Engleza la creşă? Sau greaca veche la şcoală?

Ieri am avut o seară bogată în subiecte de meditaţie geo-lingvistice. Mai întâi a fost acea concurentă de genul ţaţă de la Masterchef care, ajunsă în poziţia de şefă de echipă, se răţoia jalnic la toţi ceilalţi. Fetiţa mea, cu o ureche în televizor şi cu ambele mâini într-o cutie de pizza (că, deh, nu toţi putem să fim chef-i şi să gătim în fiecare zi), s-a arătat curioasă cu privire la tonul doamnei cu pricina. Fiindu-mi teamă să lansez o expresie care ar fi necesitat explicaţii ample, ca „s-a urcat scroafa în copac”, m-am limitat să îi spun că e pur şi simplu „vulgară”.

–        Aha, deci trăieşte în Vulgaria, a conchis fetiţa mea şi s-a concentrat asupra mâncării.

Am murmurat şi eu, cu gura plină de pizza şi de râs, ceva legat de latinescul „vulgus”, dar ştiu deja că etimologia o cam plictiseşte pe fiică-mea, aşa că nu am insistat să şi înţeleagă ceea ce îi spuneam.

A urmat momentul când am ochit simultan aceeaşi felie de pizza, dar eu am acţionat mai rapid şi am muşcat-o:

–        Stai! Stai!, mă roagă copilul disperat, deşi mai sunt multe alte felii pe masă.

–        Too late!, îi răspund eu poliglot, lacom şi pripit victorios.

–        Ba nu! TU leit!, ripostează copilul şi îmi smulge bucata abia începută.

Iar mai târziu, după ce Luna s-a dus să-mi digere în somn pâinea de la gură, am citit pe net un articol în care o mamă era revoltată că fetiţa ei nu primise o recompensă la ora de engleză. De la creşă. Pentru că fetiţa avea doi ani.

Ca filolog, iubesc atât de mult limba în care m-am născut încât cred că este esenţial ca un copil să îşi stăpânească mai întâi propria limbă şi abia mai apoi să înveţe şi altele. Dar psihologii mă asigură că un copil mic învaţă foarte uşor o limbă străină, ba, mai mult, că acest exerciţiu intelectual ajută foarte mult la dezvoltarea creierului. Şi, uite-aşa, avem o dilemă, a cărei rezolvare am lăsat-o în seama evoluţiei fireşti a copilului.

Şi rezolvarea pare să vină, într-adevăr, cu vârsta. Pe la doi ani, Luna îmi cerea mereu la culcare să îi traduc, în franceză, engleză şi orice altă limbă mai cunoşteam cât de cât, cuvintele care îi veneau în cap; în schimb, nu era deloc interesată de serialul de desene animate Să învăţăm engleza cu Nody, care făcea cam acelaşi lucru. Presupun că fetiţa mea prefera educaţia non-formală lecţiilor propriu-zise, fie ele şi susţinute de un personaj simpatic ajutat de un robot vorbitor. Dar când am fost pentru prima oară plecaţi în vacanţă în Grecia şi şi-a dat seama că acolo trebuie să vorbim cu ceilalţi în engleză, a tras o concluzie care i-a mărit respectul şi interesul pentru acea emisiune:

–        Mama, cred că toată lumea se uită la Nody!

Pe la trei ani, am hotărât să nu o înscriem la opţionalul de engleză de la grădiniţă, deşi mai toţi colegii ei îl urmau.

Pe la patru ani, bând o cafea cu lapte împreună (adică eu cafeaua şi ea lăpticul), la o terasă, am avut ocazia să îi îmbogăţesc educaţia lingvistică deoarece la o masă de lângă noi se aflau câţiva ruşi foarte vorbăreţi:

–        Uite, Luna, ei sunt din Rusia şi vorbesc limba rusă.

Îi ascultă câteva secunde cu multă curiozitate, apoi mă întreabă:

–        Dar în Bulgaria, ce limbă se vorbeşte? Engleza?

–        Nu, se vorbeşte bulgara.

–        Mmm, deci engleza se vorbeşte în Englezia!

Şi aşa s-a lărgit harta lumii Lunei, în timp, cu ţări ca Japonezia, Chinezia şi chiar Latinia, pentru că mă încăpăţânez să îi vorbesc despre originea cuvintelor de fiecare dată când o cunosc. Cred că ar fi util ca cei mici să înveţe din nou la şcoală latina şi greaca veche, pentru a înţelege mai logic semnificaţiile cuvintelor şi a învăţa mai uşor limbi străine.

Acum, la cinci ani, fetiţa mea e atât de dornică să înveţe engleză încât o duc chiar eu la cursuri pe această temă. Chiar dacă uneori rezultatul e vreun barbarism amuzant, pe care Luna, orgolioasă, îl scuză imediat cum mă vede că pufnesc în râs:

–        Pardon, cuvântul ăsta e în luneză.

Pentru că, da, ca orice familie iubitoare, avem o limbă secretă (luneza), vorbită într-o ţară secretă (Lunezia, bineînţeles), în care ne refugiem uneori împreună şi inventăm complice poveşti cu cuvinte imaginare.

Să se dea timp cu porţia, să ajungă la toată lumea!

Am plecat pentru prima dată în străinătate la vreun an după Revoluţie. De fapt, mai ieşisem eu din România, dar doar într-o excursie cu şcoala, de o zi, până la Plevna, aşa că asta nu se pune. Străinătatea adevărată a însemnat pentru mine Parisul, unde am ajuns, deci, abia pe la douăzeci de ani, deşi în copilărie crezusem că am fost născută în vârful Turnului Eiffel (ce să-i faci, am avut o mamă cu imaginaţie şi cu simţul umorului). A fost dragoste la prima vedere între noi, adică mie mi-a plăcut oraşul, iar el m-a primit cu acel minunat cer plumburiu pe care nu l-am regăsit în niciunul dintre locurile pe care le-am văzut apoi prin lume. Mi-au plăcut oamenii, erau frumoşi şi bine îmbrăcaţi, mi-au plăcut podurile Senei şi cartierul Défense, m-am zbârlit de emoţie în faţa Victoriei din Samotrace şi mi-au dat lacrimile în muzeul Picasso.

Am spus toate astea nu ca să mă laud cu gusturile mele culturale, ci ca să balansez cumva ceea ce urmează să spun: cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut supermarketul. Abundenţa multicoloră a rafturilor, culoarele nesfârşite, cărucioarele pline ochi, iluminarea orbitoare şi delicioasa ciocolată albă cu alune întregi pe care am învăţat rapid în ce colţişor să o găsesc – toate erau fascinante pentru o tânără ieşită recent din comunism.

Fiind trecută prin această experienţă apropiată de epifanie, înţeleg perfect extazul fetiţei mele la cumpărături. Când era foarte mică, o puneam în cărucior şi primea cu recunoştinţă vie în ochi orice pacheţel pe care i-l dădeam ca să îl aranjeze ea acolo (lucru pe care îl face încă şi acum). Apoi am început să căutăm cărucioarele speciale pentru copii, cu volan, pe care Luna se prefăcea că le şofează expert printre rândurile de marfă. Dar cel mai bine s-a simţit în momentul în care a fost suficient de sigură pe picioruşe încâ să o lăsăm să-şi culeagă de pe rafturi produsele dorite. Adică Barni şi Kinder, de obicei.

Şi uite-aşa a rămas copilul meu cu impresia că, dacă avem nevoie de un anumit lucru, oricare ar fi el, îl găsim neapărat în supermarket. Pe la doi ani, supărată fiind pe tatăl ei, mi-a propus:

–        Hai să cumpărăm alt tătic, că ăsta e obraznic.

–        Şi cu tata ce facem, Luna?

–        Îl băgăm la cuptor şi îl facem pui.

Era la vârsta perlelor dadaiste. I-am explicat că la magazin nu se vând oameni şi că puiul la cuptor este o pasăre la origine, dar nu ştiu dacă am convins-o, pentru că anul următor a recidivat, cu ceea ce ar putea fi, de fapt, o poveste bună de lectură impusă cu forţa pentru toţi părinţii care doresc să divorţeze. Noi nu suntem divorţaţi, în primul rând pentru că nu suntem căsătoriţi. Dar o conjunctură mai complicată ne face să locuim separat şi să ne întâlnim, de obicei, în weekend-uri şi vacanţe.

În timp ce mergeau odată spre Giurgiu, unde locuieşte tăticul ei, Luna l-a întrebat:

–        Tata, oare de ce nu mai ţin eu minte casa mea de la Giurgiu?

–        Poate a trecut prea mult timp de când nu ai mai fost acolo, puiu’!

–        Daaa, trebuie să cumpărăm timp… Oare magazinul ăla cu coşul are timp? Eu trebuie să stau la casa mea de la Giurgiu…

Este absolut normală preferinţa ei pentru o casă ceva mai mare decât un apartament, dotată cu curte, labrador, plasă de sărit şi tătic la dispoziţie.

Odată ajunşi la Giurgiu, tatăl şi fiica s-au dus la cumpărături. Lista copilului părea deja făcută:

–        Ce cumpărăm, Luna?

–        Lapte, iaurt, bezele…

Şi au plecat direct spre raionul cu bezele:

–        Bună seara, tanti, vreau şi eu zece bezele. Roz. Da’ ştii unde găsim timp, tanti?

–        Ce??!!

–        Timp, ce nu înţelegi?

–        Aaa, timp… Dar pentru ce vrei tu timp?, a ocolit sărmana vânzătoare răspunsul.

–        Să stau cu tata şi cu mama în casa mare de la Giurgiu.

Mi-ar plăcea să existe pe undeva vreun supermarket al vieţii, de unde să putem lua fiecare cât timp dorim. Deocamdată, însă, trebuie să ne descurcăm cu cel care ni s-a dat deja. Pe cartelă.

Dilema Iepuraşului de Paşte

Nu se cunoaşte exact numărul limbilor vorbite pe glob. Cel mai extins catalog lingvistic, datând din 2009, cuprinde aproape 7.000 de limbi distincte. De aceea, mi-e greu să cred citatul pe care l-am văzut de curând pe net şi care spunea: „Limba română este singura limbă în care cuvintele Paşte şi mamă se întâlnesc în aceeaşi propoziţie”. Dar este un citat amuzant, care îmi oferă posibilitatea de a da vina pe limba în care m-am născut atunci când derapez şi îmi scapă o astfel de înjurătură.

Ca filolog de formaţie, îmi cunosc şi respect limba maternă, iar ca mamă încerc să o folosesc doar în formele ei corecte şi politicoase. Dar ce te faci atunci când te afli la volan, ai un copil mic ancorat în scăunelul din spatele tău şi un alt şofer îţi face o figură periculoasă în trafic? Ei bine, combini impulsiv cele două cuvinte: Paşte şi mamă. Acum câteva luni, când mi s-a întâmplat acest lucru, am avut imediat un sentiment de culpabilitate faţă de copilul meu, expus prea de timpuriu unui limbaj necontrolat şi inadecvat bunei educaţii pe care încerc să i-o dau. Spre norocul meu, Luna a luat doar partea bună din expresia pe care o auzea pentru prima dată şi s-a manifestat entuziast:

–        Paştele! Uraaaa! Vine Iepuraşul!

Şi iată cum apare o nouă dilemă în mintea mea: să o las să creadă fericită în animăluţul darnic, despre care nici măcar nu ştiu de unde a aflat, sau să îi şterg iluzia cu buretele explicaţiilor? Gândirea magică pare a fi înnăscută în noi, iar încrederea în entităţi fantastice ne este de mare ajutor de-a lungul vieţii, fie că e vorba de zâne bune şi de Feţi-Frumoşi, în copilărie, fie că e vorba de Dumnezeu, mai târziu, mai ales în situaţii din care un Deus ex machina pare a fi singura ieşire. Dar cât de mult putem perverti la pretexte de risipă şi haleală cele mai frumoase Sărbători ale creştinătăţii – Crăciunul şi Paştele?

Dilema fiind nerezolvată, nu l-am ucis deocamdată pe Iepuraşul de Paşte. Dar nici nu l-am invitat pe la noi, aşa cum am făcut cu regularitate cu Moş Crăciun, simpatica invenţie Coca-Cola. Îl păstrez de rezervă, pentru eventuale necesităţi de şantajare, aşa cum am inventat ochiul de la spate al mamelor, pentru momentele în care vreau să am un copil cuminte şi în afara razei mele vizuale. Atât de bine a prins minciuna aceasta (una dintre foarte, foarte puţinele minciuni pe care i le spun copilului meu), încât, atunci când mi-am făcut ochelari pentru citit, Luna m-a întrebat:

–        Dar ochiul de la spate încă vede bine? La el nu ai nevoie de ochelari?

–        Ochiul de la spate o să vadă bine cât timp voi fi mama ta, adică pentru totdeauna, i-am spulberat eu nemilos mica speranţă de a putea face uneori lucruri interzise.

Ştiu că va veni în curând momentul în care îşi va da seama că în ceafă nu se poate deschide niciun ochi. Iar când vor dispărea şi Iepuraşul de Paşte, şi Moş Crăciun, şi baghetele magice, sper să ne vadă în continuare pe noi, părinţii ei, ca pe nişte oameni reali pe care se poate baza oricând, deşi am apelat uneori la minciuni frumoase pentru a îi crea un univers darnic şi protector.

Rochia de făcut prieteni. Imaginari…

Azi am cântat „Mulţi ani trăiască”, împreună cu fetiţa mea, în faţa unui tortuleţ improvizat din fructe. Apoi am suflat amândouă în lumânare. Nu, nu e nici ziua mea, nici ziua Lunei, ci a unei căţeluşe imaginare, pe care o cheamă Mari şi care tocmai a împlinit patru ani. Bineînţeles, eu nu o pot vedea, dar asta nu mă împiedică să mă bucur la o aniversare, nu-i aşa?

Primul prieten imaginar al Lunei a apărut pe la doi ani şi puţin. Era un şoricel civilizat şi discret, care venea la noi acasă, făcea baie în cada noastră, se îmbrăca şi dispărea înainte să apucăm să-l vedem. Îl botezase Tivi şi nu a vrut niciodată să ne facă şi nouă cunoştinţă cu el.

După vreo lună, l-am avut drept musafir enigmatic şi pe Jazz. Acesta era aviator şi locuia pe tavan. Lângă el, în carlingă, se afla o fetiţă care semăna surprinzător de bine cu a mea, pentru că avea un tată Eduald, o mamă Voculecu şi o suzetă în gură. M-am speriat puţin la gândul că fetiţa mea se dematerializează şi urcă spre tavan când nu sunt eu atentă, dar m-am liniştit repede, pentru că Jazz şi-a luat zborul şi nu a mai fost văzut niciodată.

După alte câteva luni, au apărut căţeii imaginari, iar pe aceştia ne-am hotărât să îi „vedem” cu toţii – drept pentru care ei sunt şi acum printre noi. În prima seară, au făcut pipi pe gresia din baie, lucru raportat cu promptitudine de către fetiţa mea, geloasă, probabil, pe faptul că ei pot face asta oriunde au poftă, iar ea este obligată să stea pe toaletă. Apoi, căţeii cu pricina au început să apară şi prin alte locuri, au căpătat nume şi descrieri detaliate, ba chiar se fac şi utili, păzindu-ne casa când suntem plecaţi (ştiu acest lucru pentru că Luna îi sună regulat de la mobilul ei tot imaginar, ca să se asigure că e totul în ordine). Pe unii îi luăm cu noi în maşină, unde este mare înghesuială, pentru că mai tot timpul se naşte câte un puiuţ. Pe alţii, îi dăruim unor stăpâni de încredere, cum a fost cazul lui Unghiuţă, lăsat de Luna acum vreun an în grija unui prieten pe care îl întreabă uneori cum o mai duce căţeluşul ei. Mai avem şi unii dotaţi cu puteri speciale (căţeii Elastic, Hipnoza şi Cel-care-mângâie-cu-frunza, de exemplu), dar aceştia apar sporadic, doar dacă e nevoie de ei.

Nu mă îngrijorează prietenii imaginari, atâta vreme cât şi fetiţa mea ştie că aceştia sunt imaginari; e un semn de creativitate şi o modalitate plăcută de a nu te simţi singur când aşa şi eşti. Şi mă bucur că Luna are încredere în noi şi ni-i prezintă pe toţi. Iar când mi-a dezvăluit şi modalitatea secretă prin care produce căţeluşii, m-am simţit de-a dreptul specială:

–      Ştii, mama, că eu am o rochie magică, care face căţei imaginari? Vrei şi tu una?

–      Sigur că da, m-am arătat eu încântată de propunere.

–      Câţi ani ai tu?

–      Patruzeci şi trei, Luna…

–      Perfect. Chiar am o rochie de patruzeci şi trei. Ce culoare vrei? A mea e albă, aşa, din acelea de căsătorie, a combinat ea repede cu cealaltă mare pasiune – rochia de mireasă.

M-am prefăcut că îmbrac rochia verde imaginară pe care mi-a dăruit-o fetiţa mea. Spre norocul meu, a uitat imediat de joc şi s-a apucat de altceva. Nu de alta, dar nu cred că aş fi fost în stare să fac vreun căţel. Imaginaţia mea nu mi-a făcut niciodată plăcuta surpriză a unor prieteni fideli, care să mă ajute să nu mă mai simt singură atunci când lumea reală construieşte ziduri de indiferenţă în jurul meu.