Prinţesa cosmeticalelor

– Şi mai întâi era un primar care era şopârlă. Dar eu nu eram în visul ăla. Şi primarul fura, şi l-au prins. Şi…

Durează cam trei minute visul ăsta. Combinaţie de Zootropolis cu educaţie anti-corupţie. Apoi:

– Al doilea vis, era oraşul Heartlake. În visul ăsta eram şi eu. Prinţesă. Tata era rege şi tu erai regina, bineînţeles. Şi…

Încă vreo cinci minute şi visul ăsta. E mai lung şi mai complex, la urma urmei este vorba despre oraşul pe care îl cunoaşte ea cel mai bine şi unde îşi petrece conştient mult mai mult timp decât oriunde altundeva: oraşul seriei Friends de la Lego. Cred că a construit până acum mai mult de jumătate din el.

– Luna, dar nu te trezeşti mai obosită dimineaţa, după atâtea vise complicate?, o întreb eu, din proprie experienţă de visătoare cu ştate vechi.

– Nu! De fapt…, se gândeşte ea mai bine. S-ar putea să ai dreptate, că m-am trezit cu urdori la ochi azi.

– Alea nu-s de oboseală. Şi se spală. Dacă te-ai spăla pe faţă dimineaţa…

– Nu sunt din alea care se iau. Sunt din alea negre, uite aici.

Şi îmi arată larg sub ochişori:

– Alea nu sunt urdori, ci cearcăne.

– Aha, da! Cearcăne. Credeai că nu m-am spălat? De când mi-ai zis tu că apa rece face bine la… Cum le zice la dungile alea?

– Riduri?

– Da. De când mi-ai zis că face bine la riduri, mă spăl pe faţă în fiecare dimineaţă. Şi a funcţionat. Mai ştii că aveam aici ridul ăla mare de tot?

Cam juma’ de faţă pare să-i fi fost atacată de ridul gigant, după cum îmi arată ea cu degeţelul. Iar eu nici măcar nu am observat, mamă neatentă ce sunt!

– Ei bine, a dispărut! Sau, în fine, mai e puţin, puţin…

Cât pe ce să se scape şi să recunoască că nu are nevoie de cremele alea pe care mi le cerşeşte mereu.

În fine, ce voiam să vă zic e că avem şi drum de dus la şcoală, nu numai de întors. Că tot povestesc despre discuţiile noastre de la întoarcere când, iată, avem unele bogate şi dimineaţa.

Şi mai voiam să vă întreb şi dacă aveţi copii pasionaţi de cosmetică, haine, machiaj, coafură – de aspect exterior, în general. Că eu nu mai pot cu a mea, de la o vreme încoace. Şi mi se pare tare devreme opt ani, dar poate că e normal?…

Publicitate

Frigiderul s-a schimbat, lista a rămas

În fiecare an, începând din 2012, am prins cu magneţi, pe frigider, în prima zi de şcoală (sau de grădiniţă, pe vremuri), lista lui Moş Crăciun – o foaie de hârtie decorată tematic, dintr-un set de corespondenţă luat de mine de la Paris acum, hăt, vreo douăzeci de ani. Fiică-mea a umplut conştiincios şi entuziast fiecare foaie cu absolut tot ce i-a trecut prin cap. Sau, mai degrabă, cu tot ce a văzut în reclamele de pe canalele pentru copii. La început scriam eu, după dictare, apoi a început să scrie ea, ceea ce a dus la situaţia în care, anul trecut, nu a înţeles nimeni (nici măcar ea însăşi) mai mult de jumătate din ce notase ea acolo, fonetic, după cum auzise la televizor. Ne-am bazat pe faptul că Moşul va înţelege şi am pus foaia în plic, iar plicul la poştă, ca de obicei, cu destinatar şi timbru în regulă. Cred că nici Moşul nu a înţeles mare lucru, pentru că a adus doar un Lego uriaş, ceea ce este reţeta universală perfectă atunci când vrei să dăruieşti ceva unui copil de +4 ani.

Anul acesta, am avut impresia că Luna a crescut suficient de mare pentru a nu mai aştepta bătrânei căzuţi pe hornul casei. Îi spusesem dintotdeauna că Moşul există doar pentru cei care cred în el, şi pentru a evita să se simtă minţită de către părinţii ei, în care trebuie să aibă încredere, şi pentru a-i explica de ce noi, adulţii, ne luăm cadouri între noi. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că a venit, discret, momentul în care ea să îşi dea seama de crudul adevăr. Drept urmare, nu am mai scos la vedere foaia decorată, în prima zi de şcoală. Dar astăzi m-am trezit interpelată hotărât şi din senin de fiică-mea:

– Hai să facem lista lui Moşu’, că e târziu!

După câteva secunde de nehotărâre (să-i spun? să nu-i spun?) am scos din set ultima foaie şi i-am întins-o.

– E ultima?, s-a mirat ea. Fă-i o copie, să putem imprima şi în anii viitori!

Deci nu era suficient de mare, ci doar uitucă. Lucru confirmat şi de unul dintre lucrurile cerute de ea: vrea opt animăluţe din Littlest Pet Shop, în condiţiile în care i-am luat zece în vară, ca să aibă cu ce se juca în concediu, şi nu i-am mai văzut de atunci. Mă gândesc să îi caut eu, să-i împachetez frumos şi să-i pun sub brad, pentru că mă îndoiesc că îşi va aduce aminte de ei. La smartwatch o s-o conving să renunţe, pentru că mi se pare inutil, „ciuaua” nu va înţelege niciun elf, să ştie ce să-i pună Moşului în sac, iar „în general câini” va primi oricum, peste câteva săptămâni, de la aceeaşi căţeluşă de-a lui taică-său pe care nu reuşeşte nimeni să o prindă şi să o castreze, deci ne dăruieşte câte-un sac de sufleţele păroase o dată, de două ori pe an.

Aşa că Moşului nu-i va mai rămâne decât tot un Lego de adus şi anul acesta. Doar că trebuie să-i spun şi eu Lunei că e târziu şi să punem rapid scrisoarea la poştă (trimitem prin Poşta Română, ştie şi ea că ajunge mai greu până în Laponia, pentru că am avut grijă să înjur instituţia aia de câte ori am avut treabă cu ea). Trebuie acţionat rapid, până nu-i vin şi alte idei de cadouri şi mă trezesc iar cu o foaie plină ochi. De exemplu, mâine dimineaţă pare a fi un moment tocmai bun pentru aşa ceva. Sau să mă duc de pe-acum?…

lista-craciun-2016

Discuţie de culcare, iar (cu dedicaţie pentru cafeaua Letiţiei)

– Mama, ştii că vreau o dronă de ziua mea.

– Ştiu.

Simt că începe iar. Mă aşez cât mai confortabil în pat şi regret că nu mi-am terminat cafeaua de dimineaţă, risc să adorm înaintea copilului turuitor.

– Deci. De ziua mea când fac zece ani vreau o dronă şi o barcă să mi-o facă tata. Din aur. Sau din argint. Sau albastră. De cinci metri. Sau şase sau şapte. Şi să aibă canapele.

De fiecare dată când redau în scris spusele fiică-mii, încerc să pun semnele de punctuaţie cât mai precis. De exemplu, în discursul de mai sus, unde nu sunt puncte nu sunt nici pauze, iar unde sunt puncte sunt şi pauze, evidente în cursul tirului ei automat, dar nu suficient de lungi încât să apuc să îngaim şi eu ceva. După „canapele”, însă, reuşesc:

– Canapelele să fie tot din aur?

– Ei, cum să fie din aur?!, o văd revoltată.

Şi pe bună dreptate! Cine a mai văzut canapele din aur?

– Să fie de bumbac. Şi scaunul pilotului tot de bumbac. Şi al copilotului, că sunt două scaune pe barca mea. Şi jos să fie un pat mare!, îi sclipesc ei ochişorii.

V-am spus că, până la urmă, am dus-o la Salonul Nautic? Fără pliante, că oricum n-ar fi avut cui să le dea, cam suflă vântul în loc de clienţi în domeniul ăsta. Dar s-a căţărat pe aproape toate bărcuţele expuse acolo. Şi tare i-au mai plăcut iahturile luxoase, cu dormitor şi bucătărie!

– Tot din bumbac.

– Ce?, mă scutur eu din aţipeala ce mă cuprinsese uşurel.

– Patul.

– Aha. Dar ai zis cumva că astea sunt cadourile pentru zece ani? Nu pentru următoarea aniversare?, mă asigur eu că avem suficient timp la dispoziţie pentru comanda de barcă.

– Da. La opt ani vreau un tablou.

Pfui! Scăpăm uşor!

– Să cheme tata un pictor în curte, să îl picteze pe Lord.

Lord e labradorul de la Giurgiu.

– Şi pe Babe.

Babe e Jack-Russell-ul de la Bucureşti.

– Şi să le punem tablourile lângă ale noastre, pe scară, acolo…

Pe când avea vreo trei ani, am picat într-o capcană turistică şi am pus-o să pozeze unui pictor, pe cheiul unei insule greceşti. Domnul s-a dovedit a nu avea prea mult talent şi ne-a livrat un eşec, după părerea mea. Dar tăticul Lunei, topit după fiică-sa, ca orice tătic de fată respectabil, a înrămat „capodopera” şi a atârnat-o pe peretele casei. Roz şi lui, aş completa. Adică rama e roz şi peretele e al casei lui, să fie clar. Văzând ce loc de cinste i s-a alocat kitsch-ului cu pricina, Luna şi-a închipuit că arta e pentru oricine, aşa că s-a apucat şi ea să ne deseneze portretele, anul trecut. E posibil să fi vrut şi să se răzbune pe noi pentru cele zece minute cât a stat nemişcată pe un scaun, deoarece ne-a supus aceluiaşi tratament nemilos. Apoi şi-a lipit şi ea operele, cu scotch, pe peretele cu pricina.

– Şi cum să cheme tata un pictor?, încerc eu să o descurajez, poate-poate scăpăm de o cheltuială inutilă. Iese la poartă şi zice „Hei, pictore, care eşti ăla, vino la noi în curte!”?

Am reuşit. O văd încurcată. Deci plusez:

– Nu ar fi mai bine să îi desenezi tot tu pe căţei, la fel cum ai făcut-o cu noi?

– Nuuuu. Că nu mă pricep la capete de căţei.

Sunt surprinsă de atâta modestie.

– Doar la picioare sunt expertă, ai văzut şi tu ce frumoase le fac!

Desigur, s-a repliat rapid. Stilul casei.

– Şi la nouă ani o să vreau cadou bijuterii, continuă ea să sară peste părţile dificile ale conversaţiei. Şi o geantă. Ba nu, două genţi.

Îmi creşte copilul fără să îmi dau seama. Ştie că e aproape domnişoară şi că va vrea genţi asortate în curând. Nu chiar acum, anul ăsta, dar la anu’…

– Eh, şi un Lego mic, bineînţeles, zâmbeşte ea a neputinţă în calea ispitei, cu puzderia de dinţişori de lapte la vedere.

Bineînţeles.

portrete-Luna