Cum să avem (mai multă) încredere în noi

În primăvara trecută, la scurtă vreme după ce publicasem un articol sensibil despre mama mea (Florile lui Yaya), am fost invitată de către cineva de la Antena 1 să particip la o emisiune de-a lor, care se numea „Totul despre dragoste”. Spunea doamna care m-a sunat că păream a şti multe despre iubire, după felul în care scrisesem. Şi avea dreptate, chiar ştiu multe despre iubire, sub toate formele ei (ho-ho!), doar că n-am obiceiul de a vorbi despre asta cu oricine, oricum şi oricând. Ori emisiunea aceea era clar una la care nici nu m-aş fi uitat, darămite să şi apar în ea… Un show de genul făcut celebru de Jerry Springer, fără scandalurile de acolo: o persoană îşi spunea povestea de viaţă pe o canapea, moderatoarea îi punea întrebări, alţi doi, trei băgători de seamă din studio îşi dădeau cu părerea semi-psihologic, iar publicul format din câteva pensionare în gradene aplauda semnificativ din când în când. Mai mult de atât, emisiunea era moderată de către una dintre cele mai antipatice femei din show-biz, Mirela Vaida-Boureanu, o ţaţă tupeistă care prezentase numai emisiuni de calitate îndoielnică şi a cărei voce mă bântuie şi acum, după ce luni de zile s-a dat în buclă, la televizor, o reclamă cu ea năpustindu-se (cu drag, cică) la un bebeluş nevinovat, rămas probabil şi el traumatizat pe viaţă după acea filmare.

Una peste alta, aveam toate motivele să refuz invitaţia. Dar mi s-a părut politicos să cer un răgaz de gândire înainte. M-am uitat pe net, la câteva emisiuni înregistrate – parţial, adică, pentru că nu puteam privi mai mult de câteva minute – apoi m-am sfătuit cu restul familiei. Fiică-mea a sărit imediat în sus de bucurie că m-ar putea vedea la televizor şi m-a rugat să mă duc. I-am explicat motivele mele etice pentru care nu aş face asta şi entuziasmul ei a scăzut.

– Pur şi simplu, nu mă văd pe canapeaua aia, i-am spus eu.

– Mda, cred că ai dreptate, m-a aprobat ea. Nu prea e genul tău. Dar du-te măcar să prezinţi emisiunea aia, te rog! La asta sigur te-ai pricepe foarte bine. Şi ar ieşi mai frumos. Te roooog….

Sfântă inocenţă de copil! 🙂

Până la urmă, am refuzat invitaţia, iar doamna de la Antenă s-a cam supărat (cică de ce nu vor oamenii mişto să vină la emisiuni dintr-astea, doar pentru ca apoi să spună că sunt de proastă calitate?!). Dar conştiinţa mea a fost mulţumită cu această decizie.

Cu totul altfel a stat treaba acum câteva luni, când am fost invitate, fiică-mea şi cu mine, să apărem la defunctul Jurnal pentru copii de la Digi 24. Aceea chiar era o emisiune la care ne uitam cu plăcere şi, în plus, urma să vorbim despre ceva din zona noastră de interes: o carte. Trebuia să prezentăm o carte de dezvoltare personală apărută la Pandora M. E drept că nici  acest gen de literatură nu face parte din preocupările noastre, însă după ce am răsfoit cartea, am acceptat. În plus, mi-am dat seama şi că nu puteam să o refuz pe prietena care ne invitase şi care are cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată… Aşa că am acceptat provocarea de a citi ceva ce nu citim de obicei şi a susţine o scurtă prezentare televizată.

Cartea se numeşte „Codul încrederii pentru fete” şi este scrisă într-un limbaj accesibil copiilor pre-adolescenţi şi adolescenţi, cărora li se adresează. Conţine multe povestiri exemplare, ale unor fete care au reuşit în situaţii în care păreau să nu aibă vreo şansă, e organizată eficient pe capitole şi secţiuni, astfel încât să fie uşor de observat şi reţinut anumite cuvinte-cheie şi le dă cititorilor sfaturi concrete pentru dezvoltarea încrederii în ei înşişi, gata de pus în practică în situaţii de zi cu zi. Nu numai că ne-a prins bine să citim cartea, dar ne-am şi distrat foarte tare la filmări. O atmosferă senină, de după-amiază de weekend, în minunata mansardă a librăriei Cărtureşti Verona, femeia cu cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată, o echipă de filmare cu mult simţ al umorului şi o altă echipă mamă-fiică (genială fiica!) invitată să vorbească despre carte împreună cu noi, cu care ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţă. Am râs foarte mult la acea filmare. Iar rezultatul final a arătat cam aşa:

Din păcate, aceea a fost ultima ediţie a Jurnalului pentru copii. Mă bucur că am apucat să o filmez cu camera telefonului, atunci când au dat-o la televizor, pentru că pe internet nu au mai pus înregistrările, aşa cum făceau pe vremuri. Apoi au desfiinţat emisiunea cu totul – victimă a schimbărilor de management de la Digi 24, din primăvară. Acum se dă Agrojurnal în locul ei, probabil că e mai potrivită o astfel de emisiune pentru ţara noastră.

De ce povestesc abia acum toate acestea? Pentru că ne-am propus să organizăm un atelier pe tema încrederii în sine, la aceeaşi filială pentru copii, Emil Gârleanu, a primitoarei Biblioteci Metropolitane Bucureşti, la care facem regulat ateliere de lectură. I-am cerut prietenei mele de la Pandora M să ne dea şi o carte asemănătoare pentru băieţi, publicată de ei, „Băieţii sensibili – Cum să devină mai puternici”, ca să putem discuta şi cu celălalt sex (deşi principiile după care trebuie să ne ghidăm în acest domeniu sunt aceleaşi indiferent de sex, doar poveştile personale diferă). M-am gândit că le-ar prinde bine unor copii aflaţi în pragul începerii şcolii să discutăm despre încredere în sine, mai ales celor care se pregătesc pentru intrarea la gimnaziu, etapă importantă şi dificilă în evoluţia lor.

Fiică-mea este în aceeaşi situaţie, din toamnă va merge la o şcoală nouă, va avea numai colegi noi, mai multe materii şi mai mulţi profesori, iar emoţiile unei astfel de schimbări sunt absolut inerente. Însă ea mi-a demonstrat în nenumărate situaţii că este mult mai tare decât mine, mai ales decât mine la vârsta ei de acum, şi cred că ar avea ce să le povestească altor copii din experienţele ei.

Ca de exemplu acea întâmplare cu bretonul, din clasa întâi. Începuse de curând şcoala, o mutasem la o altă clasă decât cea la care fusese în pregătitoare, iar aici nu cunoştea decât o singură fetiţă – o fostă prietenă de-a ei de la grădiniţă. Ne-am bucurat degeaba că avea în noua clasă pe cineva de care fusese apropiată, sperând că o va ajuta să se integreze în colectiv. În ziua în care Luna s-a dus la şcoală cu o tunsoare nouă, cu un breton cam drastic, tuns foarte drept, la jumătatea frunţii, colega ei a fost prima care a râs de ea, spunându-i:

– Ce urâtă eşti cu bretonul ăsta!

Luna mi-a povestit întâmplarea, aşa cum îmi povestea totul. Nici mie nu îmi prea plăcea cum îi stătea cu acel breton, aşa că i l-am prins în părţi, cu câteva agrafe, şi am sfătuit-o să se ducă pieptănată aşa a doua zi la şcoală.

– Ca să nu mai râdă nimeni de tine, i-am spus eu. Într-adevăr, e un breton cam special…

A doua zi, copilul meu de nici şapte ani împliniţi mi-a dat o lecţie de încredere în sine pe care nu o s-o pot uita vreodată: şi-a pieptănat bretonul şi mai accentuat, aşa cum era el, „cam special”, şi a plecat la şcoală cu fruntea sus, punându-l în evidenţă. Nu a mai încercat niciodată să se apropie de acea fetiţă, şi-a făcut repede o altă prietenă, nouă în clasă ca şi ea, şi a rezistat un an întreg în acel colectiv care s-a dovedit, în timp, şi mai toxic decât precedentul. Iar eu am fost nevoită să recunosc că a reacţionat mult mai corect decât mine, care o sfătuisem să plece capul în faţa unei judecăţi răutăcioase.

Deci, la atelier, îmi propun să vorbim, în amuzantul stil al casei, despre experienţele noastre, să citim din experienţele altora şi să încercăm să găsim împreună metodele de adaptare cele mai potrivite fiecărei personalităţi în parte. Am pregătit câteva jocuri simpatice şi o listă cu mici trucuri utile copiilor mai timizi sau celor aflaţi în situaţii mai dificile, iar la sfârşitul atelierului voi lăsa cele două cărţi bibliotecii, ca să poată fi împrumutate de micii cititori. Sau de cei mari, pentru că aceste cărţi pot fi la fel de utile părinţilor care simt nevoia unor îndrumări. Pagina evenimentului este aici. Dacă aveţi (oricât) peste 9 ani, vă aşteptăm cu drag 🙂

Ateliere cu cărţi şi (despre) animale

După ce am spart gheaţa anul trecut, cu câteva ateliere de lectură a unor cărţi cu idei valoroase pentru copii, am început 2019 cu un proiect nou, pe o tematică un pic diferită: cărţi şi animale. Am plănuit, împreună cu cei de la filiala „Emila Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, care oferă cu generozitate spaţiul pentru ateliere, să ţinem câte un atelier lunar dedicat câte unui animal în literatură. Sunt multe animale pe lume şi s-au scris multe cărţi despre ele, aşa că sper să fie cât mai longeviv acest proiect al nostru, adresat copiilor de şcoală primară.

Am început – se putea altfel? – cu atelierul despre pisici. Au fost invitate la atelier nişte pisici adevărate, care au cam suferit, săracele… Nu mai ştiau prin ce cotlon să se ascundă de dovezile de prea multă iubire ale micilor iubitori de feline, care ar fi stat doar cu ele în braţe.

Am citit mai întâi un text despre pisici. A fost surprinzător de greu să găsesc fragmente de literatură care să mi se pară perfect potrivite ocaziei, dar până la urmă m-am hotărât asupra primei poezii din cartea lui T.S. Eliot, Old Possum’s Book of Practical Cats. Este o poezie despre cum să alegi numele cel mai potrivit pentru pisica ta şi intenţionam să o leg de o discuţie cu copiii despre numele propriilor lor animale de companie. Din păcate, la bibliotecă am găsit doar prima traducere în română a acestei cărţi, Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe (ed. Humanitas, 2009), care mi s-a părut mai neatrăgătoare decât cea apărută tot la Humanitas, câţiva ani mai târziu, în traducerea mult mai plină de vervă a lui Florin Bican: Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu. Pentru că este şi asta o artă, cea a traducerii (mai ales când vine vorba de poezie), de care nu mulţi cititori sunt conştienţi că există… Ia uitaţi şi voi începutul acestor două variante, pentru comparaţie:

Nu-i aşa că a doua variantă e mult mai inspirată? Aşa că am tipărit-o de pe net pe aceasta şi le-am citit-o copiilor de pe hârtie. Apoi le-am arătat un colaj de fotografii cu pisici celebre din literatură, din filme şi chiar din viaţa reală. Ştiau o groază de pisici copiii ăştia, şi săreau cu mult entuziasm să răspundă atunci când recunoşteau vreuna. Noroc că au ochi buni copiii şi ne-am putut descurca cu modesta mea tehnologie: o tabletă mică, pe care încărcasem fotografiile tot de pe net culese. Am povestit despre pisicile unor scriitori celebri, ca Neil Gaiman (unul dintre scriitorii preferaţi de fiică-mea). Sau ca Mark Twain, care spunea: „Cînd cineva iubește pisicile îi devin prieten și tovarăș fără să fie nevoie de altă prezentare. Pur și simplu, nu pot rezista unei pisici, mai ales atunci cînd toarce. Sînt cele mai curate, mai inteligente ființe pe care le cunosc, bineînțeles, în afară de fata pe care o iubesc!”. Am povestit despre pisicile lui Ernest Hemingway (care a avut chiar şi 23 deodată); cea mai cunoscută dintre ele, motanul Snowball, era un mare crai şi a umplut vecinătatea de snowball-i mici – iar lucrul acesta a fost foarte uşor de demonstrat, datorită faptului că motanul avea şase degete la o lăbuţă şi le-a transmis tuturor urmaşilor această anomalie genetică a sa. Şi despre Charles Dickens am vorbit, care şi-a iubit atât de mult pisicuţa, încât i-a păstrat lăbuţa montată pe un deschizător de scrisori, după ce aceasta a murit. Dar e drept că povestea asta i-a amuzat mai puţin pe copii decât imaginile cu pisici foarte cunoscute din filme de animaţie: Garfield, Tom, Jaone Tom, Mewsette şi Robespierre, Si şi Am, Sylvester, Lucifer, Felix, Oliver şi lista ar putea, mult, continua.

Ne-am întors apoi la pisici din cărţi, pentru că ne aflam, totuşi, la un atelier tematic: pisica din Cheshire, Mog, Winston, Splat, nenumăratele pisici pierdute şi găsite ale lui Holly Webb – copiii au recunoscut, din imagini, foarte multe pisici. Şi am încheiat prezentându-le pisici reale care au devenit cunoscute prin intermediul internetului: celebra Grumpy Cat, bogată datorită feţei ei încruntate şi Bob, motanul care i-a schimbat complet viaţa lui James Bowen. Acesta trăia pe străzi, era un cerşetor dependent de heroină, până când l-a adoptat pe Bob, l-a dresat să dea laba şi să facă alte câteva figuri drăguţe, apoi a început să facă spectacole cu el. A câştigat mulţi bani, s-a lăsat de droguri, a scris o carte despre viaţa sa care a devenit best-seller, iar acum lucrează în caritate, încercând să ajute şi el, la rândul lui, alţi oameni aflaţi în nevoie. Şi apropo de nume interesante pentru pisici, pe Grumpy Cat o cheamă, de fapt, Tartar Sauce, iar Bob a fost botezat aşa după personajul Bob din serialul “Twin Peaks”, un spirit malefic care posedă oameni…

După această plimbare în lumea vizualului cu pisici, copiii păreau mult mai dornici de joacă decât de lecturi, aşa că am renunţat să le mai citesc, aşa cum plănuisem, câteva poezii despre Arpagic, celebrul motan al Anei Blandiana. Şi ne-am pus pe joacă. Imprimasem acasă câteva proverbe şi zicale despre pisici, pe care le-am decupat cuvânt cu cuvânt, astfel încât copiii să recreeze singuri frazele, ca într-un puzzle: „Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci”, „Mâţa blândă zgârie rău”, „Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, „Cei care se joacă cu pisicile trebuie să se aştepte să fie zgâriaţi” ş.a. Apoi am discutat un pic despre înţelesul fiecărei zicale refăcute şi gata, că s-a terminat ora prevăzută pentru eveniment.

M-am simţit foarte bine cu cei mici şi le sunt recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo. Un singur regret am: că nu am apucat să mă văd şi eu ca lumea la televizor, după atelierul acesta. Au făcut un reportaj despre bibliotecă cei de la Digi24 şi le-am spus şi eu câteva vorbe, după care au filmat şi o mică parte din atelier. Şi fix în sâmbăta în care au transmis emisiunea m-am trezit eu abia la ora zece, după ce se terminase! Din păcate, Digi24 nici nu mai încarcă emisiunile acestea pe site, de câteva luni încoace, dar m-am consolat cu un rezumat al emisiunii pe care l-am găsit pe net (pentru curioşi, el se află aici)

Îmi place să cred că şi celor mici le-a plăcut cum ne-am petrecut acea oră împreună. Mai ales că, la plecare, un prichindel mi-a poruncit pe un ton foarte serios să mai fac dintr-astea. Iar când i-am spus că mai fac, cu siguranţă, dar abia peste o lună, mi-a răspuns hotărât: „Nu, nu peste o lună! Peste o săptămână!”. L-am „mituit” cu unul dintre semnele de carte pe care le pregătesc de obicei, la fiecare atelier, şi cred că l-am împăcat, pentru că a venit şi la următorul atelier, cel de după o lună, despre căţei. Dar despre acela vă voi povesti data viitoare.

Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)