Dragilor mei cititori

La mulţi ani! Habar n-aveaţi, dar azi împliniţi un an. Da, cu voi doi vorbesc, cei care mă citiţi conştiincios încă de la primul articol publicat aici, pe 11 februarie 2014.

Vă urez numai bine şi vouă, celorlalţi vreo sută, două, care m-aţi găsit mai târziu prin aglomeraţia asta electronică şi care aţi revenit regulat pe blogul meu, cu încrederea că vă voi aduce un surâs dimineaţa la cafea. Şi vouă, blogger-ilor care îmi lăsaţi urma trecerii voastre pe aici sub formă de avatar; îmi pare rău că nu ajung să vă citesc pe toţi, dar aveţi tot respectul meu pentru generozitate. Si ţie la mulţi ani, frumoasă căţeluşă albă cu cont de Facebook, care mi-ai apreciat cu lăbuţa ta ultimul articol cu trimiteri culinare!

Ar mai fi câteva mii de rătăcitori ocazionali pe aici, dar lor nu le urez nimic pentru că, oricum, nu mă (mai) citesc.

Îmi cer scuze dacă, uneori, surâsul aşteptat a fost înlocuit de o lacrimă în colţul ochiului, ocazionată de vreo povestire din viaţa reală, şi nu din Lunezia – minunata lume imaginară a fetiţei mele. Uneori mă simt prea tristă sau frustrată pentru a mă putea concentra pe naraţiuni de vise şi perle copilăreşti sau pentru a masca subiecte grave în anecdote aparent puerile, aşa cum încerc de obicei.

A fost un an special pentru mine, în care am reuşit să îmi inving eterna teamă de a da greş în public şi am făcut primul pas către ceea ce mi-am dorit de la cinci ani: să scriu. Încă îmi mai adun curajul pentru următorii paşi. Iar micile mele povestiri rămân un exerciţiu excelent în acest sens.

Cât despre emoţiile zilnice pe care mi le-a adus acest blog, ce să mai spun: nepreţuite! Sunt lipită de statisticile de trafic, bucuroasă la fiecare „Like” şi în extaz la fiecare nou abonat sau distribuire. Dacă vă mai spun şi că râd singură atunci când scriu ceva ce mi se pare irezistibil, aveţi tabloul complet al pasiunii mele de un an încoace.

Fiică-mea e şi ea destul de implicată în poveste. Încă nu mi-a spus că locuiesc „la blog”, aşa cum declară băieţelul unei prietene prinse de mai mulţi ani în această activitate creativă, dar obişnuieşte să mă trimită să scriu de fiecare dată când mă bufneşte râsul la vreo perlă de-a ei. Iar luna trecută m-a „înjurat” tematic, atunci când am refuzat să îi dau în gură să mănânce:

– Blogăristo!, mi-a zis ea cu obidă.

Îi citesc aproape tot ce public. E mirată să audă ce prostioare a făcut acum doi-trei ani şi încântată de transcrierea literară a vreunei aventuri recente. Îi mai arăt şi harta vizitelor, din când în când, şi îi explic în ce ţară a mai citit cineva despre ea. Îi plac steguleţele alea înşirate pe pagina de statistici, aşa că încep să-i citesc lista:

– România, Austria, Germania, Anglia, America, Coreea de Nord, Italia, Sri Lanka, Kenya, Jersey (n.a. ce naiba e Jersey?!), Turcia, Singapore…Avem o listă din ce în ce mai lungă şi sunt bucuroasă şi mândră când i-o citesc. Şi câte o pată de culoare în fiecare continent. Doar Groenlanda aia goală mă cam enervează, nici nu ştiam cât e de mare înainte să văd mapamondul de pe WordPress. Luna mă ascultă cu atenţie, apoi se întristează şi mă întreabă cu vocea ei mică la care apelează în situaţii copleşitoare:

– Şi din Giurgiu… nimeni?

– Ba da, Luna, tăticul tău citeşte tot, o liniştesc eu. Şi îmi trimite uneori SMS-uri cu textul „Like”, pentru că el nu e conectat la marea reţea socială. De obicei, la articolele în care scriu şi despre el câte ceva. Doar că Giurgiu nu e o ţară…

Dar emoţia ei cea mai mare a fost când i-am citit primul mesaj primit de la cineva complet necunoscut, plin de urări generoase pentru noi două, în semn de recunoştinţă pentru bucuria cu care spunea că citeşte fiecare articol. Mai primisem încurajări de la prieteni şi toate mi s-au părut minunate (cum să nu ţi se umple sufletul când cineva îţi spune că i-ai făcut ziua mai frumoasă sau că a râs singur în faţa calculatorului, citindu-te târziu în noapte?), dar nu şi de la cineva complet străin:

– E femeie sau bărbat, mama?, m-a întrebat Luna după un moment de tăcere concentrată.

– Femeie. O cheamă Amalia.

– Eu cred că doamna asta crede în Dumnezeu, dacă a scris aşa ceva.

Atunci să-i ajute Dumnezeu, zic eu! Iar voi, dragii mei cititori, apucaţi-vă de scris, dacă doriţi mângâieri pe orgoliu şi emoţii tandre, ca ale mele!

 

P.S. Despre frustrările de blogger cu audienţă micuţă de tot – la fel de numeroase ca şi satisfacţiile enumerate mai sus – într-un articol viitor. Azi doar ne bucurăm!

Publicitate

Iubirea e un lucru foarte mare

 

– Mama, ştii care cred eu că e cel mai important lucru în lume?

– Care, Luna?

– Iubirea, răspunde înţeleapta mea fiică dând cu capul de o clanţă de uşă. Pardon.

Avea un pic peste cinci ani şi părea să ştie deja totul despre cea mai frumoasă trăire a oamenilor. Poate a contat şi faptul că trecuse prin experienţa unor mici iubiri de grădiniţă (despre care am mai scris în februarie trecut). Sau că, în încrâncenarea mea de a mă opune Bisericii Ortodoxe Române şi oricărui tip de religie organizată, îi repetasem de multe ori că Dumnezeu e iubirea şi că adevărata lui biserică se află în inima noastră.

Însă aceste lucruri învăţate nu-mi par suficiente pentru a explica naturaleţea cu care afirmă lucruri aflate de mine pe când eram cu mult mai bătrână decât ea. Ca atunci când mi-a povestit la întoarcerea acasă:

– Mama, ştii ce am păţit azi cu Sebi în parc pentru că suntem îndrăgostiţi?

– Nu. Ce aţi păţit?

– Ne-am dat cap în cap!

– Şi asta e „pentru că sunteţi îndrăgostiţi”?, m-am mirat eu.

– Da, pentru că atunci când eşti îndrăgostit faci multe prostii.

A trebuit să îi dau dreptate, aşa cum i-am dat, în mare măsură, şi după câteva luni, când instituiserăm obiceiul de a ne uita câteva minute pe geam, înainte de culcare. Eu tot speram să văd acolo ba Super Luna, ba vreo stea căzătoare din mijlocul lui august, dar de fiecare dată ne resemnam să privim în casele cu ferestre luminate din înaltul bloc de vizavi. Într-o seară, admiram un vecin care, „în ţâţele goale” (după cum a ţinut să-mi atragă atenţia Luna, cu un ton încântat şi conspirativ), îşi aranja cu mare grijă ghivecele de pe balcon, uda plantele şi le tundea pe ici, pe colo:

– Interesant!, am spus eu. De obicei, femeile sunt cele care fac asta. Bărbaţii nu se prea ocupă de flori şi de alte chestiuni estetice.

– Da, ştiu, a răspuns cu seriozitate Luna. Bărbaţii se ocupă doar cu cadourile şi cu alte gagici.

N-a fost în stare să îmi spună de unde ştie ea aşa ceva. De fapt, nici nu am insistat prea mult să aflu, de teama de a nu primi răspunsul: „De la tata”, care ar fi fost îngrijorător de ambiguu.

Deci am rămas cu uimirea că un boţ de om pare să cunoască şi să accepte adevăruri universale destinate adulţilor. Uimire care a crescut şi s-a umplut de respect în ziua în care mi-a arătat un desen colorat de ea la cursul de istorie a artei pentru +4 (ani):

– Cine e domnul?

– Ghilgameş.

Am copil mare! A reuşit să pronunţe corect un astfel de nume!

– Şi cine a fost Ghilgameş ăsta?

– Regele… Mesopotamiei.

Wow! Încă un nume ne-stâlcit, doar puţin ezitat!

– Îmi aduc şi eu aminte câte ceva din şcoală despre el. Parcă avea o gagică, nu?, am testat eu, cam golăneşte, cunoştinţele Lunei.

– Ha, ha, cum să aibă o „gagică”? El era REGE!

– O iubită, atunci?

– Nu prea. Adică voia cineva să-i fie iubită, s-a răzgândit Luna.

– Cine?

– Însăşi zeiţa iubirii.

– Şi el nu voia?

– Păi cum să vrea? A venit zeiţa la uşa lui şi, din prima, aşa, i-a zis să fie iubita lui. Normal că el nu a vrut. Că nu aşa se face!

Ce rău îmi pare că nu mi-am cunoscut copilul pe când aveam vreo douăzeci de ani… Cred că aş fi putut evita multe greşeli de strategie în abordările mele amoroase eşuate. Pe principiul:” Cine nu are copii, să-şi cumpere!”

Consolare

Îl mai ţineţi minte pe prietenul lui Pinocchio de pe Insula Plăcerilor, cel care încearcă să vorbească, dar face ca măgarul pentru că tocmai se transformă în – aţi ghicit – măgar? Ei bine, aşa s-a trezit şi fiică-mea într-o dimineaţă, pe când avea vreo patru ani. Nu chiar patruped urecheat, ci doar scoţând cam aceleaşi sunete în loc de cuvinte. Ea s-a speriat, eu m-am speriat, doctoriţa de la linia de urgenţă a clinicii noastre s-a speriat, aşa că am ajuns imediat la spital.

În mod surprinzător, deşi avea febră, laringită, otită, traheită ş.a.m.d., în cabinet Luna şi-a recăpătat buna dispoziţie şi, după consult, a început să se joace nestingherită cu ce găsea la îndemână. Când, însă, a încercat să-şi bage în urechi stetoscopul doctoriţei, aceasta a certat-o (pe motive de igienă), iar orgoliosul meu copil s-a bosumflat imediat. S-a aşezat pe un scaun, şi-a stăpânit cu îndârjire lacrimile şi a tăcut vreun minut, după care, cu o sclipire de răzbunare satisfăcută în ochi, a întrebat cu vocea spartă:

– Mama, nu-i aşa că şi doptorii trebuie să se ducă la doptor?

Cât de fericită părea imaginându-şi „doptoriţa” apostrofată, la rândul ei, de vreun confrate!

Despre bine şi rău, la aproape şase ani

– Mama, să ştii că azi, la şcoală, X a făcut două lucruri: unul rău şi unul foaaaarte bun!, mă anunţă Luna cum ajungem acasă.

Îl ştiu pe X, e un coleg de-al ei, politicos şi şmecher, hai să văd ce lucru rău a putut face:

– I-a zis unui băiat că e BOU!, accentuează Luna teribilul cuvânt-tabu.

– De ce a făcut asta?

– Pentru că băiatul se urcase în vârful spalierului de la sport. Putea să cadă de acolo…

– Aşa e. Dar tu să nu foloseşti cuvântul ăsta, te rog, mă asigur eu că toate sunt bine înţelese. Şi lucrul foarte bun pe care l-a făcut, care e?

– A STAT ÎN CAP!!!!