mă pot descurca.

Îmi pare rău că nu puteţi să ne şi vedeţi: ea extrem de serioasă în timp ce debitează grozăviile astea pe bandă rulantă, eu de-abia ţinându-mă să nu hohotesc.

– De fapt, cu urşii nu prea ştiu, mai taie ea puţin din lăudăroşenie. Dar de mistreţi în nici un caz nu mi-ar fi frică: dacă e copil nu-mi poate face rău, iar dacă mistreţul e om mare (!) eu îmi văd de treaba mea şi el nu mă atacă.

– Da’ ce treabă ai tu prin pădure?

– … ăăă… strâng gunoaiele şi… ăăă… şi altele.

Ce gunoaie?! Ce pădure?! Nu am timp să mă dezmeticesc, pentru că vine cu una şi mai şi:

– Dar cu racheta ţi-ar fi frică să mergi?, îmi indică ea o navă spaţială desenată naiv, în colţul nord-estic al hărţii.

Cred că sunt, totuşi, prea multe ilustraţii aiurea pe harta asta.

– Da, recunosc eu spăşită.

Se întoarce în patul comun, părând că se pregăteşte de somn. Părerea, însă, nu se confirmă, e într-o formă de zile mari:

– Şi unde nu ţi-ar fi frică deloc, mama?

– Cred că în România. Cunosc foarte bine limba, cam ştiu oamenii, locurile…

– În afară de asta.

– Nu ştiu… Am fost în multe locuri singură… Dar acum…

– În Africa ai fost?

– Am fost doar în Europa.

Nu ştiu dacă se pune că am trecut podul în Asia la Istanbul sau că am petrecut vreo săptămână în controversatul Israel, deci nu vreau să complic conversaţia, şi aşa destul de greu de dus spre orele unsprezece din noapte.

– Eu cred că în Congo e foarte periculos, se mută ea nonşalant pe continentul negru.

– Şi eu cred.

Oare cât o să mai rezist fără să hohotesc, totuşi?

– Ştii ce o să mă fac eu când o să mă fac mare?

– În afară de învăţătoare şi restantauratoare?, răsuflu eu uşurată că a schimbat subiectul cu unul mai familiar.

– O să fiu învăţătoare dimineaţa, o să-mi deschid restaurant seara şi, din când în când, o să fiu inventatoare.

Am o ciudată senzaţie de déja-vu, confirmată ulterior de arhivele blogului: acum fix, dar fix doi ani, eram fix în acelaşi loc şi spunea fix acelaşi lucru.

– O să construiesc o maşină care să dea anotimpurile când vreau eu. Să fie ziua mea acum, dacă vreau. Sau să fie vară mai des.

A evoluat, totuşi – la cinci ani voia să facă doar o amărâtă de săniuţă. Nu apuc însă să o laud pentru progresul tehnologic, pentru că se întoarce, cu ton egal, la tema serii:

– Dar cu balonul cu aer cald, mama, ţi-ar fi frică să zbori?

În caz că v-aţi întrebat vreodată de ce ajung să scriu, de obicei, abia noaptea târziu, acest articol devoalează unul dintre răspunsuri. Alt răspuns ar fi că acum am liniştea cea mai profundă şi singura neîntreruptă din toate cele douăzeci şi patru de ore. Şi că am bioritmul pe dos. Şi că mă bucur când pot să vă ofer, la cafeaua de dimineaţă, o povestioară veselă şi caldă. Să aveţi o zi pe măsură!

Publicitate

O lume mai blândă. Din plastilină

Acum câteva luni, pentru fiică-mea a început o foarte, dar FOARTE intensă perioadă de creaţie. Toată casa e plină de colaje, decupaje, plastilină, aracet, frunzuliţe, pietre (care de care mai „preţioasă”), zdrenţe din cârpe şi hârtie creponată şi, mai ales, piese de Lego. Luna se laudă că face artă şi invenţii, copiind orice obiect de artă pe care îl vede aiurea sau combinând o pâlnie cu un mosor şi două paie din plastic. Eu îi încurajez pornirile artistico-ştiinţifice, deşi, de cele mai multe ori, rezultatul este clar doar pentru ea şi total abscons pentru noi, muritorii de rând.

Într-o zi, modelează din plastilină un animal (?) neidentificabil, pe care ea însăşi nu pare să ştie în ce specie să îl încadreze:

– Mama, ce mănâncă crocodilii?, tatonează ea o posibilă variantă.

– Oameni.

– Hai, mă, vorbeşte serios!

– Serios vorbesc!

– Şi altceva, ce mănâncă?

– Alte animale mici, insist eu să fiu crudă cu ea, deşi habar nu am ce mănâncă, de fapt, crocodilii.

– Şi plante… nimic?, insistă şi Luna, cu speranţă în glas.

– Nu cred. Cred că sunt carnivori.

– Bine, atunci…, cedează copilul.

O văd cum lungeşte un pic animalul din plastilină, apoi mă întreabă din nou:

– Dar şerpii ce mănâncă?

– Oameni, răspund eu râzând.

Dezamăgire totală. Sunt într-o dispoziţie sadică, deci continui:

– Şi alte animale mici.

Copilul îşi ia animăluţul şi se retrage amărât în camera cealaltă. Dar se întoarce cu speranţă după un minut. A rotunjit „crocodilul/şarpe” şi i-a adăugat un puf de vată în vârful cozii:

– Şi raţele ce mănâncă?

– Raţele mănâncă orice: grăunţe, iarbă, pâinică…

– Atunci o să păstrez raţa!, se bucură Luna. Pe ea o să o pot hrăni!

Sper să nu-şi piardă niciodată această adaptabilitate de invidiat, fetiţa mea. Şi să nu uite că depinde doar de ea să transforme ostilii crocodili ai vieţii în paşnice raţe caraghioase.

Oare şi mămicile de marţieni ştiu mai bine ce trebuie să cumpere copiii lor?

Am citit de dimineaţă un articol care mi-a ridicat o dilemă foarte interesantă: sunt sau nu de lăudat campaniile umanitare ale unor mari firme gen Coca-Cola sau McDonald’s, în condiţiile în care, în restul timpului, corporaţiile respective sunt ocupate cu producerea unor alimente demonstrat nocive?

Atât de tare am combătut pe subiect încât m-a apucat o poftă nebună de celebrii cartofi prăjiţi ai uneia dintre companiile mai sus amintite şi m-am hotărât să fac un ocol măricel din drumurile mele de mămică responsabilă pentru a mi-i procura. Ca să nu mă simt complet ipocrită, i-am promis şi Lunei o îngheţată de acolo, cu caramel, aşa cum a mai mâncat ea o dată, acum vreun an, la un mall. Bucuria copilului a fost mare, evident. Drept urmare, am plusat şi cu invitaţia de a comanda la McDrive, pentru că nu mai văzuse niciodată aşa ceva.

După complicate artificii de trafic într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din Bucureşti (pofta mea era de neoprit, chiar şi la oră de vârf), am reuşit să mă strecor pe aleea îngustă din jurul magazinului:

– Ia să vezi, Luna, ce chestie interesantă o să fac acum, am incitat-o eu pe măsură ce mă apropiam de primul interfon montat la marginea drumului.

– Vă rugăm să faceţi comanda la următorul aparat, îmi taie elanul o voce robotică.

Eu am rămas cu gura deschisă, iar copilul spânzurat în centură, de cât îşi întinsese gâtul să înţeleagă şi ea ce se întâmplă afară din maşină. Bun, mă duc la următorul:

– Bună seara, cu ce vă putem servi?

– O porţie de cartofi şi o îngheţată cu caramel, vă rog.

– Deci avem o porţie mare de cartofi şi o îngheţată. Doriţi extra-topping de caramel?

– Sigur, accept eu cu resemnare tentaţia surplusului de colesterol din sângele meu (deşi nu specificasem nimic legat de mărimea porţiei) şi a celui de glucoză din sângele copilului.

– Doriţi şi o plăcinţică să meargă cu îngheţata?, continuă neabătut omul radiofonic.

Îmi regăsesc voinţa rătăcită temporar şi îl refuz. Totul până la plăcinţică!

Ne îndreptăm spre ghişeul de plată. Mă mir că nu au instalat încă şi un automat care să îţi ia banii şi că mai folosesc pentru asta învechitele fiinţe umane. La ghişeu, agitaţie mare. Mai mulţi angajaţi se grăbesc să numere câştigul şi să-mi înmâneze, pe lângă rest, un mic aparat:

– O seară plăcută în continuare!, îmi urează ei.

Le mulţumesc cu juma’ de gură, preocupată să mă dumiresc ce anume este gadgetul respectiv. Şi primul gând care mă străfulgeră este teribil: e o bombă. Ce altceva poate fi o cutiuţă mică şi neagră, cu un afişaj electronic de tip cronometru, pe care secundele se împuţinează implacabil? Demarez în trombă până la ghişeul următor. Care se află la mai puţin de zece metri distanţă, deci mă văd nevoită să şi frânez în trombă:

– Daţi-mi repede bomba calorică şi luaţi-o pe asta înapoi!

Vânzătoarea pare şi ea speriată de bombe. Scapă pe jos capacul de la îngheţată, îl ridică, se duce să ia altul, tic-tac, tic-tac… Reuşim să facem schimbul şi o întreb, curioasă, ce e cu apărăţelul:

– Ei, oftează vânzătoarea, nu durează mult, doar vreo lună mai e.

Atât de tristă părea încât nu am mai întins gluma. Presupun că fiecare secundă scursă aiurea însemna vreun bănuţ mai puţin din salariul ei.

Luna nu a înţeles nimic din dialogul nostru, dar nici nu părea s-o mai intereseze ceva în afară de pleaşca neaşteptată a îngheţatei care îi căzuse în poală. La propriu, pentru că acolo s-a dus prima linguriţă pe care a intenţionat să o înghită:

– Mama, eşti sigură că o să pot mânca în maşină?

– Sunt sigură, m-am arătat eu generoasă, cu gura plină de cartofi fierbinţi. Lasă, că spăl eu acasă!

Încurajată, fetiţa mea s-a pus serios pe treabă. După alte două înghiţituri, reuşite de data asta, mă anunţă dezamagită:

– Nu pot s-o mănânc. Ţi-am spus eu că trebuia să fi mers la mall. Îngheţata de aici nu e aşa de bună ca aia de acolo…

– Reţeta McDonald’s e aceeaşi în toate magazinele. Deci gustul e acelaşi şi aici, şi la mall, şi în tot Bucureştiul, şi în toată ţara.

– Nu te cred!, pare epatată fetiţa mea.

– Ba da. Magazinul ăsta există peste tot în lume, iar îngheţata e la fel peste tot, exagerez eu, deşi ştiu că reţetele sunt fin ajustate în funcţie de studii făcute la nivel naţional, în fiecare ţară. Cred că şi pe Marte e acelaşi gust, zâmbesc eu şiret.

– Serios?, intră Luna în jocul meu. Şi pe Saturn?

– Da.

– Şi pe Venus?

– Da.

– Chiar şi pe Pluto?

– Acolo nu cred, pentru că Pluto a fost degradată de la rangul de planetă, e doar o pietricică mai mare, acum, care se plimbă prin Univers.

– Oricum, nici eu nu te cred că e McDonald’s pe Marte, replică Luna.

Uf, m-am liniştit. Începusem să cred că am un copil complet rupt de realitate.

– Dar Mega Image e cu siguranţă şi pe acolo.

A fost rândul meu să îmi vărs cartofii în poală. De râs. Până şi un copil de nici şase ani a remarcat campania nestăvilită de ocupare a fiecărui colţişor de cartier cu vad comercial dusă de vaşnicul leu Delhaize. În mod normal, ca cititor de Orwell, orice tendinţă de monopol mă nelinişteşte. Dar astă-seară am ales doar să mă amuz la gluma Lunei. Şi să îi dau ca premiu pentru simţul umorului trei cartofiori prăjiţi. Oare cât de tare am greşit?

Geografia e o ştiinţă inexactă

 

–        Mama, ştii că toată lumea are un ixtict?, mă anunţă cu bucurie fetiţa mea.

–        Da? Şi ce e ăla?

Îşi ia aerul încurcat, cu zâmbet emoţionat care îmi arată că e ruşinată. Nu vreau să pierd perla, aşa că trec rapid peste întrebare şi o ajut cu alta:

–        Şi „ixtictul” tău care e?

–        Eu ştiu drumul în parc!, răspunde ea dintr-o suflare, recunoscătoare că am întrebat-o.

Normal că ştie drumul în parc, după ce l-a făcut de sute de ori, preferând, ca mulţi copii, doar un anumit loc de joacă, în care îşi întâlneşte prietenii de mai mult de trei ani. În rest, însă, cunoştinţele ei de geografie sunt mult limitate. Ba chiar aş putea numi „haos” ceea ce se petrece în capul ei atunci când îşi imaginează plimbări, distanţe şi locuri din lume despre care aude uneori.

Odată, am citit într-un horoscop chinezesc că un tablou cu un munte, aşezat în spatele biroului, m-ar putea ajuta cu inspiraţia creatoare. Cum nu am deloc talent la pictat şi nici vreun prieten artist de peisaje vandabile pe litoral, am imprimat repede o poză cu muntele Fuji (ce mi-e China, ce mi-e Japonia!) şi mi-am agăţat-o în bibliotecă, deasupra capului. Luna, care avea pe atunci vreo doi ani şi jumătate, s-a extaziat în faţa fotografiei:

–        Ce e acolo?

–        E un munte. Înalt şi celebru.

–        Vreau să mergem şi noi acolo!, mi-a afirmat ea hotărâtă.

–        Bine, i-am răspuns eu neatentă, pentru că simţeam deja cum curge inspiraţia prin vene şi mă şi apucasem de scris.

Şi copilul a plecat în camera cealaltă. Să-şi facă bagajele, am presupus eu. Doar că s-a întors imediat:

–        Dar are trotuar?

–        Nu.

–        Atunci nu o să mergem.

Şi a plecat din nou, la fel de hotărâtă în dezinteresul ei.

Cu timpul, a aflat mai multe despre natură şi despre geografie, în mare parte de la televizor. Ba chiar a şi ajuns la munte, pentru câteva ore, şi s-a distrat teribil de bine, după cum am povestit aici. E drept, nu era la vreun vulcan măreţ, ci doar la Sinaia, dar pentru ea pare a fi cam totuna. Ne-a şi întrebat, de altfel, pe când ne pregăteam să plecăm:

–        La munte ce limbă vorbim?

Apoi, pe când îi citeam minunata carte a lui Gellu Naum, cu Apolodor, care străbate Pământul în lung şi în lat în căutarea familiei pierdute, mi-am dat seama cât de mult m-ar ajuta o hartă ca să îi pot arăta pe ea pe unde rătăcea micuţul pinguin călător. Am cumpărat una mare de tot, pentru copii, pe care am atârnat-o pe peretele dormitorului, iar vocabularul Lunei s-a îmbogăţit cu cuvinte ca „ocean”, „continent” sau „Australia”, dar înţelesurile lor au continuat să fie confuze. Extrem de confuze, după cum mi-a dovedit acum câteva luni.

Inspirată de harta de pe perete, Luna s-a apucat şi ea să deseneze nu una, ci trei, cu cercuri, linii şi flori:

–        Uite, mama, fac hărţi. Aici e drumul, îmi dă ea indicaţii. Treci peste pod, te întorci aici, mergi pe lângă floarea gigant…

–        Aoleu! Mi-e frică de floarea aia! Dacă e carnivoră?, intru eu în jocul fetiţei mele.

–        Nu e, nu te panica! E ierbivoră!

Sunt conştientă că am cunoştinţe limitate de biologie şi poate de aceea nu am auzit încă de plante canibale, aşa că o întreb pe Luna:

–        În ce ţară trăiesc florile astea ierbivore? Ce hărţi ai desenat tu aici, de fapt?

–        Păi am o hartă cu România, una cu Japonia şi una cu Franţa, unde trăieşti tu, mama.

Nici măcar nu m-am obosit să o rog să-mi explice. Când copilul tău, de care nu te-ai despărţit mai mult de o patru zile, o singură dată, şi atunci în vremuri imemoriale pentru el, îţi spune că trăieşti într-o ţară străină, păi atunci o laşi aşa.