Trei povestiri de mic amor, plus un final năucitor

Suntem în primăvara lui 2018, când a început să bată un vânt idilic pe la şcoala fiică-mii. După ce luni de zile subiectele preferate de conversaţie ale băieţilor au fost jocurile pe calculator şi filmele porno, iată că de o vreme încoace se tot fac şi se desfac idile reale, nu virtuale, între ţânci. Aproape în fiecare zi îmi spune Luna, cu sufletul la gură, pe drumul de întoarcere de la şcoală, poveşti încântătoare despre unul sau altul.

– Să vezi, mama, ce caraghioşi sunt băieţii ăştia doi, A. şi B. (să le zicem), care s-au îndrăgostit de aceeaşi fată. N-o ştii tu. Iar ea nici măcar nu-i bagă în seamă. A. este consiliat în materie de fete de către o prietenă de-a noastră, îi dă mereu sfaturi pe WhatsApp cum să procedeze. Aşa că mi-a fost milă de B. şi i-am zis că de-acum încolo o să-l ajut şi eu pe el. Pentru că pot şi eu să fiu consilier, nu e complicat.

Aici sunt absolut de acord, judecând după câţi băgători de seamă îşi arogă pompoasa titulatură de „consilier” în zilele noastre.

– Ce fel de sfaturi primeşte A. de la prietena voastră? Îi folosesc la ceva?

– Într-un fel. Adică, de exemplu, ieri l-a sfătuit să vorbească deschis cu fata, să-i spună ce simte. Şi atunci A., în timp ce coboram scările, s-a oprit brusc, s-a întors la ea şi i-a spus tare, de am auzit cu toţii: „Te iubesc”.

– Şi a funcţionat?, mă abţin eu cu greu să râd.

– Pe naiba! A fugit imediat, săraca fată.

Şi fiică-mea se pune pe un mare râs.

– Dar cum se descurcă băieţii între ei cu situaţia asta?, mă mir eu. A. şi B. sunt cei mai buni prieteni dintotdeauna, acum o să devină oare duşmani?

– Nu, deloc! Când şi-au dat seama că iubesc aceeaşi fată, A. i-a spus lui B., serios cum e el: „Îmi pare rău, ştiu că suntem prieteni, dar în treaba asta vom fi rivali”. Şi şi-au dat mâna.

Sunt siderată şi, de ce să nu recunosc, uşor invidioasă pe copiii ăştia, când aud ce frumoasă şi simplă este viaţa lor, fără ascunzişurile şi frământările chinuitoare pe care le asociez eu, în amintire, începuturilor de iubiri. Ca să nu mai vorbesc ce încântată sunt că mi se spun lucrurile astea. Nu chiar toate, pentru că uneori există şi lucruri secrete, despre care le-a promis prietenilor ei că nu va vorbi cu nimeni, iar eu respect asta. Când îmi spune: „Mama, e secret!”, nici măcar nu insist cu întrebările.

Încă îmi povesteşte şi idilele personale, situaţie care ştiu că nu va dura prea mult. Nu mai departe de azi a făcut o nouă cucerire şi mi-a tot turuit pe drum despre V., băieţelul cu care şi-a petrecut toată ziua la şcoală. Ea zice că nu e vorba de iubire, e doar un coleg nou şi îl ajută să se integreze, cică. Dar eu nu o cred, pentru că (încă) îi cunosc bine expresia feţei. Iar azi, expresia ei este diferită.

– Tu ce părere ai, mama?, o aud eu deodată întrebându-mă.

– Păi cred că ştii părerea mea deja. Iubirea este un sentiment superb, cea mai frumoasă emoţie pe care o poate simţi cineva, şi m-aş bucura să iubeşti cât mai mult în viaţă. Doar că, la 9 ani, mi se pare un pic deplasat să vorbim despre iubire şi băieţi, aş vrea să te limitezi la prietenii, la o iubire prietenească. Aş vrea să îţi stea mintea mai mult la şcoală şi la învăţătură în perioada asta, şi nu la băieţi. Deci atâta timp cât lucrul ăsta nu te împiedică să te concentrezi la ceva potrivit cu vârsta ta, poţi să iubeşti ce şi cât vrei. Poţi s-o iubeşti pe vânzătoarea de la supermarket, zâmbesc eu încercând să destind un pic atmosfera ce devenise prea sfătoasă, şi plusez când o văd pe fiică-mea zâmbind la rândul ei: Poţi să iubeşti copacul ăsta înalt, peretele ăsta cu graffiti, maşina asta albastră, semnul ăsta de circulaţie…

Mă răsucesc cu braţul întins ca să văd ce alte exemple de obiecte ale iubirii găsesc în jur. Şi o văd pe prietena Lunei, care ascultase până atunci în tăcere şi cu mare atenţie tot ce se vorbise, cu două degete ridicate, ca la şcoală:

– Da, zi, ce vrei să întrebi?, o invit eu.

– Putem iubi şi pisici?

Cu tonul ăla cu care îmi cere voie să ia o bomboană de pe biroul meu când vine pe la noi. Adică e clar că i-ar plăcea la nebunie să mănânce una, dar nu e deloc sigură dacă e permis sau sănătos aşa ceva.

– Bineînţeles că putem iubi şi pisici, o asigur eu.

– Uf, ce bine!, răsuflă ea uşurată. Pentru că eu le iubesc deja pe cele două pisici ale mele.

Momentele acelea în care mă întreb oare ce m-ar fi putut înveseli pe mine acum dacă nu aveam inspiraţia de a face un copil care să aibă, iată, prieteni atât de inocenţi. E o fetiţă extraordinară prietena aceasta a fiică-mii. Şi ştiam deja că îşi iubeşte pisicile, are o pasiune uriaşă pentru aceste feline. Şi mai ştiam şi că în momentul de faţă nu există altcineva în viaţa ei. M-a pus la curent săptămâna trecută:

– Mai ştii că eram îndrăgostită de X.?

– Mda, am zâmbit eu, aşa cum fac mereu când aud de astfel de poveşti în clasa a treia.

– Ei, bine… nu mai sunt! Şi i-am spus şi lui!

– Ce i-ai spus?

– I-am spus aşa: „Dragă X., să ştii că AM FOST îndrăgostită de tine, dar acum nu mai sunt”. Şi gata.

Părea tare mândră de ea, am stat un moment în cumpănă dacă să stric momentul cu veşnicele mele discursuri educativ-plictisitoare. Şi totuşi…

– Nu trebuie să îi spui niciodată prima unui băiat că eşti îndrăgostită de el, i-am destăinuit eu unul dintre „secretele” ştiute de toţi adulţii. E o regulă foarte utilă în viaţă.

– Eu nu cred că e corect să-i dai unui copil un asemenea sfat, s-a revoltat uşor fetiţa, brusc conştientă de vârsta ei fragedă.

– Ba tocmai că unui copil trebuie să-i dau sfaturi, pentru că oamenii mari nu mai au nevoie de ele, ei ştiu deja ce trebuie să facă.

– Ei, da!, am auzit-o atunci bombănind şi pe fiică-mea. De parcă Dragnea ştie ce trebuie să facă… Iar el e om mare!

Şi uite-aşa s-a mai încheiat o discuţie despre iubire în familia noastră. Pentru că, atunci când intervine politicul, se duce naibii orice dragoste!

––––––-

Am scris întâmplările de mai sus imediat cum au avut loc. Doar că nu am găsit momentul potrivit să le public, aşa că, la foarte puţin timp, s-a mai adăugat una tematică:

A venit pe la noi Andrei, cel mai vechi prieten al fiică-mii. Pe Luna o sună V., băieţelul cel nou-venit în şcoală, cu care a legat o strânsă amiciţie, iar ea se duce în dormitor să vorbească privat. Rămân în sufragerie cu Andrei, să ne dăm coate şi să o bârfim. După ce se întoarce Luna, ne asigură (iar) că nu e îndrăgostită de băiatul ăla.

– Aşa e şi normal, spun eu. La 9 ani nu se poate vorbi despre dragoste.

– Nu-i adevărat, sare Andrei. Îl mai ştiţi pe M.?

Sigur că îl mai ştiu, M. era un băiat tare frumuşel din fosta lor clasă.

– El are o relaţie. Şi tot 9 ani are.

– Ǎăăă… cum adică „o relaţie”?, mă pufneşte pe mine râsul.

– Adică e un cuplu cu o fată. Dar e normal, pentru că el zice că fetele vor numai băieţi care sunt ori sportivi, ori faimoşi. Iar el e amândouă. Că joacă baschet şi a fost şi la televizor odată.

Sunt năucită, dar aleg să îi explic altădată lui Andrei cum stă treaba cu fetele. Am multă treabă acum, dar nu pot să-l las chiar aşa, într-o atât de gravă eroare:

– E o prostie ce a spus M., să nu-l crezi! Şi să nu cumva să îţi închipui că tu nu o să ai niciodată o relaţie dacă nu eşti sportiv sau faimos.

– Aaaa, nu-mi închipui aşa ceva! Oricum, şi eu sunt sportiv! Doar că mai trebuie ceva: M. şi-a făcut relaţia asta pe WhatsApp, iar eu nu am nicio fată pe WhatsApp în afară de… – îmi face cu ochiul înspre fiică-mea – în afară de domnişoara Luna.

Şi ne punem cu toţii pe râs.

– Aşa este, îl asigur eu. Nu se face să strici o prietenie atât de lungă şi frumoasă ca a voastră pentru o relaţie trecătoare de dragoste. Luna, te rog să îi bagi fete pe WhatsApp lui Andrei!

Din câte ştiu, Andrei nici acum nu are „o relaţie”. Presupun că fiică-mea nu mi-a ascultat rugămintea, pentru că de sport ştiu că nu s-a lăsat…

Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Dramoletă de Sfântul Valentin

V-am promis că schimb tema. Şi ce altă temă mai potrivită pentru ziua de astăzi decât…

– Mama, să vezi ce s-a întâmplat azi!, îşi începe entuziasmată fiică-mea raportul, în drumul spre casă. X. a profitat că e Ziua Îndrăgostiţilor şi ne-a declarat că el le iubeşte pe toate fetele din şcoală. Apoi a adăugat: „Şi în general pe Luna şi pe Y.”.

O văd cum se chinuie să pară modestă, dar zâmbetul de satisfacţie i se întinde necontrolat până la urechi. Deşi e o şcoală mică, nu-s prea multe fete. Dar să trecem.

– Ce drăguţ! Unde a declarat asta?, îi zâmbesc şi eu.

– La prânz, la cantină. Cam ciudat, nu-i aşa?

Încerc să îmi închipui scena. S-o fi sculat în picioare ca să se facă auzit? O fi ridicat vocea peste ciripiturile celorlalţi? Ce-o fi vrut să spună, de fapt, cu „în general” ăla?

– Mda, e cam ciudat, convin eu.

– Şi cel mai ciudat îmi pare că este o diferenţă cam mare între noi, continuă Luna. Adică pe Y. înţeleg s-o iubească, că e colega lui. Da’ de unde şi până unde să mă iubească pe mine, care sunt în clasa A DOUA, el, care e de-abia în clasa zero? Totuşi, să fim serioşi!

Să fim serioşi, cum să nu, dar putem?