Lecţii în fundul gol

De multe ori mă simt datoare să îi explic fetiţei mele anumite lucruri din desenele animate pe care le urmărim împreună. A fost mai întâi serialul cu Beethoven, celebrul Saint-Bernard. I-am spus că Beethoven cel original era, de fapt, un compozitor, chiar preferatul meu. Când Luna m-a întrebat dacă acela era tot câine, am decis că e, totuşi, cam devreme pentru un copil de doi ani să înţeleagă cum e cu muzica clasică.

Acelaşi Beethoven, însă, a perseverat şi s-a întors, împreună cu doi amici, sub formă de zombi cântăreţi într-o trupă din „Hotel Transilvania”. Având de acum copil de cinci ani (adică, mare, chipurile), am crezut că e bine să îi explic că Zombi Beethoven, Zombi Mozart şi Zombi Bach nu există pentru că zombi sunt nişte invenţii prosteşti, dar că numele acestea sunt ale unor mari compozitori ai lumii. Nici acum nu a prea interesat-o, ceea ce mă face să cred că ea nu îşi va sparge prima oară puşculiţa ca să îşi cumpere integrala simfoniilor lui Beethoven pe vinil, cum a făcut fraiera de maică-sa când era puţin mai mare decât ea acum.

Am avut apoi o confuzie la sfârşitul filmului „Rio 2”. Acolo, un păsăroi cabotin crede că a fost otrăvit şi profită de ocazie pentru a da o ultimă reprezentaţie măreaţă, cu monologul lui Romeo murind. După care se prăbuşeşte. Broscuţa care îl iubea la disperare încearcă să se sinucidă şi ea cu otravă şi cade artistic pe pieptul lui. Pe mine mă pufneşte râsul şi îi spun Lunei:

–        Asta e din „Romeo şi Julieta”, să vezi că nu mor, de fapt.

–        Dar Romeo şi Julieta erau foci!, răspunde mirată Luna, care văzuse mai demult un film de desene animate cu titlul împrumutat de la Shakespeare, în care protagoniştii erau, într-adevăr, două foci îndrăgostite.

După ratările cu muzica şi teatrul, mi-am încercat din nou norocul cu fizica, deşi aici sunt pe teren nesigur, pentru că nu a fost niciodată materia mea preferată (am şi acum coşmaruri repetitive, la un sfert de secol de la terminarea liceului, cu profesorul de fizică care intră în clasă şi ne cere pe un ton sumbru să scoatem o foaie de hârtie…) Pe când ne uitam la serialul „Tarzan”, am remarcat un personaj pe care îl cheamă Archimedes Q. Porter, un om de ştiinţă clişeistic (adică aiurit şi simpatic) care este socrul omului-maimuţă. I-am povestit Lunei despre primul Arhimede cunoscut, despre cum făcea el baie ca tot omu’ şi despre cum, străfulgerat de revelaţia principiului care îi va purta mai apoi numele, a ţâşnit afară din casă urlând „Evrika! Evrika!”

–        Dar a uitat că era în cadă, aşa că a ieşit pe străzi… în fundul gol!, adaug eu cu un ton de vecină de bloc colportoare de senzaţional.

Ochii Lunei se aprind. Plusez:

–        Şi l-a văzut tot oraşul!

Deja pot stinge luminile din casă, ochii Lunei ar compensa cu succes. Când îşi regăseşte graiul, mă întreabă timid:

–        Dar oamenii ăia se uitau la el, în fundul gol, aşa?…

Pudibondă, fetiţa mea!

Deşi am crezut că va reţine numai spectaculosul din ceea ce i-am spus, spre surpriza mea, după câteva zile încerca şi ea să se ţină la suprafaţa apei din cadă, exclamând cu bucurie:

–        Uite, mama, domnul ăla din Grecia avea dreptate: mă împinge apa în sus!

Aşa că sfatul meu pentru părinţi este: perseveraţi! Nu se ştie niciodată cu ce anume puteţi stârni interesul copiilor voştri pentru ştiinţă şi artă: cu o gaşcă de zombi rockeri, cu o pereche de foci care luptă pentru iubirea lor sau cu un fund gol prin centrul oraşului. Cu imaginea lui, adică.

Publicitate

Să se dea timp cu porţia, să ajungă la toată lumea!

Am plecat pentru prima dată în străinătate la vreun an după Revoluţie. De fapt, mai ieşisem eu din România, dar doar într-o excursie cu şcoala, de o zi, până la Plevna, aşa că asta nu se pune. Străinătatea adevărată a însemnat pentru mine Parisul, unde am ajuns, deci, abia pe la douăzeci de ani, deşi în copilărie crezusem că am fost născută în vârful Turnului Eiffel (ce să-i faci, am avut o mamă cu imaginaţie şi cu simţul umorului). A fost dragoste la prima vedere între noi, adică mie mi-a plăcut oraşul, iar el m-a primit cu acel minunat cer plumburiu pe care nu l-am regăsit în niciunul dintre locurile pe care le-am văzut apoi prin lume. Mi-au plăcut oamenii, erau frumoşi şi bine îmbrăcaţi, mi-au plăcut podurile Senei şi cartierul Défense, m-am zbârlit de emoţie în faţa Victoriei din Samotrace şi mi-au dat lacrimile în muzeul Picasso.

Am spus toate astea nu ca să mă laud cu gusturile mele culturale, ci ca să balansez cumva ceea ce urmează să spun: cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut supermarketul. Abundenţa multicoloră a rafturilor, culoarele nesfârşite, cărucioarele pline ochi, iluminarea orbitoare şi delicioasa ciocolată albă cu alune întregi pe care am învăţat rapid în ce colţişor să o găsesc – toate erau fascinante pentru o tânără ieşită recent din comunism.

Fiind trecută prin această experienţă apropiată de epifanie, înţeleg perfect extazul fetiţei mele la cumpărături. Când era foarte mică, o puneam în cărucior şi primea cu recunoştinţă vie în ochi orice pacheţel pe care i-l dădeam ca să îl aranjeze ea acolo (lucru pe care îl face încă şi acum). Apoi am început să căutăm cărucioarele speciale pentru copii, cu volan, pe care Luna se prefăcea că le şofează expert printre rândurile de marfă. Dar cel mai bine s-a simţit în momentul în care a fost suficient de sigură pe picioruşe încâ să o lăsăm să-şi culeagă de pe rafturi produsele dorite. Adică Barni şi Kinder, de obicei.

Şi uite-aşa a rămas copilul meu cu impresia că, dacă avem nevoie de un anumit lucru, oricare ar fi el, îl găsim neapărat în supermarket. Pe la doi ani, supărată fiind pe tatăl ei, mi-a propus:

–        Hai să cumpărăm alt tătic, că ăsta e obraznic.

–        Şi cu tata ce facem, Luna?

–        Îl băgăm la cuptor şi îl facem pui.

Era la vârsta perlelor dadaiste. I-am explicat că la magazin nu se vând oameni şi că puiul la cuptor este o pasăre la origine, dar nu ştiu dacă am convins-o, pentru că anul următor a recidivat, cu ceea ce ar putea fi, de fapt, o poveste bună de lectură impusă cu forţa pentru toţi părinţii care doresc să divorţeze. Noi nu suntem divorţaţi, în primul rând pentru că nu suntem căsătoriţi. Dar o conjunctură mai complicată ne face să locuim separat şi să ne întâlnim, de obicei, în weekend-uri şi vacanţe.

În timp ce mergeau odată spre Giurgiu, unde locuieşte tăticul ei, Luna l-a întrebat:

–        Tata, oare de ce nu mai ţin eu minte casa mea de la Giurgiu?

–        Poate a trecut prea mult timp de când nu ai mai fost acolo, puiu’!

–        Daaa, trebuie să cumpărăm timp… Oare magazinul ăla cu coşul are timp? Eu trebuie să stau la casa mea de la Giurgiu…

Este absolut normală preferinţa ei pentru o casă ceva mai mare decât un apartament, dotată cu curte, labrador, plasă de sărit şi tătic la dispoziţie.

Odată ajunşi la Giurgiu, tatăl şi fiica s-au dus la cumpărături. Lista copilului părea deja făcută:

–        Ce cumpărăm, Luna?

–        Lapte, iaurt, bezele…

Şi au plecat direct spre raionul cu bezele:

–        Bună seara, tanti, vreau şi eu zece bezele. Roz. Da’ ştii unde găsim timp, tanti?

–        Ce??!!

–        Timp, ce nu înţelegi?

–        Aaa, timp… Dar pentru ce vrei tu timp?, a ocolit sărmana vânzătoare răspunsul.

–        Să stau cu tata şi cu mama în casa mare de la Giurgiu.

Mi-ar plăcea să existe pe undeva vreun supermarket al vieţii, de unde să putem lua fiecare cât timp dorim. Deocamdată, însă, trebuie să ne descurcăm cu cel care ni s-a dat deja. Pe cartelă.

supermarket

Zeul Bancomat

Grupa Lunei de la grădiniţă se numeşte „Inimoşii”, nu pentru că s-ar fi triat copiii în funcţie de calităţile personale, ci pentru că nu s-a găsit alt nume pentru singura grupă care nu e nici mare, nici mică, nici măcar mijlocie, ci doar cu orar foarte scurt. După mai mult de un an de când se mândreşte cu apelativul acesta, Luna mă întreabă într-o dimineaţă:

–      Mama, ce înseamnă „inimos”?

–      E atunci când eşti bucuros să îi ajuţi pe alţii, când faci lucrurile cu entuziasm, când eşti generos, am improvizat eu, luată prin surprindere. Se spune că ai o inimă mare, că eşti „inimos”.

–      Păi înseamnă că eu sunt deja inimoasă, pentru că te ajut să ştergi praful. Iar când o să fiu mare şi o să am restaurant, o să primesc pe toţi oamenii din Univers să mănânce acolo. Chiar şi pe o babă. Doar dacă vine o doamnă din Englezia n-o să ştiu ce să-i dau, că nu ne înţelegem. Dar cu un negru român mă pot înţelege, nu-i aşa, mama?

–      Bineînţeles. Dar, dacă dai de mâncare gratis la toată lumea, tu de unde o să ai bani să trăieşti, Luna?

–      De la bancomat, desigur.

Trebuia să mă aştept la fraza asta: nici eu nu lucrez şi, totuşi, scot bani de la bancomat. Încerc o explicaţie, deşi ştiu că mă hazardez:

–      Eu scot de la bancomat banii pe care i-am economisit când lucram. Aşa cum pui tu bani în puşculiţă, aşa am pus eu bani la bancă pe vremuri, ca să am de unde lua acum. Deci, mai întâi trebuie să vinzi mâncare la restaurant, ca să câştigi bani şi abia apoi poţi fi generoasă şi să-i hrăneşti pe alţii pe gratis.

–      Lasă, că iau de la bancomatul tău, atunci, răspunde Luna, care îşi regăseşte rapid siguranţa, puţin zguduită în timp ce eu îi dădeam explicaţii obscure.

Bancomatul este, de altfel, aparatul cel mai venerat de către fiică-mea, după televizor şi DVD player, bineînţeles. De fiecare dată când îl folosim, Luna efectuează un fel de dans ritualic în faţa lui, ţopăind nerăbdătoare cât timp tastez sume şi parole. Apoi se aşează în poziţie de prinzător şi aşteaptă să se termine zgomotul caracteristic numărării banilor:

–      Acum îi face, îmi şopteşte ea complice.

–      Ce să facă?, mă nedumeresc eu.

–      Banii. Îi face bancomatul acum. Gata. Uau, ce mulţi ne-a dat!, se miră (şi) ea de faptul că aparatul fusese alimentat cu bancnote mici.

Se grăbeşte să îi extragă, bucuroasă, cu ambele mâini:

–      Ne mai dă, mama?

Văzându-i ochişorii sclipind de bucurie, mă abţin să îi explic cum stă, de fapt, treaba cu aparatele astea, cu banii, băncile, salariile… La urma urmei, singura valută pe care o înţelege fetiţa mea este oul de ciocolată. Şi atâta vreme cât o conving să nu îi cumpăr o păpuşă deoarece costă cât o sută de ouă de ciocolată, mă declar satisfăcută de cunoştinţele ei financiare.

Ingrata meserie de mamă

Discuţiile cu fetiţa mea o iau deseori razna. Într-o seară, de la un simplu cântecel înainte de culcare, am ajuns să am revelaţia că sunt doar un om normal. Iată cum:

–      „Săniuţa fuge,/ Nimeni n-o ajunge,/ Are dor de ducă…”, îşi repeta Luna conştiincioasă cântecul pentru serbarea de Crăciun. Mama, hai să fac eu mai bine un cântec: „Pătuţul fuge,/ La, la, la, se duce…” Uau, cum ar fi să fie un pat-săniuţă? Uite, putem să facem noi unul.

Şi s-a ridicat transpusă în picioare, a măsurat din ochi patul şi a început să facă planuri:

–      Aici punem o scândurică, aici mai punem una, nişte sfoară acolo, încă o scândurică, un fier… Cred că o să mă fac inventator!, a încheiat ea triumfătoare, dar şi epuizată de asaltul imaginaţiei şi de învârtitul prin pat.

–      Mi-ar plăcea să ajungi inventatoare. E o profesie pe care o faci cu plăcere şi de care nu te poţi plictisi, ceea ce este foarte important, am susţinut-o eu, la fel cum am făcut şi acum doi ani, când îşi dorea să fie doctoriţă de căţei, pisici şi iepuri, şi anul trecut, când s-a răzgândit şi a hotărât că-şi va deschide un restaurant.

–      Mda, dar totuşi pare cam obositor. Mai bine mă fac om normal.

–      Cum adică, Luna?

–      Adică om normal. Aşa, ca tine. Să nu fac nimic.

Deşi m-am simţit uşor jignită, m-am limitat să îi spun că eu fac o groază de lucruri de care ea nu îşi dă seama acum. Apoi i-am dat medicamentele, i-am citit, am culcat-o, am strâns masa, am spălat vasele, am luat de pe sârmă rufele pe care le spălasem mai devreme, am pus în ordine jucăriile şi hainele aruncate peste tot şi m-am apucat să scriu despre copilul meu.

Am mai fumat o ţigară şi m-am dus şi eu să mă culc. Mă aştepta o nouă zi în care urma să mă trezesc devreme ca să nu fac nimic.