Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea
Anunțuri