Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Anunțuri

Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Dramoletă de Sfântul Valentin

V-am promis că schimb tema. Şi ce altă temă mai potrivită pentru ziua de astăzi decât…

– Mama, să vezi ce s-a întâmplat azi!, îşi începe entuziasmată fiică-mea raportul, în drumul spre casă. X. a profitat că e Ziua Îndrăgostiţilor şi ne-a declarat că el le iubeşte pe toate fetele din şcoală. Apoi a adăugat: „Şi în general pe Luna şi pe Y.”.

O văd cum se chinuie să pară modestă, dar zâmbetul de satisfacţie i se întinde necontrolat până la urechi. Deşi e o şcoală mică, nu-s prea multe fete. Dar să trecem.

– Ce drăguţ! Unde a declarat asta?, îi zâmbesc şi eu.

– La prânz, la cantină. Cam ciudat, nu-i aşa?

Încerc să îmi închipui scena. S-o fi sculat în picioare ca să se facă auzit? O fi ridicat vocea peste ciripiturile celorlalţi? Ce-o fi vrut să spună, de fapt, cu „în general” ăla?

– Mda, e cam ciudat, convin eu.

– Şi cel mai ciudat îmi pare că este o diferenţă cam mare între noi, continuă Luna. Adică pe Y. înţeleg s-o iubească, că e colega lui. Da’ de unde şi până unde să mă iubească pe mine, care sunt în clasa A DOUA, el, care e de-abia în clasa zero? Totuşi, să fim serioşi!

Să fim serioşi, cum să nu, dar putem?

O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

A scrie sau a nu scrie trist

Tot încerc, de câteva zile încoace, să încropesc un text vesel. După ce am fost ameninţată cu ne-citirea de către o mămică ce nu mai vrea să audă de lucruri triste, mi-am dat seama că, într-adevăr, pe blogul meu, anul 2016 a început cu mai multe articole dureroase decât haioase. Iar toate ciornele începute sunt la fel, despre subiecte grave, care îmi macină şi ultimul strop de optimism.

Mi-e foarte greu să scriu vesel când în jur observ numai nedreptăţi, impostură şi răutate. Sau după un an în care mi-am pierdut-o pe ultima şi cea mai importantă rudă apropiată pe care o aveam: mama. Şi în care necazurile, accidentele şi morţii s-au ţinut lanţ. Mi-e greu să fiu optimistă la începutul unui an fără nici o perspectivă personală luminoasă. Mi-ar trebui o activitate, mi-ar trebui prieteni, mi-ar trebui bani. O ieşire din depresia pe care o duc pe picioare de multă vreme şi care se accentuează pe zi ce trece, în ţara asta tristă şi înverşunată împotriva ei însăşi.

Cel mai bine mi-ar fi prins să pot plânge cât vreau, la fiecare nenorocire. Să pot asculta în buclă şi cu sonorul la maxim, melodii amare, câte o noapte întreagă, aşa cum făceam în tinereţe. A doua zi mă durea capul (parţial şi de la paharele care acompaniau catharsis-ul muzical), dar mă simţeam mai bine. Îmi încheiam, cumva, socotelile cu tristeţea. Nu mai ştiu să fac asta. Şi nici nu mai pot, cu un copil mic alături, atât de sensibil la orice formă de durere încât trebuie să o maschez cu orice preţ. Faţă de fiică-mea, încerc să mă comport precum actorii care îşi joacă rolul dintr-o comedie a doua zi după ce şi-au înmormântat un părinte. Faţă de mine, e mai greu să mă prefac. Şi atunci îmi transform tristeţea în cuvinte, iar pe unele dintre ele le pun pe blog. E şi ăsta un fel de catharsis.

Până la urmă, tot Luna mă va „repara” cumva, ştiu asta. E atât de multă iubire în ea încât nu am dreptul să nu îmi mai acord o şansă, pentru a-i fi suport de nădejde în anii ce vin. Aşa cum ea îmi este mie suport acum, din ce în ce mai asumat, de când a crescut şi înţelege altfel viaţa. Mă îmbrăţişează când mă vede mai încruntată, îmi propune ajutor la treburile casnice şi îmi promite că va fi extra-cuminte pentru o zi, două sau trei (funcţie de gradul de tristeţe detectat). Şi îmi mai promite şi iubire veşnică, să ştiu că pot conta pe ea. Doar că nu-i prea ies întotdeauna promisiunile astea – treburile casei se dovedesc imediat prea grele şi neatractive, cuminţenia nu poate dura mai mult de o oră, două, iar declaraţiile de dragoste se transformă cu uşurinţă în scenarii horror, deşi intenţiile fuseseră pozitive:

– Te iubesc, mama, mi-a spus Luna la puţină vreme după moartea maică-mii. Chiar dacă eşti supărată. Şi să ştii că o să te iubesc şi când o să fii bolnavă, lovită, accidentată, tăiată, ruptă…

Am întrerupt-o cu un „mulţumesc” prudent. Nu doream să aud urmarea, când ştiu ce imaginaţie bogată are. Dar nici supărată nu am mai fost, după declaraţia ei.

Voi scrie din nou vesel, dar nu chiar acum-acum. Să mai iasă soarele, să-mi mai fac puţină ordine în viaţă şi în casă, să-mi caut pierdutele pasiuni pentru frumos şi puterea de a râde în hohote… Poate mâine. Sau luna viitoare. Dacă nu mă îmbolnăvesc, lovesc, accidentez, tai, rup etc. până atunci.

Iubirea e un lucru foarte mare

 

– Mama, ştii care cred eu că e cel mai important lucru în lume?

– Care, Luna?

– Iubirea, răspunde înţeleapta mea fiică dând cu capul de o clanţă de uşă. Pardon.

Avea un pic peste cinci ani şi părea să ştie deja totul despre cea mai frumoasă trăire a oamenilor. Poate a contat şi faptul că trecuse prin experienţa unor mici iubiri de grădiniţă (despre care am mai scris în februarie trecut). Sau că, în încrâncenarea mea de a mă opune Bisericii Ortodoxe Române şi oricărui tip de religie organizată, îi repetasem de multe ori că Dumnezeu e iubirea şi că adevărata lui biserică se află în inima noastră.

Însă aceste lucruri învăţate nu-mi par suficiente pentru a explica naturaleţea cu care afirmă lucruri aflate de mine pe când eram cu mult mai bătrână decât ea. Ca atunci când mi-a povestit la întoarcerea acasă:

– Mama, ştii ce am păţit azi cu Sebi în parc pentru că suntem îndrăgostiţi?

– Nu. Ce aţi păţit?

– Ne-am dat cap în cap!

– Şi asta e „pentru că sunteţi îndrăgostiţi”?, m-am mirat eu.

– Da, pentru că atunci când eşti îndrăgostit faci multe prostii.

A trebuit să îi dau dreptate, aşa cum i-am dat, în mare măsură, şi după câteva luni, când instituiserăm obiceiul de a ne uita câteva minute pe geam, înainte de culcare. Eu tot speram să văd acolo ba Super Luna, ba vreo stea căzătoare din mijlocul lui august, dar de fiecare dată ne resemnam să privim în casele cu ferestre luminate din înaltul bloc de vizavi. Într-o seară, admiram un vecin care, „în ţâţele goale” (după cum a ţinut să-mi atragă atenţia Luna, cu un ton încântat şi conspirativ), îşi aranja cu mare grijă ghivecele de pe balcon, uda plantele şi le tundea pe ici, pe colo:

– Interesant!, am spus eu. De obicei, femeile sunt cele care fac asta. Bărbaţii nu se prea ocupă de flori şi de alte chestiuni estetice.

– Da, ştiu, a răspuns cu seriozitate Luna. Bărbaţii se ocupă doar cu cadourile şi cu alte gagici.

N-a fost în stare să îmi spună de unde ştie ea aşa ceva. De fapt, nici nu am insistat prea mult să aflu, de teama de a nu primi răspunsul: „De la tata”, care ar fi fost îngrijorător de ambiguu.

Deci am rămas cu uimirea că un boţ de om pare să cunoască şi să accepte adevăruri universale destinate adulţilor. Uimire care a crescut şi s-a umplut de respect în ziua în care mi-a arătat un desen colorat de ea la cursul de istorie a artei pentru +4 (ani):

– Cine e domnul?

– Ghilgameş.

Am copil mare! A reuşit să pronunţe corect un astfel de nume!

– Şi cine a fost Ghilgameş ăsta?

– Regele… Mesopotamiei.

Wow! Încă un nume ne-stâlcit, doar puţin ezitat!

– Îmi aduc şi eu aminte câte ceva din şcoală despre el. Parcă avea o gagică, nu?, am testat eu, cam golăneşte, cunoştinţele Lunei.

– Ha, ha, cum să aibă o „gagică”? El era REGE!

– O iubită, atunci?

– Nu prea. Adică voia cineva să-i fie iubită, s-a răzgândit Luna.

– Cine?

– Însăşi zeiţa iubirii.

– Şi el nu voia?

– Păi cum să vrea? A venit zeiţa la uşa lui şi, din prima, aşa, i-a zis să fie iubita lui. Normal că el nu a vrut. Că nu aşa se face!

Ce rău îmi pare că nu mi-am cunoscut copilul pe când aveam vreo douăzeci de ani… Cred că aş fi putut evita multe greşeli de strategie în abordările mele amoroase eşuate. Pe principiul:” Cine nu are copii, să-şi cumpere!”