O lecţie de istorie

Pentru că azi am păcătuit prin trufie, lăudându-mă unei prietene că eu nu o ajut aproape niciodată la teme pe fiică-mea, iar trufia, după cum se ştie, este prompt pedepsită, iată că mai devreme a venit la mine fiică-mea cu un caiet (roz) şi mi l-a întins cu hotărâre:

– Ascultă-mă la istorie!

Istorie,  mon amour… Nu mi-a plăcut niciodată înşiruirea aceea de date sterpe pentru mintea mea de copil, pe care trebuia să le învăţ pe dinafară (şi să le uit, inexorabil, a doua zi după lecţie, ca să fac loc altor şi altor noţiuni inutile). Nu mi-a plăcut nici faptul că materia asta părea să fie, de fapt, un şir nesfârşit de lupte şi morţi violente, al căror rost nu eram capabilă să îl înţeleg. Nici de profesorii avuţi la materia asta nu îmi aduc aminte cu mare simpatie: unul era un fost maistru de atelier, propulsat la catedră de un curs absolvit la „Ştefan Gheorghiu”, care umbla cu nişte stinghii la el să bată elevii, celălalt era un pretenţios despre care umbla anecdota că îşi făcea biluţe de muci în timp ce dicta lecţia la clasă: „Istoria… omenirii… s-a dezvoltat în… salturi!” – iar la „salturi” arunca şi el, cu un bobârnac, producţia nazală din vârful degetelor.

Abia la maturitate mi-am dat seama că istoria este, de fapt, o poveste. Povestea noastră şi a familiei noastre, povestea străbunicilor noştri şi a întregului pământ, aşa cum îl cunoaştem noi azi. Că toate acele războaie şi morţi violente care m-au oripilat nu trebuie date uitării tocmai pentru a nu mai face greşeala să le repetăm. Că regii şi împăraţii au fost nişte oameni ca oricare alţii, doar că mai şmecheri, ştiind să se cocoaţe pe umerii unor ierarhii întregi de mai fraieri şi să proclame că sângele lor ar avea altă culoare decât al plebei. Că marile bătălii pentru apărarea neamului erau doar încercările disperate ale unor localnici de a-şi păstra casele, pământurile şi familiile, în faţa unor golani lacomi, în căutare de adrenalină şi de noi şi noi avuţii. Şi că intrigile de culise, aranjamentele de tip mafiot, dorinţa de putere şi invidia au guvernat şi vor guverna pe vecie această lume (mică) a noastră.

Am spus toate astea ca să înţelegeţi de ce azi, atunci când fiică-mea m-a somat să o ascult la istorie, primul impuls a fost să mă fofilez. Apoi mi-am adus aminte de învăţătoarea ei, care ne-a rugat în iarnă pe noi, părinţii, să facem fix treaba asta: să o ascultăm acasă. Cică nu se pregăteşte suficient la materiile care nu-i plac, cum sunt geografia şi istoria. Aşa că mi-am făcut curaj să deschid caietul. Iancu de Hunedoara. Minunat. În afară de nume şi de acea celebră proprietate imobiliară a sa, nu ştiu nimic despre el.

– Dă-i drumul, îi zic eu fiică-mii, încercând să păstrez o aparenţă doctă. Zi-mi ce ştii despre el.

Ştia destul de multe, după părerea mea. Că fusese voievod în Transilvania vreo cincisprezece ani, că dusese mai multe războaie (şi le ştia şi anii, wow!), că făcuse un copil care ajunsese regele Ungariei…

– … şi a făcut şi mai multe alianţe, cu Valahia şi cu Moldova.

– Ce sunt alea, alianţe?, găsesc şi eu în sfârşit o întrebare de pus din domeniul meu de competenţă, cel lingvistic.

– Pace.

– Ba nu. Alianţa este o înţelegere, un pact, atunci când stabileşti să fii prieten cu cineva, care să lupte alături de tine în caz că ţara ta este atacată. Deci Iancu ăsta a făcut un fel de pre-unire, cu mult înainte de Mihai Viteazul. S-a înţeles cu vecinii lui din celelalte ţări româneşti să lupte împotriva…

– … turcilor, ştiu, mă întrerupe fiică-mea. Ce nu ştiu, însă, este cum de a ajuns fiul lui, Matei Corvin, care era român, să fie rege în Ungaria.

Şi aici intervine domnul Google. Pentru că fix pentru astfel de situaţii a fost inventat: când ţi se pun întrebări la care tu nu ştii să răspunzi, dar alţii – mult mai deştepţi – dinaintea ta au ştiut. Am „răsfoit” superficial câteva pagini de internet legate de acest Iancu de Hunedoara şi am descoperit că a fost un personaj foarte tare domnia-sa. A început oarecum de jos, s-a descurcat cumva să ajungă în slujba mai multor potentaţi ai vremurilor, din mai toată Europa, a învăţat foarte multă strategie de război şi a condus cu mare măiestrie câteva lupte memorabile, după care mai mulţi regi şi împăraţi s-au întrecut să îi dăruiască teritorii şi proprietăţi pentru a-şi asigura prietenia şi sprijinul său, dovedit valoroase. A fost doar vreo cinci ani, nu cincisprezece, conducătorul Transilvaniei, însă încă de vreo două ori pe atât a deţinut alte poziţii importante în regiune, ajungând chiar în poziţia de regent al Ungariei la un moment dat. Apoi a murit în luptă, aşa cum îi stă bine unui erou. În fine, a murit de ciumă lângă un teren de luptă, de fapt, dar e tot pe-acolo… I-am povestit rezumatul acesta fiică-mii, pe măsură ce citeam. După care am încercat să mă sustrag îndatoririlor acestora materne şi să închei subiectul pe seara asta:

– Ce trebuie tu să reţii, după părerea mea, e că în viaţă e bine să fii deştept, să îţi faci prieteni buni şi puternici, să înveţi ca să stăpâneşti bine o meserie sau o artă, şi atunci vei fi căutat, apreciat şi pus în poziţii înalte. Din păcate, habar nu am să-ţi răspund la întrebarea cum a ajuns Matei Corvin regele Ungariei. Dar să ştii că erau vremuri complicate pe atunci, Transilvania nu era chiar românească, şi nici Corvin însuşi nu era sută la sută român. Probabil că o să înveţi mai multe când o să ajungeţi la şcoală la lecţia despre el.

Şi întorc capul, de la calculator, către ea. Ca să realizez că fusese tare linişte cât timp îi vorbisem despre toate astea. Fiică-mea stătea alături de mine, la birou, complet preocupată de ceea ce îi spuneam. A mai tăcut pentru o clipă (lucru rar întâlnit la ea), apoi a glăsuit:

– Of, de câte ori ţi-am spus că e mare păcat că nu te faci tu profesoară… Ce bine aş înţelege eu de la tine cum stau lucrurile, a adăugat ea şi a plecat la alte treburi.

E drept, de multe ori m-a rugat asta. Pentru că ştiu atât de multe şi, mai ales, pentru că ştiu să povestesc pe înţelesul lor, al copiilor. Nici măcar nu e nevoie să fii vreun savant atunci când lucrezi cu copiii mai mici, e de ajuns să ştii să te apleci la înălţimea lor şi să le vorbeşti cu sinceritate. Şi să ştii unde să cauţi cunoştinţele, atât de accesibile acum, în epoca aceasta digitală. Mi se întâmplă şi mie să regret uneori că nu am mers pe calea didactică, după absolvirea facultăţii. Dar n-a fost să fie. Compensez învăţând-o pe Luna din ceea ce ştiu. Sau pe copiii din jurul ei, dacă mi se iveşte ocazia, spontan şi non-formal. Eu sunt mama aia plicticoasă, care sare mereu cu o poveste, o pildă sau un sfat, convinsă că toate acestea îi vor folosi cuiva, cândva, undeva…

– Şi totuşi, mama, se întoarce Luna către mine, eu chiar aş vrea să ştiu ce e cu Corvine ăla. De ce e el atât de important încât să apară în imnul nostru.

– Bine, o să mă interesez, îi promit eu.

Şi pentru că, evident, nu puteam lăsa ca seara aceasta să se transforme din triumf în înfrângere, m-am întors pe terenul meu şi am adăugat:

– Apropo, ştii cum se spune în franceză la verighete? „Alliances”. Alianţe, adică. Pentru că, la urma urmei, cam asta e o căsătorie.

Ceva mă face să cred că acum nu va mai uita niciodată ce înseamnă „alianţă”. Dă, Doamne, să uite în schimb de Corvine ăla! Pentru că zău dacă ştiu ce să îi povestesc şi despre el!

Publicitate

Greusus a începutusus

După cum era de aşteptat, după discuţia de ieri seară, cand fiică-mea nu putea dormi de grija „Cine-a fost primul, mama: oul, găina, laptele sau vacele?”, curioasa mică şi insomniacă a vrut să ştie lucruri şi mai complicate pentru mine:

– Da’ România de când este?

Zic că sunt şi mai complicate întrebările din istorie pentru că aici nu merge să te dai lovit că nimeni nu ştie cum a fost, că Facerea lumii, că bla, bla… Aici trebuie să vii cu cifre precise.

– Ǎăă… România Mare, aşa cum o cunoaştem noi acum, s-a format în 1918. Chiar, la anu’ împlineşte o sută de ani.

– O sută de ani?!, se miră fiică-mea. Doar atât?! Nu, pe mine mă interesează să ştiu de când era România mică. Cât de mică, micuţă o fi fost ea.

Fac rapid o trecere în revistă a cunoştinţelor mele în domeniu („rapid” pentru că am puţine, merge repede rememorarea). Să-i zic de Cuza? Da, că îi place de el. De solistul de la Noaptea Târziu, adică.

– Era acum mai mult de un secol şi jumătate. Aici, unde suntem noi, se numea Ţara Românească, în Moldova era, ce să vezi, Moldova, şi…

– N-ai înţeles. Îţi spun altfel: primul român, când s-a născut el?

Şi atunci îmi aduc aminte că tocmai ce-a fost cu şcoala la o expoziţie tematică despre Roma Antică, la un mall (unde altundeva?), şi s-au îmbrăcat cu togi, şi s-a întors oripilată că au văzut nişte ţâţe de lupoaică, şi amărâtă că ea nu a înţeles nimic, iar eu am profitat şi i-am spus că, dacă ar citi şi ea câte ceva din când în când, ar şti, precum unii dintre colegii ei, şi despre împăraţii romani, şi despre zeii din mitologie… Cam o oră a durat atunci interesul ei pentru cultura antichităţii. Am răsfoit vechea mea carte cu mitologia greco-romană, am schiţat un arbore genealogic al zeilor principali, de ne-am prins amândouă urechile cu incestuoşii ăia de se cuplau frate cu soră, mamă cu fiu etc. şi atât. A doua zi, uitase cu desăvârşire cât de ruşinată se simţise că nu ştiuse să răspundă la nicio întrebare de-a animatorilor de la mall. Dar eu nu am uitat, aşa că prind momentul acum:

– Mai ţii minte cum era cu romanii ăia de la mall?

– Mda, răspunde ea evaziv. Cu băieţeii ăia, Romanosus şi frate-său… cum îi zicea?

Nu-i prea zicea. Că eu deja hohoteam. Romanosus! După ce îmi recapăt darul vorbirii, o iau de mai aproape:

– Demult de tot, prin anul 100, cam în locul României de azi era o ţară care se numea Dacia.

– Ca maşina?

– Maşina e ca ţara, dar să trecem. Şi Imperiul Roman, care era foarte puternic şi cucerea totul prin jur, a cucerit şi Dacia. Mai ştii cum îl chema pe împăratul ăla roman care…

– Asus!

Asus e laptopul lu’ taică-său. După ce râdem iar sănătos, îi mai dau o şansă. Ultima:

– Chiar nu mai ştii cum îl chema pe împărat?

– Mmm…, meditează ea. Cumva… Poseidos?

Şi uite-aşa şi-a risipit şi ultima şansă la răbdarea mea. Tot incultă s-a culcat şi azi.

luna-in-roma-antica.jpg