O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Fetiţa mea. A mea, a mea, a mea <3

Mai întâi şi mai întâi, am întrebat-o dacă vrea să scape de obiceiul ăsta prost. Pentru că este foarte important să vrea ea, altfel nu putem reuşi. Şi a zis că da, vrea. Apoi am întrebat-o de ce crede ea că face asta. Şi mi-a zis că uită să îşi ia şerveţele la ea. M-am dus la baie, am luat mai multe bucăţi de hârtie igienică şi m-am întors:

– De-acum înainte, îmi ceri mie când ai nevoie.

După aia, am întrebat-o ce îi place ei mai mult şi mai mult. Mi-a răspuns că îi place să citească. Şi atunci mi-a venit o idee: le-am denumit „capitole”, în loc de „lecţii”. Ca să-i placă mai tare, să fie atrasă să facă asta, pentru că de lecţii nu prea e nimeni atras. Apoi am întrebat-o care e al doilea lucru care îi place cel mai mult. Mi-a răspuns că să biciclească. (Adică să meargă pe bicicletă, dar cred că ai înţeles şi tu asta…) Şi i-am zis aşa:

-Fii atentă! Primul capitol: când îţi vine să bagi degetul în nas, întinzi mâinile în faţă şi dai din picioare, ca atunci când mergi pe bicicletă.

Şi chiar aşa a făcut! Şi a funcţionat! Deci am trecut la capitolul doi: să ţină mâinile la spate în loc să şi le bage în nas. A fost puţin mai greu, dar a mers şi asta. Atunci m-am gândit să o întreb care e al treilea lucru care îi place cel mai mult. Cică să cânte. Şi am făcut capitolul trei: când îi vine să bage degetele în gură, începe să cânte! Iar asta e o chestie genială, pentru că nu poţi să cânţi cu degetele în gură, că ţi le muşti şi te doare. Deci a reuşit şi capitolul trei, nu a mai băgat degetele în gură!

Să vedem mâine ce facem, că i-am dat şi temă pentru acasă: va trebui să ia o foaie de hârtie şi să îşi noteze pe ea de câte ori mai face gestul ăsta, ca să ştim cât am progresat.

De ce nu zici nimic, mama? Da, ştiu, e ciudat, pentru că ea a mai fost şi la psihologi şi nu a reuşit, dar eu mă gândesc că şi eu sunt puţin psiholog, aşa, că eu sunt mai înţeleaptă, şi în plus sunt şi copil, deci e mai uşor să mă înţeleagă decât dacă aş fi fost adult. Eu cred că dacă mai lucrăm puţin la chestia asta, o să scape de tot de obiceiul ăla prost. Ce? Nu înţeleg ce zici… Ce e aia coghi… cog-ni… compor… Nu înţeleg nimic din ce spui. Normal că nu am învăţat niciodată terapie din aia de care zici tu, pur şi simplu aşa am gândit eu că trebuie să fac. Nu pot să cred că plângi acum!!! Ah, da, eşti emoţionată şi mândră de mine! Na, că acum mi-au dat şi mie lacrimile! Hai, mă, mama!!!

Copiii ştiu totul. Doar că noi nu ştim să îi ascultăm

Mergem zgribulite spre şcoală. Sunt -16° şi gheaţă peste tot, deci ne abatem puţin de la drumul nostru obişnuit, care ne ia cam două minute, către o potecă mai ocolită, dar mai bine deszăpezită. Din spatele nostru vine E., o fetiţă mai mare cu un an decât fiică-mea, pe care cred că nu am mai văzut-o din vara trecută. Adică răs-trecută, cum ar spune Luna, probabil. Obişnuiam să frecventăm acelaşi loc de joacă cu E. şi cu sora ei, pe când Luna era la grădiniţă. Fetele nu au fost niciodată prietene, propriu-zis, dar ne întâlneam atât de des în parc încât am devenit cunoştinţe din acelea care îşi zâmbesc când se văd şi care schimbă o formulă, două, de politeţe, din când în când. Mai ales că surorile îmi plăceau – două fete frumoase, atletice şi pozitive, mereu vesele şi cu mult bun simţ.

Şi în dimineaţa aceasta E. ne salută politicos. Îi îngăimăm şi noi un răspuns, concentrate pe felul în care călcăm, ca să nu (mai) cădem pe trotuar. Ea este ceva mai curajoasă, merge mai repede şi mai sigură pe ea. E drept că ea e fetiţă mare, este în clasa a doua! Drept dovadă, iată că merge singurică la şcoală, deja. Ne depăşeşte, deci, cu câţiva paşi. Apoi o văd încetinind, ezitantă:

– Dar… voi… când… la cât mergi, pardon, mergeţi la serviciu?, mă întreabă E., cu confuzia aceea de persoană a verbului pe care o fac copiii atunci când cresc un pic şi li se spune că nu e politicos să li se mai adreseze cu „tu” adulţilor din jur.

Pe mine nu mă deranjează deloc să fiu tutuită de către copii, din contră, îmi place cu câtă deschidere îmi vorbesc de obicei, la fel ca şi fetiţa aceasta acum, care, iată, are o întrebare pe suflet şi simte că mie mi-o poate pune:

– Eu nu lucrez, E.

– Uau, ce bine! Mi-ar plăcea şi mie să stea mama acasă, cu mine.

– Doar mama?, glumesc eu, deşi am înţeles imediat, cu inima, durerea copilului. Tăticul poate să lipsească de acasă?

– Tata poate pleca, aprobă E., cu nonşalanţă. Dar mama să stea. Acum pleacă dimineaţa şi se întoarce la patru.

– Patru e foarte devreme, aveţi timp să staţi împreună seara!

– Vine de la serviciu şi se bagă în pat.

– Puteţi să vă jucaţi în pat, încerc eu o soluţie.

– Pai dă drumul la televizor şi stă aşa până seara.

Nu mai am soluţii. Ba da:

– Noroc că o ai pe sora ta, totuşi. Vă puteţi juca împreună.

– Pe ea o văd şi mai târziu, pentru că termină la şapte.

– Învaţă după-amiaza?

– Da. Ea e în clasa a cincea deja.

Fiică-mea nu scoate o vorbă tot drumul. Îi cunosc expresia feţei atunci când este emoţionată şi ştiu că acum aşa este. Simte şi ea tristeţea lui E. şi habar nu are ce i-ar putea spune, să-i fie mai bine.

Ajungem la scările de la intrarea în şcoală, le atrag atenţia fetelor să le urce pe covoraş, ca să nu alunece şi dau să plec:

– Mama, stai!, ţipă Luna.

Mă întorc şi o văd cum se întinde spre mine, cu buziţele ţuguiate şi mare grijă să nu cadă. Îmi dă un pupic, aşa cum nu face mai niciodată când o las la şcoală, apoi intră pe uşa ţinută deschisă de E. Dispar împreună după colţul culoarului. Ar fi trebuit să-i întind şi lui E. obrazul. Sunt sigură că a strâns în suflet mulţi pupici de dat.

O lume mai blândă. Din plastilină

Acum câteva luni, pentru fiică-mea a început o foarte, dar FOARTE intensă perioadă de creaţie. Toată casa e plină de colaje, decupaje, plastilină, aracet, frunzuliţe, pietre (care de care mai „preţioasă”), zdrenţe din cârpe şi hârtie creponată şi, mai ales, piese de Lego. Luna se laudă că face artă şi invenţii, copiind orice obiect de artă pe care îl vede aiurea sau combinând o pâlnie cu un mosor şi două paie din plastic. Eu îi încurajez pornirile artistico-ştiinţifice, deşi, de cele mai multe ori, rezultatul este clar doar pentru ea şi total abscons pentru noi, muritorii de rând.

Într-o zi, modelează din plastilină un animal (?) neidentificabil, pe care ea însăşi nu pare să ştie în ce specie să îl încadreze:

– Mama, ce mănâncă crocodilii?, tatonează ea o posibilă variantă.

– Oameni.

– Hai, mă, vorbeşte serios!

– Serios vorbesc!

– Şi altceva, ce mănâncă?

– Alte animale mici, insist eu să fiu crudă cu ea, deşi habar nu am ce mănâncă, de fapt, crocodilii.

– Şi plante… nimic?, insistă şi Luna, cu speranţă în glas.

– Nu cred. Cred că sunt carnivori.

– Bine, atunci…, cedează copilul.

O văd cum lungeşte un pic animalul din plastilină, apoi mă întreabă din nou:

– Dar şerpii ce mănâncă?

– Oameni, răspund eu râzând.

Dezamăgire totală. Sunt într-o dispoziţie sadică, deci continui:

– Şi alte animale mici.

Copilul îşi ia animăluţul şi se retrage amărât în camera cealaltă. Dar se întoarce cu speranţă după un minut. A rotunjit „crocodilul/şarpe” şi i-a adăugat un puf de vată în vârful cozii:

– Şi raţele ce mănâncă?

– Raţele mănâncă orice: grăunţe, iarbă, pâinică…

– Atunci o să păstrez raţa!, se bucură Luna. Pe ea o să o pot hrăni!

Sper să nu-şi piardă niciodată această adaptabilitate de invidiat, fetiţa mea. Şi să nu uite că depinde doar de ea să transforme ostilii crocodili ai vieţii în paşnice raţe caraghioase.