Sunt ei oare reali, prietenii de pe internet?

De o vreme încoace, îmi petrec deosebit de mult timp făcând… nimic. Mai întâi a fost vacanţa şcolară, şi mi-am zis că n-ar strica să îmi iau şi eu una mică de la rutina cotidiană, odată cu fiică-mea. Apoi am terminat cărţile pe care le aveam în lucru şi nu a mai venit nimic, dat fiind că şi editurile o lasă mai moale în perioada aceasta de concedii, de obicei. Apoi a plecat copilul în tabără şi am fost ca paralizată săptămâna aia, pentru că ne tot plângea la telefon serile şi credeam că nu se simte bine acolo. Apoi a venit canicula. Apoi a venit lenea. Şi apoi au venit necazurile: mai întâi am stat cu Luna în spital, două zile, pe motive de edem Quincke, apoi am stat cu socru-meu în spital vreo cinci zile, pe motiv de accident vascular, şi se pare că mai avem de stat câteva. Or când zic „stat în spital”, chiar e stat. Adică acolo nu am făcut chiar nimic. Doar am supravegheat un copil, respectiv un bătrân, să nu îşi facă şi mai rău decât le era deja.

Tare mi-ar plăcea ca vorba lui Winnie de Pluş să se potrivească şi în viaţa reală: „De cele mai multe ori, să nu faci nimic duce la cel mai bun ceva” (am văzut de curând filmul cu Cristopher Robin şi este minunat, să vă duceţi neapărat să-l vedeţi, dacă aveţi între 7 şi 700 de ani). Dar nu se potriveşte. Acest stat degeaba este, de fapt, ucigător pentru inspiraţia mea. Şi deşi simt că am o groază de lucruri pe care aş vrea să vi le povestesc, de-abia reuşesc să leg două vorbe pe tastatură. Aşa că, în loc să scriu eu prost, o să vă las mai jos traducerea unui articol pe care l-am citit mai demult şi pe care mi-l propusesem drept subiect de meditaţie pentru un eseu de-al meu, în legătură cu prieteniile virtuale.

În primul rând, articolul povesteşte o aventură foarte frumoasă: cineva a pornit la drum, fizic, pentru a-şi întâlni şi cunoaşte personal toţi prietenii din lista sa de Facebook. Povestea asta m-a atins în mod special pentru că, de câţiva ani încoace, eu trăiesc mult mai mult în faţa calculatorului decât în lumea reală, şi în consecinţă şi prietenii mei sunt mai mulţi virtuali decât reali. Şi am descoperit că îmi place mult să îmi petrec timpul liber într-o bulă formată din oameni cu care am multe lucruri în comun, ideatic vorbind, într-un moment sau altul al existenţei noastre. Râdem împreună, ne întristăm împreună şi, mai ales în ultima vreme, ne revoltăm împreună, de la aceleaşi abuzuri care au ajuns să ne facă viaţa din ce în ce mai greu de dus.

Necazul cu bula asta e că se află într-o continuă transformare. Prietenii virtuali azi sunt, mâine nu mai sunt. Îşi schimbă credinţele, sau se satură de mereu aceleaşi subiecte de conversaţie, sau se supără de la o postare sau un articol de blog care nu e chiar pe gustul lor (după ce le-ai scris cincizeci care le-au plăcut…). Foarte puţini rămân alături cu anii, dacă nu îi cunoşti şi personal. E mult mai uşor să te separi de cineva cu care ai petrecut doi ani pe Facebook, să zicem, dar cu care nu te-ai întâlnit niciodată, decât de cineva pe care l-ai cunoscut în copilărie, dar nu l-ai mai văzut de treizeci de ani. Şi nici faptul de a întâlni în viaţa reală un prieten din online nu garantează trăinicia relaţiei în timp. Eu am avut deja câteva experienţe în acest sens şi am observat că energiile nu circulă la fel de armonios în realitate între unii oameni care păreau să fie pe aceeaşi lungime de undă pe internet. Sunt oameni cu care mi-a plăcut mult să mă întâlnesc „pe bune” (nu ştiu dacă e o coincidenţă, dar aceştia erau aproape toţi din străinătate) şi oameni cu care, după ce ne-am văzut faţă în faţă, nu am mai păstrat nici legătura pe net.

Despre toate acestea şi încă multe altele intenţionam să scriu şi eu pe larg la un moment dat. Dar pentru că, iată, nu găsesc nici timpul, nici inspiraţia necesare, vă las aici link-ul către acel articol care mi-a plăcut mie, cu o traducere foarte rapidă în română, în caz că nu stăpâniţi suficient de bine limba engleză. Şi m-aş bucura să îmi împărtăşiţi părerile voastre în comentarii: oare prieteniile virtuale sunt la fel de valoroase şi ne împlinesc personal la fel de mult ca şi cele reale? Eu recunosc că am fost de acord cu concluzia protagonistei articolului, şi anume că prieteniile pot fi de multe feluri:

«Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive. Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.»

––

Articolul original este aici, cu fotografii cu tot. Iar traducerea mea grăbită este următoarea:

O femeie şi-a fotografiat toţi cei 626 de prieteni de pe Facebook. Iată cinci dintre ei.

Cândva între Revelionul 2010 şi cel din 2011, Tanja a început să-şi pună întrebări asupra conceptului de prietenie.

Cu o seară înainte, scrisese de mână o scrisoare unui prieten aflat în misiune în Afganistan, în timp ce făcea un schimb de mesaje instant cu un altul, din Indonezia.

A doua zi de dimineaţă, s-a trezit cu mintea plină de întrebări despre tehnologie şi prietenie. Oare prieteniile online erau la fel de reale ca cele legate în viaţa reală? S-a uitat pe lista ei de prieteni de pe Facebook şi s-a întrebat: „Oare chiar sunt prietenă cu toţi oamenii ăştia?”

Şi atunci a ştiut că trebuia pur şi simplu să afle asta.

Şi-a făcut un plan simplu: să călătorească până în casa fiecăruia dintre cei 626 de prieteni ai ei de pe Facebook, să petreacă un timp împreună şi să îi fotografieze.

Cinci ani a bătut Hollander globul în lung şi în lat ca să îşi întâlnească prietenii, în cadrul unui proiect pe care l-a numit: „Eşti cu adevărat prietenul meu?”. A călătorit, în medie, două săptămâni pe lună, împărtăşindu-şi aventura cu fanii ei de pe Facebook şi de pe Instagram. Când a ajuns la sfârşitul călătoriei sale, în Israel, în 2016, vizitase în total patru continente, 12 ţări, 34 de state şi mai mult de 400 de case.

„M-am aşezat pe podea ca să mă joc cu Lego şi să citesc cărţi împreună cu copii pe care de-abia îi cunoscusem. Mi s-au arătat grădini urbane, găini şi căbănuţe discrete. Am văzut un sanctuar apicol construit în nordul oraşului St. Louis, ca parte a unui proiect de înfrumuseţare urbană. Am împărţit un castron de tocăniţă gumbo, în New Orleans, cu un prieten pe care nu-l întâlnisem în viaţa reală. În Washington D.C., am vizitat aripa de vest a Casei Albe cu un prieten care făcuse parte din echipa de fotografi a preşedintelui Obama.

Am ascultat poveşti despre tragediile şi forţa unor familii, despre greutatea traiului în climatul economic actual. Iar cel mai important, am învăţat despre bunătatea umană şi despre compasiune. Încă mă simt uimită de numărul mare de oameni, în special aceia care îmi erau în totalitate străini în viaţa reală, care mi-au deschis uşile căminelor lor, oferindu-mi un loc unde să stau, o bucăţică din viaţa lor, poveştile lor, familiile lor şi acceptul de a face publice toate aceste lucruri.”

În timp ce Hollander afla lucruri noi despre ea însăşi şi despre prietenie, în cursul călătoriilor ei, fanii săi erau nerăbdători să schimbe păreri despre subiect.

Hollander a început să solicite comentarii cu ocazia diverselor evenimente sau seri de lectură, să le ceară participanţilor să scrie pe post-it-uri răspunsul lor la întrebarea „Ce este un prieten adevărat?”

Până la sfârşit, a adunat sute de răspunsuri, le-a scanat pe toate şi le-a postat pe site-ul său web, într-un minunat colaj multicolor.

„A fost fascinant să văd oameni dintre cei mai diverşi cum răspund la această întrebare”, a spus ea. „S-a întâmplat ca un copil de grădiniţă să dea aceeaşi definiţie prieteniei ca cineva cu trei doctorate.”

Există moduri mai rele de a petrece o după-amiază decât să-ţi treci în revistă lista de prieteni.

Răspunsurile au fost dintre cele mai variate. De la unele drastice – „un prieten adevărat te ţine de frunte atunci când eşti beat” – la unele de-a dreptul profunde – „un prieten adevărat te vede minunat chiar şi atunci când eşti la pământ” – sau la unele uimitor de emoţionante – „un prieten adevărat duce o viaţă diferită, dar cu aceeaşi inimă”.

Hollander spune că proiectul i-a răspuns la toate întrebările ei despre prietenie.

„Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive”, spune ea gânditoare. „Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.”

Cât despre împărţirea tipurilor de prietenie în online sau offline, Hollander spune că are o certitudine: „Nu exista diferenţe între prieteniile online şi cele offline. Este ceva ce se întreţese în tot ceea ce facem, literalmente – de la muncă până la prietenie. Există oameni pe care îi văd în persoană mult mai des decât prieteni care există numai pe internet, dar asta nu înseamnă deloc că aş fi mai apropiată de acei oameni pe care îi văd în fiecare zi.

Social media este doar o formă diferită de comunicare.”

Reclame

Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu”

Era o expresie favorită a mamei mele, atunci când ieşeam împreună la plimbare. Trăise preponderent într-o vreme în care adresarea cu „tu” era semn de maximă intimitate între doi oameni, chiar de acelaşi sex fiind. Dacă îmi aduc bine aminte, propria ei mamă era „mata” pentru ea, iar cumnatele mai în vârstă, „dumneata” – două cuvinte pe cale de dispariţie în zilele noastre.

La mine, treaba e complet lipsită de nuanţe intermediare: există „tu” pentru prieteni şi „dumneavoastră” pentru ne-prieteni, cu excepţia şoferilor nesimţiţi, care sunt „vaco” şi, respectiv, „boule ce eşti”, în funcţie de sexul fiecăruia. Am crescut în comunism, când respectul era de multe ori o aparenţă impusă cu forţa de o anumită poziţie socială, exprimat prin praful în ochi al politeţii formale. De aceea, mi-a fost mereu dificil să iau la per tu pe cineva aflat într-o funcţie publică sau îmbrăcat într-o uniformă, fie ea şi de la ADP. Cu mici excepţii. Ca atunci când am fost pentru prima oară la dentist în Bucureşti, acum vreun sfert de secol. Eu eram studentă şi tare speriată, el era un bărbat foarte mişto, după gusturile mele, dar însurat, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă şi cu un arsenal înfricoşător de scule metalice la îndemână. Nimic nu ar fi prezis relaţia de amiciţie care urma să se înfiripe încă de la prima şedinţă, când, disperată de teama acului pe care tocmai mi-l înfipsese în gingie, am strâns şi eu în mână ce am prins prin zonă. Adică bărbăţia omului, săracu’ de el. Bun profesionist fiind, nu s-a mişcat, ca să nu-mi rupă acul în gură. Doar s-a albăstrit un pic. Dar nu era vina mea că scaunele de dentist nu au prevăzut mâner pe partea dreaptă, pentru încleştat degetele pe el în caz de suferinţă! Apoi am râs copios împreună. Ei bine, după o strângere de mână, la propriu, atât de francă, ce sens mai avea să ne încurcăm cu „dumneavoastră”? Şi îi sunt pacientă până în ziua de azi.

Există şi medici care îl impun special pe „dumneavoastră”, tocmai ca mijloc de a păstra relaţia cu pacienţii strict la nivelul profesional. Sau, mai bine zis, cu „pacientele”. Pentru că mă refer la ginecologi. Am văzut mai mulţi la viaţa mea, de preferinţă bărbaţi, pentru că mi s-au părut mai delicaţi cu mine în timpul consultului decât femeile, cu mai mult simţ al umorului (calitate esenţială în acele circumstanţe în care îmi vine să mă dedublez pentru a putea pretinde că nu sunt eu cea de pe masa de consultaţie, atât de îngrozitor de jenată mă simt) şi, desigur, mai buni profesionişti – dar asta e altă discuţie. Toţi aceşti ginecologi pe care i-am consultat afişează pe birou sau ca fond de ecran, pe calculator, o poză mare cu soţia/logodnica/prietena şi eventualii copii/pisici/căţei comuni. Presupun că îi învaţă la şcoală să facă aşa ceva, pentru a preîntâmpina avansurile pe care le-ar putea primi din partea unor paciente care îşi confundă emoţiile, din cauza prea marii intimităţi cu medicul din cabinet. Şi nici unul nu încurajează adresarea la persoana a doua singular. Doar medicul care a adus-o pe fiică-mea pe lume, acum mai mult de şapte ani, m-a rugat mai deunăzi să îi zic „tu”. Nu mai avem de atunci o relaţie profesională pentru că mi-a fost, de fapt, doar obstretician, nu ginecolog, e mai tânăr decât mine, are o familie frumoasă (cu două fetiţe, în caz că vă mai aduceţi aminte că s-a răzbunat viaţa pe el) şi, la urma urmei, este omul care mă cunoaşte cel mai profund din toată lumea asta, la modul propriu. Nu numai că s-a uitat prin cotloane bine ascunse vederii, dar şi-a mai şi băgat bisturiul şi mâinile în burta mea, ca să scoată chestia aia murdară şi chirăitoare pe care urma să o numim „Luna”. Eu zic că putem face o excepţie şi în cazul lui şi să ne tutuim.

Tot ca armă subtilă de apărare l-am folosit şi eu pe „dumneavoastră” atunci când am avut secretar. Oricât de vitează m-aş fi simţit eu la treizeci de ani, ca tânără şi entuziastă directoare de firmă de soft – chestii despre care nu ştiam absolut nimic, nici despre munca într-un colectiv mai mare, nici despre programare -, a trebuit să mă dau rapid bătută şi să recunosc că aveam nevoie de ajutor în noua mea funcţie, mai ales la partea de rezistenţă fizică a treburilor. Şi am dat un anunţ de angajare neruşinat de sexist, dedicat exclusiv bărbaţilor. Aşa se face că m-am trezit cu destul de puţini doritori la interviu, probabil din motive la fel de sexiste ca ale mele. Cel pe care l-am angajat avea păr lung, o groază de inele pe degete şi cercel în ureche, dar părea de încredere şi îmi promisese că se va prezenta tuns şi sigur de trecut prin detectorul de metale în prima zi de serviciu. Ceea ce a şi făcut. Aproape cinci ani mi-a fost secretar şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar nici nu l-am încurajat să mă tutuiască. Era singurul din firmă care îmi vorbea cu „dumneavoastră”, chiar dacă nu era cel mai tânăr de acolo. Mi se părea că aşa nu las nici o portiţă deschisă spre vreun motiv de bârfă legat de o şefă cu fuste scurte şi al ei secretar frumuşel foc. Acum, poziţiile sunt inversate: el este director de bancă şi eu casnică făcătoare de povestiri, avem fiecare vârste mature şi familii aşezate, dar continuăm să păstrăm acea adresare nejustificată decât de o nostalgie a unor vremuri frumoase, de demult.

Dar să ajung şi unde intenţionam să ajung cu articolul ăsta, după obişnuitul ocol ameţitor prin întâmplările vieţii mele. Dezvoltarea impresionantă a reţelelor sociale şi folosirea extensivă a limbii engleze în aproape orice domeniu de activitate au dus, de o vreme încoace, la un fenomen interesant pentru mine, observatoarea curioasă a moravurilor contemporane: răspândirea adresării cu „tu”, indiferent de vârsta interlocutorului sau de neimportantul amănunt dacă l-ai cunoscut în prealabil, în viaţa reală, sau nu. Adică pe internet toată lumea tutuieşte pe toată lumea. Şi, pe cât de tare mă bucură să-i văd pe copiii mici cum îmi vorbesc relaxat, de parcă aş avea aceeaşi vârstă cu ei (semn că mă consideră demnă de încrederea lor), sau pe cât de tare m-aş bucura să mă mai abordeze cu „tu” vreun macaragiu când trec pe stradă (sau măcar să mă mai fluiere şi pe mine un pic, please!), pe atât de tare mă deranjează ca un puşti sau o puştoaică abia trecuţi de vârsta adolescenţei şi de care nu am auzit în viaţa mea să mi se adreseze direct cu „tu”, în corespondenţa internautică, profesională de multe ori.

Nu ştiu nici care a fost factorul hotărâtor în răspândirea fenomenului: folosirea limbii engleze, în care „tu”, „dumneavoastră”, „dumneata”, „matale” şi orice altă formă de persoana a doua sună la fel şi la singular, şi la plural („you”) sau folosirea internetului, această reţea a anonimatului care a suprimat şi ultima brumă de politeţe din dialogurile noastre?

Şi nu ştiu nici dacă sunt eu exagerat de riguroasă. Tind să cred că nu. De obicei, mă rog de cunoscuţi mai tineri să mă tutuiască, dacă ei nu îndrăznesc. Dar e vorba de oameni, repet, cunoscuţi. Oameni cu care am ceva în comun, oameni care îmi plac, oameni pe care îi invit chiar eu spre această intimitate lingvistică. Mai deranjează pe cineva, oare, acest detaliu al adresării directe, prea directe, a tinerilor de azi? Va dispărea „dumneavoastră” din uzul limbii române în, să zicem, un secol de acum înainte? Şi mai există români care să aibă astfel de dileme acum, la început de weekend, de vacanţă şi de seară superbă, de primăvară? Ia să vedem! 🙂

Să căutăm tătici pe internet

Când avea vreo doi-trei ani, Luna a vrut să ştie cum se fac copiii. I-am spus că tatăl pune o sămânţă în burtica mamei şi i-am arătat un pliant cu diverse stadii intrauterine. Nu ştiu ce anume i-a plăcut atât de tare, dar cert e că de atunci o tot ţine langa că ea de-abia aşteaptă să facă copii şi că vrea sa aibă „vreo şapte sute de bebeluşi” (am citat). Iar eu tot evit subiectul.

La patru ani, însă, după o nouă întrebare „Dar eu când o să fac copii, mama?”, mi s-a părut că ar putea fi un moment potrivit să-i mai explic câte ceva. Bineînţeles că mă înşelam, iar discuţia a luat rapid o turnură comică:

– Luna, sigur că o să ai copii, doar că e foarte bine să aştepţi mai mult până să îi faci. Îţi termini şcolile, îţi găseşti un serviciu şi, ceea ce e cel mai important dintre toate, cauţi un tătic potrivit. Uite ce bine a fost că eu am căutat mult până am găsit un tătic frumos şi deştept, ca să semeni tu cu el.

– Şi cum l-ai găsit pe tata? Ciocăneai la toate casele sau cum făceai?

Râsul m-a împiedicat o vreme să îi răspund, dar copilul insista cu întrebarea, aşa că m-am hotărât să-i spun adevărul:

– L-am găsit pe Internet, Luna.

– Aaaaa, păi atunci e simplu: apeşi pe toate butoanele până vezi un tătic frumos şi gata, îl iei acasă!

Plăcându-mi simplitatea iluziilor copilului meu, am ales să nu o contrazic, dar şi acest lucru s-a dovedit greşit. După câteva zile, fiind supărată pe mine, Luna mi-a zis:

– Lasă, că mă duc eu la altă mămică şi la alt tătic!

– Să ştii că n-o să găseşti părinţi care să te iubească mai mult decât te iubim noi, i-am răspuns.

– Ba da, o să caut şi eu pe internet!

Pentru orice eventualitate, voi instala controlul parental pe calculator.