Seri cu final neaşteptat

Ne-am întors de curând acasă de la lansarea albumului Irinei Rimes. A fost o seară luminoasă şi caldă acolo înăuntru, la Cărtureşti Carusel. Fătuca asta are nişte cântece foarte frumoase, cu ritmuri hipnotice şi versuri care vorbesc sufletului. În special unui suflet de adolescentă la vârsta primelor iubiri, or noi ieşeam în ambele direcţii din target: fiică-mea prea mică, eu, evident, prea mare. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine acolo, amândouă.

Cu excepţia momentului cozii la autografe, când fiică-mea nu s-a priceput să stea hotărâtă în rând şi i-au luat-o toţi înainte. Se tot uita după mine, deşi îi spusesem clar că o aştept lângă uşă, la ieşire (suport foarte greu aglomerările…). Până la urmă a reuşit să îşi ia mult-doritul autograf, iar Irina a fost foarte drăguţă cu ea („Vai, ce nume frumos ai!” a zis ea, „Şi tu” i-a răspuns Luna), a luat-o în braţe şi a făcut câteva selfie-uri memorabile pentru micuţa fană, care a ieşit topită toată şi îmbujorată din grămada de acolo:

– Mama, mama, a pus mâna pe mine, îţi dai seama? Wow, şi ce drăguţă e! Şi ce frumos a scris! Şi ai văzut cât de aproape am stat de ea când a cântat, eram prima în faţa ei! Şi ce frumos a cântat! Şi… Şi…

Tot drumul a vorbit înfocat despre asta. Până în 381 (cu aproape toate scaunele ocupate, încă, pe la nouă seara), când i-am retezat-o:

– Luna, aş vrea să te temperezi puţin. Adică înţeleg că îţi place de ea, şi mie îmi place, dar nu e totuşi o zeitate, sau ceva, să nu te mai speli acum o lună unde a pus ea mâna. Da, este o persoană ceva mai cunoscută decât majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă să cădem în extaz în faţa ei.

– Eh, îţi dai seama că nu aş face aşa cu ORICINE este celebru! Adică dacă ar fi fost Tătăriceanu (!) în locul ei, nici nu l-aş fi băgat în seamă, chiar dacă el ar fi vrut!

E bine aşa, m-am liniştit.

Acum suntem acasă, deci, mâncăm, ascultăm CD-ul (îşi face toţi banii, pe lângă piesele deja arhicunoscute de la radio, am avut surpriza unor piese marcante şi inteligent lucrate, cum e de ex. „Octombrie roşu”) şi recapitulăm:

– Mi-ar fi plăcut să nu stai tot timpul cu ochii pe mine, Luna. Ai fi avansat mai rapid în coada aia de la autografe dacă nu te-ai fi speriat că nu sunt chiar lângă tine. Nu trebuia să ieşi din rând, eram alături. Nu ţi-am zis că eu voi fi ÎNTOTDEAUNA alături de tine? Trebuie doar să ai încredere!

– Întotdeauna-întotdeauna? Chiar şi după ce… ştii tu… după ce…

Înţeleg ce vrea să zică şi mi se umezesc instant ochii. Dar trebuie să fiu tare dacă vreau să fiu convingătoare cu discuţia asta.

– Da. Şi după ce o să mor. Şi eu şi tata. Părinţii sunt mereu lângă copiii lor, să îi vegheze. Nu ştiu sub ce formă va fi să fie, dacă ne facem spirite, sau îngeraşi, sau fantome…

– Sau poate vă… cum se spune?… poate reveniţi în altă formă…

Îi văd clar speranţa în ochişori. Asta cu reîncarnarea e varianta ei preferată pentru viaţa de după, de-abia aşteaptă să devină căţeluş. Şi noi să nu murim, de fapt, niciodată. Aşa că acum chiar că-mi dau lacrimile.

– „Vă reîncarnaţi” ai vrut să zici?

– Da!, se bucură ea că a găsit cuvântul. Poate vă reîncarnaţi în mormoloci!

Continuă să fie tare bucuroasă la gândul că o vom veghea, cu infinită dragoste părintească, de la înălţimea unui pui de pui de baltă. Iar eu care ne închipuiam, pe mine şi pe taică-său, plutind maiestuos şi, în acelaşi timp, duios pe deasupra creştetului ei, fâlfâind din uriaşele noastre aripi aurite… Şi sunt confuză, ca de obicei: cum se face oare că uit mereu că discuţiile noastre serioase au toate, dar TOATE, un astfel de final?!

Publicitate