La meci cu bunicul

Nu sunt microbistă. Probabil pentru că nu sunt nici sportivă. Îmi place să mă uit doar la meciurile cu miză ale naţionalei de fotbal şi doar dacă am companie. Deci astă-seară nu mă uit la „marele derby de România”. Dar îmi doresc din tot sufletul să câştige Steaua. Pentru că la acest meci, în tribunele stadionului, se află şi bunicul Lunei – pentru prima dată pe un stadion de când era tânăr locotenent. Acum e comandor în retragere. Are 85 de ani.
A fost o oarecare aventură să îi facem surpriza de a-l duce acolo. Mai întâi a trebuit să găsesc bilete – şi, credeţi-mă, nu e deloc uşor să găseşti bilete dacă nu eşti un cunoscător al domeniului! Era marţi când mi-a trasat bărbatu-meu ingrata sarcină:
– Hai să-i facem o surpriză şi să mă duc eu cu el la meci sâmbătă! Dar să nu-i spunem nimic!
Zis şi făcut. Am căutat mai întâi, bineînţeles, pe Google. Am găsit ştiri despre toate meciurile Steaua-Dinamo din ultimele două-trei cincinale, dar nimic despre cel care urma să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni. Nimic pe site-ul Stelei, nimic pe site-ul Arenei. Mi-am zis că e normal, toată lumea fiind ocupată cu marea întâlnire (şi dezamăgire) cu Manchester, aşa că am revenit pe Google a doua zi. Şi am găsit bilete. În galeria lui Dinamo. Ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru socru-meu, stelist înfocat. Chiar ne-am amuzat o vreme, cu bărbatu-meu, să ni-l închipuim, săracu’ bătrânel, cu vreun steguleţ stelist în mână, în mijlocul unei tribune pline cu câini roşii. Risca să se lase cu sânge, aşa că ne-am zis să mai aşteptăm o zi, totuşi. Joi am găsit bilete şi pe site-ul Stelei, dar până ne-am codit noi (să luăm la tribună?… să ne răsfăţam cu nişte VIP-uri?… da’ oare n-o adormi bunicu’ în repriza a doua, că e cam târzior pentru el?…) s-au deschis şi casele de la Arena Naţională. Aşa că biletele de pe site au dispărut, pentru că probabil nu există un sistem informatic centralizat, care să contorizeze vânzările în timp real. E ori, ori. Deci vineri m-am dus la stadion şi am cumpărat, old fashion style, bilete la ghişeu, cu banii jos.
S-ar zice că aventura se terminase, dar nu, eu am mai vrut nişte senzaţii tari. Mi-am adus aminte cum am ocolit noi tot stadionul (dar tot!) atunci când am fost cu Luna acolo şi aveam bilete în sectorul M, iar noi am luat-o de la A la dreapta, de era să ratăm meciul.

sectoare-Arena-Nationala

Aducându-mi aminte, deci, şi intenţionând să-i scutesc pe bărbaţii familiei de o astfel de excursie, am intrat din nou pe site-ul Arenei Naţionale în căutarea sectorului F şi a porţii de acces aferente. Care era alta decât cea principală, aşa că am zis să caut şi harta de ajuns la ea. Administratorii site-ului Arenei au fost foarte drăguţi când s-au gândit să ne ofere o hartă de acces (acum mulţi ani, probabil, după care or fi emigrat, că nu pare a se mai ocupa cineva de site-ul acela): au făcut o pagină dedicată şi au scris clar acolo „îţi oferim o hartă de acces”. Apoi, mai jos pe pagină, au scris mare „Hartă”. Şi atât. Harta nu e.
harta-National-Arena În fine, până la urmă am decis că ne putem descurca şi cu intrarea principală, bunicul a fost adus în mare ceaţă de la Giurgiu şi coborât în faţa stadionului. S-a prins unde este abia când a trecut pe lângă el un grup masiv de suporteri stelişti şi a strigat „M…e Dinamo!”. Şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu chiar atunci, ci când a văzut acel stadion uriaş, şi atmosfera de acolo, şi luminile, şi gazonul, şi…
Acum chiar îmi doresc să fie un meci bun, memorabil pentru un om care, probabil, nu va mai vedea vreodată altul pe un stadion. Şi mă bucur că am reuşit să îi facem surpriza până la sfârşit şi nici măcar Luna nu s-a dat de gol, aşa cum o fac deseori copiii, luându-i gura pe dinainte, de nerăbdare. Dar ea pare să se fi făcut fetiţă mare de-acum, şi să înţeleagă unele lucruri. Mai ales ceea ce i-am povestit ieri, atunci când ne întorceam de la casa de bilete:
– De ce i-am luat şi lui Titi bilet?, m-a întrebat ea în maşină.
– Pentru că sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le faci atunci când poţi, i-am răspuns eu. Să nu amâni. Să nu aştepţi un alt moment potrivit pentru că e posibil să nu mai existe altul. Să fie prea târziu.
– Ce vrei să spui?
– Bunicul tău e bătrân. S-ar putea ca, în curând, să nu mai poată merge nicăieri, deci e bine să îi facem acum o bucurie, cât încă se mai poate.
Nu am ştiut cum să pun problema fără să folosesc cuvinte prea triste, dar cred că lecţia de viaţă era mult prea preţioasă ca să nu i-o ţin cum trebuie:
– Uite, eu am rămas şi acum cu regretul că nu am dus-o pe mama la Paris, după cum ştiam că îşi dorea mult. Am dus-o în Grecia, acum douăzeci şi cinci de ani, din primii mei bani câştigaţi prin muncă: era pe sfert grecoaică şi nu fusese niciodată acolo. Şi nicăieri în afara României, de altfel. Dar la Paris nu am luat-o niciodată, deşi mi-ar fi fost uşor, pentru că am stat ani de zile acolo. Şi deşi tatăl prietenului meu francez de-abia aştepta să o plimbe prin oraş, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mama şi născut în România. Apoi el a murit, iar mie mi s-a părut complicat să trebuiască să am eu grijă de mama. Apoi şi ea a murit şi nu am mai avut de cine să am grijă, deşi acum aş fi vrut să am. De aceea e important să faci lucrurile atunci când chiar poţi să le faci.
Mi-am încheiat cu lacrimi în ochi lunga povestire plină de regrete. Mi-ar fi plăcut să ştiu unele lecţii la vârsta Lunei. Sau poate că le-am ştiut atunci, dar le-am uitat. Pentru o clipă, a fost linişte în maşină. Apoi am auzit din spatele meu vocea Lunei, şi ea uşor tremurată:
– Mama, tu unde o să vrei să te duc când voi fi mare?
M-am uitat în oglindă: îşi luase carneţelul în mână, să noteze cu grijă locurile alea. Acelaşi carneţel în care scrie meticulos numele tuturor căţeilor pe care îi întâlneşte în parc. Dar asta e altă poveste. Una mai veselă. Până atunci… hai Steaua!

Publicitate

Azi am chef să mă laud

Fiică-mea este unul dintre acei copii care se fac plăcuţi imediat deşi nu sunt de o frumuseţe evidentă: deschisă, vorbăreaţă, hotărâtă, zâmbitoare – calităţi ce sper din suflet să nu şi le piardă pe măsură ce creşte. Mai peste tot pe unde mergem, primeşte zâmbete, complimente şi chiar mici cadouri care o fac tare fericită. Ieri, de exemplu, a căpătat un buchet mărişor de zambile de la o florăreasă doar pentru că a trecut prin faţa chioşcului şi s-a uitat mai lung la respectivele flori – preferatele ei din această primăvară. Iar azi a primit cea mai arătoasă gogoaşă pudrată cu extra-zahăr de la vânzătoarea topită de comanda ei politicoasă, dar fermă, un pandantiv-îngeraş de la administratoarea blocului, la care am fost împreună să îi plătim întreţinerea şi o mână de ajutor la cărat bagaje de la nişte vecine săritoare. Dar ce vecine! Două puştoaice de liceu sau facultate (cine-şi mai dă seama ce vârstă au domnişoarele din ziua de azi?!), cu dimensiuni de posibil acces pe catwalk şi fuste scurte, scurtuţe, care au văzut-o pe fiică-mea târâindu-şi cu greu, pe scări, troller-ul care îi ţine loc de ghiozdan, pentru a putea cuprinde cele şapte manuale, cinci caiete, două penare şi alte alea cerute de minunata noastră şcoală. Pe mine nu s-au oferit să mă ajute la sacii uriaşi de plastic în care căram vechituri de la săraca maică-mea, dar m-am obişnuit să nu mai fiu aşa vizibilă cum eram pe vremea când încă arătam tânără. Mai demult, adică.

Ceea ce m-a mirat, însă, a fost lipsa de importanţă pe care a acordat-o Luna episodului cu vecinicile. Pe cât de mult s-a lăudat ieri cu florile alea (a trebuit să-i ascultăm relatarea entuziasmată de vreo trei, patru ori), pe atât era să nici nu pomenească de ajutorul primit azi, pe când îi dădea raportul de seară lui taică-său, la telefon:

– Tata, uite, acum am terminat la Yaya şi ne ducem acasă. Am luat o groază de păhărele de acolo, un creion u-ri-aş şi o poză cu mama cu cizme până la genunchi!!!

– Era mama mică sau erau cizmele lungi?, glumeşte taică-său.

– Cizmele erau lungi, să vezi ce bine arăta!

– Dar despre vecinele alea nu-i povesteşti lui tata?, încerc să schimb eu subiectul, cu modestia care mă caracterizează (uneori, rar, foarte rar).

– A, da. Au fost foarte drăguţe şi m-au ajutat cu ghiozdanul.

– Atât?, mă mir eu. Nu-i spui lui tata până unde aveau fustele fetele alea?

– Până unde?

– Până la fund, zâmbesc eu, bănuind că lui tati o să-i facă plăcere să-şi închipuie, măcar, gingaşele apariţii, dacă de ceva mai palpabil, la propriu şi la figurat, nu mai are de mult parte.

– Wow! Chiar aşa era, Luna?, zâmbeşte şi tati.

– Eee, nu te gândi acum că aveau patruzeci de ani!, îl consolează fiică-sa foc de grijulie. Erau, aşa, de vreo douăzeci doar…

Atât de dispreţuitor a pronunţat ultima parte („bleah! doar douăzeci de ani!”) încât mă întreb ce a înţeles copilul ăsta de la viaţă. Credeţi că, dacă era băiat, se schimba perspectiva?

Koln2006

P.S. Poza am pus-o pentru tati, să îşi amintească cât de lungi aveam cizmele acum zece ani. Şi ce frumoasă eram viaţa pe atunci, deşi nu aveam încă superba vârstă de azi, ci doar 35 de anişori veseli şi fericiţi…

– Cărtureşti? – Aş cărturi, dar n-am cum!

 

Acum câteva seri, m-am întâlnit cu mine, cea de acum câţiva ani.

Ieşisem cu fiică-mea în Centrul Vechi, cu gândul să participăm la deschiderea festivă a noi librării Cărtureşti. Îi place mult librăria de pe Magheru, în special mansarda dedicată copiilor. Acolo, ultima dată, i-am citit o cărticică, iar ceilalţi copii din sală au lăsat jocul de Lego la o parte şi s-au înghesuit în jurul meu să asculte. Succesul a fost răsunător, şi la propriu, şi la figurat: când am terminat, o pitică de max. trei ani mi-a adus încă o carte şi mi-a spus tare şi autoritar:

– Citeşte!

Dar pe Lipscani nu am putut intra: coada de doritori de cultură moca (se anunţase un mic concert la lansare) ni s-a părut mult prea mare pentru plăpândele de noi. Ne-am uitat un pic pe geam, am conchis că nu ne place prea tare, din motive de aglomeraţie, lipsă de loc de joacă vizibil şi struguri acri şi i-am propus Lunei, în gura mare, să profităm de ieşire pentru a bea o bere, aşa, ca fetele. Juma’ de coadă a întors capul oripilată către noi. A trebuit să dau mult din mâini pentru a explica în trecere că fusese doar o glumă. Deşi Lunei îi place berea, dar asta-i altă poveste.

Şi am intrat, la vreo două străduţe mai încolo, într-un mic restaurant italian, plin, cum altfel, de italieni. M-am simţit bine imediat. Având în vedere că ieşirile mele în locuri pentru adulţi sunt extrem de rare, de multă vreme încoace, mă bucur de orice mică escapadă. În plus, păream să fiu la locul meu acolo, pentru că toţi mesenii vorbeau mult cu mâinile, ca şi mine. Cu excepţia unei domnişoare.

Arătând tânără, dar matură (sic!), cu părul roşu şi siluetă atrăgătoare, deşi uşor androgină, domnişoara fuma ţigară de la ţigară în timp ce vorbea, cu o voce gravă şi blazată, cu convivul ei. Din când în când, îi arunca priviri ucigătoare fiică-mii. Ah, cât de bine cunosc starea aceasta de exasperare la vederea şi, mai ales, la auzul unui copil mic într-un local! Eşti femeie de carieră, îţi umpli viaţa asta absurdă cu muzică bună şi iubiri pasionale, ai acasă un câine sau o pisică adorabilă – la ce bun să ai copii? Uite-i cum nu pot sta locului pe scaun, nici măcar cât să ia o înghiţitură întreagă! Şi cum vorbesc ei tare şi cu gura plină, împrăştiind peste tot zgomote şi firimituri! Iar râsul… oare ce naiba îi face să râdă tot timpul?

Acum şapte ani, gândeam exact aşa. N-am avut pic de instinct matern până la fericitul accident pe care urma să-l botez „Luna”. Şi n-aş fi crezut niciodată că voi ajunge să am, calmă, următorul dialog cu un ţânc de şase ani:

– Luna, te rog, vorbeşte mai încet! Ştii tu, vocea de restaurant!

– Da, da, scuze…

– Uite, o deranjezi pe domnişoara! Nu vezi ce urât se uită la tine?

– Care? Bărbatul de acolo?

– Şşşşt! Nu e bărbat. E femeie.

– După ce îţi dai seama?

– Are păr lung, vopsit, inele pe mână şi, mai ales, are sâni!

– Unde?

Culmea e că am intenţionat, senină, să îi arăt. Nu mă mai miră nici o întrebare de copil. Dar n-am mai apucat. Pe Luna a pocnit-o un râs de nestăvilit, cu sughiţuri, punctat din când în când de câte un „Pardon!” discret. Ştiam de unde vin, şi râsul, şi scuzele: de la pizza Cinque Formaggi, specialitatea casei. Dacă ar fi mâncat obişnuita Quattro Formaggi, presupun că flatulenţa ei s-ar fi oprit la patru unităţi. Dar aşa…

– Cinci am făcut, mama! CINCI!

A râs tot drumul de întoarcere. O fi fost Cento Formaggi. Iar acasă ne-am mai „cărturit” un pic şi a adormit rapid. Cultura e obositoare, dar îţi face viaţa mai frumoasă!

Despre măgari bătrâni şi cai exhibiţionişti

– Mama, mâine după grădi… sau după parc (dacă e vreme frumoasă să mergem în parc), vreau să mergem în vacanţă, m-a anunţat autoritar Luna, aflată, cum altfel decât în fundul gol, în cadă.

Având în vedere că a doua zi urma să fie chiar ultima de grădiniţă înaintea vacanţei de vară, am consimţit cu un zâmbet în colţul gurii.

– Deci, aşa facem. După grădi (sau parc), plecăm la Grecia!, a ţinut fetiţa mea să pecetluiască înţelegerea.

Şi „la Grecia” am şi plecat, dar după câteva săptămâni, timp în care entuziasmul copilului n-a făcut decât să crească.

Luna nu a cunoscut alte vacanţe de care să îşi aducă aminte în afara celor petrecute pe insule greceşti. Când avea ea trei ani, am fost în Skiathos, unde am avut norocul unei panorame ireale, pe care am savurat-o fericiţi de pe marginea unei piscine rupte din revistele cu vedete. Luna reţine doar că a călărit un măgar bătrân (odihnească-se în pace biata Rosie, sunt sigură că nu a mai supravieţuit mult după vizita noastră!) şi că am plimbat prin munţi câinii de la un adăpost de maidanezi.

Anul următor, am fost în Corfu, unde am locuit, spre disperarea mea de vampir urban, la ţară. Luna, fiind ceva mai mare, a apreciat mult mai mult curtea generoasă şi piscina caldă pe care le avea la dispoziţie, astfel încât ni s-a părut bizară atitudinea ei relaxată din ultima zi. Explicaţia a venit pe când aşteptam feribotul ce urma să ne ducă pe continent şi când ne-a întrebat senină:

– Dar unde mergem acum?

– Cum adică, unde mergem?, am întrebat-o şi eu. Ieri ne-am făcut bagajele împreună, ţi-am spus că se termină vacanţa şi că trebuie să plecăm… Mergem acasă, bineînţeles!

– Aaaa, i s-a citit dezamăgirea din glas. Eu credeam că mergem în Africa. Sau în Germania. Nu vreau acasă…

Prin urmare, anul acesta mă aşteptam la ceva mai multă rezistenţă la întoarcerea acasă din Lefkada – paradisul plajelor bătute de valuri uriaşe şi al tavernelor cu căţei voiajori şi prietenoşi. Spre mirarea mea, Luna a fost la fel de nerăbdătoare la întoarcere ca şi la plecare, motivând pe un ton războinic şi aplicat:

– Hai, mama, să mergem la Bucureşti, să o eliberăm pe Bebiţa!

Nu vă gândiţi acuma că am avea vreun bebeluş lăsat pe vreundeva în lanţuri cât timp ne-am bălăcit noi fericiţi sub soarele Greciei. Este vorba despre căţeluşa noastră, Babe, care are prostul obicei de a înghiţi tetine, a face hemoragii interne sau a-şi procura alergii care se lasă cu dublare instantanee în volum, de preferinţă în vacanţe şi în zile de sărbătoare, când e imposibil de găsit o farmacie deschisă sau vreun doctor pe o rază de mulţi kilometri. Aşa că preferăm să o lăsăm în grija cuiva de încredere atunci când plecăm departe.

Şi ne-am întors. Dar, după ce s-a liniştit că am recuperat căţelul, Luna s-a uitat în jur, la casa plictisitor de familiară, s-a uitat în sus, la aparatul de aer condiţionat care s-a găsit să se strice în miez de caniculă, s-a uitat în frigiderul dezamăgitor de gol după lipsa mai lungă de acasă şi a pus întrebarea ei preferată de o vreme încoace:

– Mergem şi noi la un restaurant, ceva?

De mult ne încearcă des cu întrebarea asta, iar în vacanţă a prins curaj, pentru că acolo chiar primea răspuns afirmativ, aşa că acum o auzim zilnic.

Bineînţeles că nu am mers la niciun restaurant, având în vedere că era trecut de nouă seara şi că luasem, totuşi, cina. Dar, date fiind circumstanţele casnice destul de plictisitoare şi pentru mine, i-am propus să ieşim la o plimbare de seară (altă nouă pasiune de-a ei, de când cu zilele lungi, de vară) şi chiar la un concert, susţinut pe o terasă de Alexandra Uşurelu, această Norah Jones de România care ne place tuturor din familie. „Ura, uraaa!”, rochiţe, diademe, agrafe, pantofiori (e o cochetă fi-mea) – ne-am pregătit rapid pentru Calea Victoriei într-o sâmbătă seară şi am plecat la drum.

După zece minute, exact când coboram din maşină, un biciclist înjura de mama focului două domnişoare care îndrăzniseră (ce tupeu!) să îl apostrofeze pentru că era să treacă peste ele, pe trotuar:

– Să-mi bag p…a în mă-ta!

Cu reflexul meu condiţionat de tot ce îi poate aduce atingere bunei creşteri a fetiţei mele, l-am apostrofat şi eu prompt:

– Hei, mai cu grijă!

Luna s-a arătat curioasă imediat:

– De ce l-ai certat, mama?

– Pentru că a vorbit urât.

– Ce a zis?

– Ce ai auzit, am încercat eu să o dau cotită, deşi bănuiam ce o să urmeze.

– Păi n-am înţeles, explică-mi tu.

Să o fac?… Să n-o fac?… Are cinci ani şi jumătate…

– A zis: „Să-mi bag p…a în mă-ta!”

– Şi ce e rău în asta?, întreabă, evident, fetiţa mea care nu a auzit niciodată ACEL cuvânt pană acum (şi n-aş fi crezut că o să fiu tocmai eu aceea de la care o să-l audă).

– „P…a” este un cuvânt foarte urât, pe care îl folosesc oamenii needucaţi pentru „puţă”. În limbaj ştiinţific se spune „penis”. Dacă auzi pe cineva că spune „p…a”, să nu mai vorbeşti cu el!, am exagerat eu un pic cu ameninţările, în speranţa că va şti să fie selectivă cu anturajul ei mai târziu.

– Bine, a aprobat Luna, un pic intimidată.

La întoarcere (care s-a întâmplat destul de curând, deoarece concertul era de o prea mare tristeţe pentru veselele de noi două), am admirat din toate unghiurile statuia ecvestră a regelui Carol I, din faţa Palatului. Fiind foarte aproape, unghiurile astea erau exclusiv de jos, iar eu, încurajată de discuţia de mai devreme, nu m-am putut abţine să-i atrag atenţia asupra celebrei părţi anatomice a calului:

– Ia uite, Luna, ce puţă are calul!

S-a uitat. Apoi a tăcut puţin, s-a uitat cercetător în jur şi mi-a făcut semn să mă apropii cu urechea de gura ei:

– Cred că tomnai am făcut ceva ilegal acum, mi-a şoptit ea conspirativ.

– Ce anume?

– Păi ne-am uitat, i-am spus numele…, nu ziceai tu că e ilegal?

Pentru o clipă, am avut temerea că fetiţa mea nu o să mai vrea să fie prietenă cu mine pe viitor. Dar mi-a trecut imediat: Luna mă privea cu cel mai încântat zâmbet pe care îl posedă, iar ochişorii îi străluceau complice, sub lumina tizei ei de pe cer, care se pregătea să devină, în seara următoare, o Super Lună.