Perle FB 10

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Anunțuri

Flying babies in the church

Spuneţi-mi că vă era dor de o relatare de pe drumul de întoarcere de la şcoală, vă rog! Pentru că am marfă proaspătă, de azi, din prima zi de şcoală a fiică-mii, şi trebuie neapărat să vi-o spun şi vouă.

Deci.

După ce mi-a povestit că au făcut română, matematică, engleză şi un igloo (ceea ce mi s-a părut absolut în regulă în context), a ţinut să mi se laude că s-a descurcat bine la exerciţiile de engleză. Ştiu că vrea să mă bucure, pentru că ea are un mare handicap faţă de colegii ei care au studiat mult mai mult engleza decât ea. Aşa că, până aflu şi varianta profesoarei ei, mă bucur, ce să fac…

– Dar X. a uitat tot în vacanţa asta, îmi aduce ea la cunoştinţă cu un ton plin de compasiune faţă de colegul ghinionist.

– De unde ştii?

– A mărturisit el.

Îmi gonesc rapid din minte imaginea care tocmai mi se schiţa acolo, cu profesoara de engleză echipată cu patrafir, sub care bietul X. îşi mărturiseşte în genunchi păcatul uitării.

– Dar profesoara l-a liniştit imediat: „Stay calm„, i-a zis. „Repetăm şi ne aducem aminte. No problem„.

– Da’ de ce? Era neliniştit X.?

Nu mă pot abţine să zâmbesc. X. este un copil tare serios, un bărbat în miniatură, care pare a fi mereu îngrijorat de probleme esenţiale precum încălzirea globală sau răspândirea gripei aviare în Africa. Mi-e foarte greu să mi-l închipui „neliniştit”.

– Daaa, sigur că era.

– Cum ţi-ai dat seama?

– Pentru că avea mutra lui de bebeluş zburător.

Hopa, deja am dat-o în fantasy.

– Doamne, Luna, de unde le scoţi?, mă mir eu sincer. De unde şi până unde „mutră de bebeluş zburător”?

– De la mine, mărturiseşte şi fiică-mea. Că jucasem mima mai devreme şi, pentru că toţi mimau prostii, am mimat şi eu un bebeluş zburător cu faţă de maimuţă, na! Iar X. a ghicit.

Respectul meu pentru X. a crescut la cote uriaşe, aflând că a putut ghici aşa ceva. Sau poate că Luna chiar arată a bebeluş zburător cu faţă de maimuţă şi numai eu, broasca-mamă, nu sunt conştientă de asta? Hmmm…

Lecţii, lecţii, lecţii…

– Mama, ştii unde nu am fost eu niciodată?

Mă aştept la vreo înşiruire confuză de nume de ţări, oraşe şi continente, pentru că fiică-mea încă nu a înţeles diferenţa dintre ele.

– Nu.

– La WC-ul lui tata de la birou. Cum o fi acolo?

Mda, uit mereu să nu mai urc atât de sus ştacheta aşteptărilor mele.

– Păi… cum să fie?, încerc eu să îmi readuc în memorie singura amintire pe care o am de acolo, bine reprimată de atunci în străfundurile negre ale subconştientului meu. Este… un WC de fabrică. Adică de atelier. Adică acolo ştii şi tu că lucrează mulţi bărbaţi, deci nu e chiar cel mai curat WC din lume…

– De ce?

– Şi cred că e cu hazna, îi deturnez eu atenţia de la o întrebare care ar fi necesitat un răspuns mai delicat şi o lecţie de anatomie.

– Cum adică?

– Noi avem, la bloc, canalizare. Tot ce facem se duce prin nişte ţevi mari… (unde naiba s-o duce, oare?)… într-un râu, cred. La ţară, însă, sau la multe case de la oraş, nu există aşa ceva. Nici eu nu aveam la Giurgiu, în casa în care m-am născut. Aveam WC în casă şi hazna în curte. Se face doar o groapă în pământ, de cele mai multe ori fix sub scaunul WC-ului, care se umple din când în când şi trebuie să o goleşti.

– ???!!!

– Bine, nu o goleşti tu! Sunt nişte oameni care cu asta se ocupă. Pentru că nu le-a plăcut şcoala (cât de plicticoasă pot să fiu…). Se numesc „vidanjori”. Vine de la „vid” – „gol”, „a vidanja” – „a goli”, deci „vidanjor” – „golitor”.

Gata şi cu lecţia de română pe ziua de azi. Profit de orice ocazie pentru a o învăţa cuvinte noi, de preferinţă cu etimologie, atunci când o cunosc, pentru că ştiu că aşa, non-formal, reţine cel mai uşor. În vacanţa asta a făcut şi la engleză ceva progrese în felul acesta, în sfârşit: i-am tradus câte un cuvânt sau expresie pe zi şi le-am recapitulat în zilele următoare. Şcoala asta ad-hoc de vară şi de engleză („ad-hoc summer school”, ca să zic aşa) a avut loc preoponderent în maşină, deci tematica mi-a fost inspirată ori de ceea ce zăream în jur, ori de ceea ce auzeam la radio. Mă simt un pic mai liniştită că la toamnă, în viitoarea ei nouă clasă, va putea să lege şi ea două vorbe în limba aceea pe care a cam refuzat să o înveţe până acum. Eu cred că va face senzaţie atunci când le va povesti colegilor ei că „The grass in my garden is green” sau că, în engleză, se spune că ai căzut în dragoste. Mai ştie şi alte expresii utile, ca „Run, Forrest, run!” şi „I’m sexy and I know it”, precum şi câteva nume de culori şi de animale. Eu zic că e suficient pentru vârsta ei.

Revenind la haznaua noastră, Luna este strepezită toată acum. I se poate citi din avion, presupun, dezgustul de pe feţişoara ei care încă nu a învăţat să îi mascheze sentimentele şi emoţiile. Stă, rumegă şi dezvoltă subiectul, după care mă întreabă din nou, încă nevenindu-i să creadă:

– Adică vrei să spui că vin nişte domni şi iau… ce e acolo?

Oare care o fi reprezentarea mentală din capul ei atunci când spune „domni”? Că la mine în cap aceasta presupune costume elegante şi genţi diplomat, dar ceva, ceva mă face să cred că, la Luna, nu e chiar la fel.

––––

P.S. Având în vedere că aceasta este a treia povestire a mea în care se face conexiunea între tăticul Lunei şi WC-uri, simt nevoia să vă atenţionez că, dacă într-o zi veţi citi aici vreun textuleţ referitor la, să zicem, detalii nesemnificative din intimitatea mea, cum că sforăi noaptea sau că port adidaşi fără ciorapi, înseamnă că blogul meu a căzut pradă hackerilor angajaţi de bărbatu-meu pentru răzbunare. Şi dezmint de pe acum orice insinuare răutăcioasă pe aceste subiecte. Sau pe altele.

Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu”

Era o expresie favorită a mamei mele, atunci când ieşeam împreună la plimbare. Trăise preponderent într-o vreme în care adresarea cu „tu” era semn de maximă intimitate între doi oameni, chiar de acelaşi sex fiind. Dacă îmi aduc bine aminte, propria ei mamă era „mata” pentru ea, iar cumnatele mai în vârstă, „dumneata” – două cuvinte pe cale de dispariţie în zilele noastre.

La mine, treaba e complet lipsită de nuanţe intermediare: există „tu” pentru prieteni şi „dumneavoastră” pentru ne-prieteni, cu excepţia şoferilor nesimţiţi, care sunt „vaco” şi, respectiv, „boule ce eşti”, în funcţie de sexul fiecăruia. Am crescut în comunism, când respectul era de multe ori o aparenţă impusă cu forţa de o anumită poziţie socială, exprimat prin praful în ochi al politeţii formale. De aceea, mi-a fost mereu dificil să iau la per tu pe cineva aflat într-o funcţie publică sau îmbrăcat într-o uniformă, fie ea şi de la ADP. Cu mici excepţii. Ca atunci când am fost pentru prima oară la dentist în Bucureşti, acum vreun sfert de secol. Eu eram studentă şi tare speriată, el era un bărbat foarte mişto, după gusturile mele, dar însurat, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă şi cu un arsenal înfricoşător de scule metalice la îndemână. Nimic nu ar fi prezis relaţia de amiciţie care urma să se înfiripe încă de la prima şedinţă, când, disperată de teama acului pe care tocmai mi-l înfipsese în gingie, am strâns şi eu în mână ce am prins prin zonă. Adică bărbăţia omului, săracu’ de el. Bun profesionist fiind, nu s-a mişcat, ca să nu-mi rupă acul în gură. Doar s-a albăstrit un pic. Dar nu era vina mea că scaunele de dentist nu au prevăzut mâner pe partea dreaptă, pentru încleştat degetele pe el în caz de suferinţă! Apoi am râs copios împreună. Ei bine, după o strângere de mână, la propriu, atât de francă, ce sens mai avea să ne încurcăm cu „dumneavoastră”? Şi îi sunt pacientă până în ziua de azi.

Există şi medici care îl impun special pe „dumneavoastră”, tocmai ca mijloc de a păstra relaţia cu pacienţii strict la nivelul profesional. Sau, mai bine zis, cu „pacientele”. Pentru că mă refer la ginecologi. Am văzut mai mulţi la viaţa mea, de preferinţă bărbaţi, pentru că mi s-au părut mai delicaţi cu mine în timpul consultului decât femeile, cu mai mult simţ al umorului (calitate esenţială în acele circumstanţe în care îmi vine să mă dedublez pentru a putea pretinde că nu sunt eu cea de pe masa de consultaţie, atât de îngrozitor de jenată mă simt) şi, desigur, mai buni profesionişti – dar asta e altă discuţie. Toţi aceşti ginecologi pe care i-am consultat afişează pe birou sau ca fond de ecran, pe calculator, o poză mare cu soţia/logodnica/prietena şi eventualii copii/pisici/căţei comuni. Presupun că îi învaţă la şcoală să facă aşa ceva, pentru a preîntâmpina avansurile pe care le-ar putea primi din partea unor paciente care îşi confundă emoţiile, din cauza prea marii intimităţi cu medicul din cabinet. Şi nici unul nu încurajează adresarea la persoana a doua singular. Doar medicul care a adus-o pe fiică-mea pe lume, acum mai mult de şapte ani, m-a rugat mai deunăzi să îi zic „tu”. Nu mai avem de atunci o relaţie profesională pentru că mi-a fost, de fapt, doar obstretician, nu ginecolog, e mai tânăr decât mine, are o familie frumoasă (cu două fetiţe, în caz că vă mai aduceţi aminte că s-a răzbunat viaţa pe el) şi, la urma urmei, este omul care mă cunoaşte cel mai profund din toată lumea asta, la modul propriu. Nu numai că s-a uitat prin cotloane bine ascunse vederii, dar şi-a mai şi băgat bisturiul şi mâinile în burta mea, ca să scoată chestia aia murdară şi chirăitoare pe care urma să o numim „Luna”. Eu zic că putem face o excepţie şi în cazul lui şi să ne tutuim.

Tot ca armă subtilă de apărare l-am folosit şi eu pe „dumneavoastră” atunci când am avut secretar. Oricât de vitează m-aş fi simţit eu la treizeci de ani, ca tânără şi entuziastă directoare de firmă de soft – chestii despre care nu ştiam absolut nimic, nici despre munca într-un colectiv mai mare, nici despre programare -, a trebuit să mă dau rapid bătută şi să recunosc că aveam nevoie de ajutor în noua mea funcţie, mai ales la partea de rezistenţă fizică a treburilor. Şi am dat un anunţ de angajare neruşinat de sexist, dedicat exclusiv bărbaţilor. Aşa se face că m-am trezit cu destul de puţini doritori la interviu, probabil din motive la fel de sexiste ca ale mele. Cel pe care l-am angajat avea păr lung, o groază de inele pe degete şi cercel în ureche, dar părea de încredere şi îmi promisese că se va prezenta tuns şi sigur de trecut prin detectorul de metale în prima zi de serviciu. Ceea ce a şi făcut. Aproape cinci ani mi-a fost secretar şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar nici nu l-am încurajat să mă tutuiască. Era singurul din firmă care îmi vorbea cu „dumneavoastră”, chiar dacă nu era cel mai tânăr de acolo. Mi se părea că aşa nu las nici o portiţă deschisă spre vreun motiv de bârfă legat de o şefă cu fuste scurte şi al ei secretar frumuşel foc. Acum, poziţiile sunt inversate: el este director de bancă şi eu casnică făcătoare de povestiri, avem fiecare vârste mature şi familii aşezate, dar continuăm să păstrăm acea adresare nejustificată decât de o nostalgie a unor vremuri frumoase, de demult.

Dar să ajung şi unde intenţionam să ajung cu articolul ăsta, după obişnuitul ocol ameţitor prin întâmplările vieţii mele. Dezvoltarea impresionantă a reţelelor sociale şi folosirea extensivă a limbii engleze în aproape orice domeniu de activitate au dus, de o vreme încoace, la un fenomen interesant pentru mine, observatoarea curioasă a moravurilor contemporane: răspândirea adresării cu „tu”, indiferent de vârsta interlocutorului sau de neimportantul amănunt dacă l-ai cunoscut în prealabil, în viaţa reală, sau nu. Adică pe internet toată lumea tutuieşte pe toată lumea. Şi, pe cât de tare mă bucură să-i văd pe copiii mici cum îmi vorbesc relaxat, de parcă aş avea aceeaşi vârstă cu ei (semn că mă consideră demnă de încrederea lor), sau pe cât de tare m-aş bucura să mă mai abordeze cu „tu” vreun macaragiu când trec pe stradă (sau măcar să mă mai fluiere şi pe mine un pic, please!), pe atât de tare mă deranjează ca un puşti sau o puştoaică abia trecuţi de vârsta adolescenţei şi de care nu am auzit în viaţa mea să mi se adreseze direct cu „tu”, în corespondenţa internautică, profesională de multe ori.

Nu ştiu nici care a fost factorul hotărâtor în răspândirea fenomenului: folosirea limbii engleze, în care „tu”, „dumneavoastră”, „dumneata”, „matale” şi orice altă formă de persoana a doua sună la fel şi la singular, şi la plural („you”) sau folosirea internetului, această reţea a anonimatului care a suprimat şi ultima brumă de politeţe din dialogurile noastre?

Şi nu ştiu nici dacă sunt eu exagerat de riguroasă. Tind să cred că nu. De obicei, mă rog de cunoscuţi mai tineri să mă tutuiască, dacă ei nu îndrăznesc. Dar e vorba de oameni, repet, cunoscuţi. Oameni cu care am ceva în comun, oameni care îmi plac, oameni pe care îi invit chiar eu spre această intimitate lingvistică. Mai deranjează pe cineva, oare, acest detaliu al adresării directe, prea directe, a tinerilor de azi? Va dispărea „dumneavoastră” din uzul limbii române în, să zicem, un secol de acum înainte? Şi mai există români care să aibă astfel de dileme acum, la început de weekend, de vacanţă şi de seară superbă, de primăvară? Ia să vedem! 🙂

„Mama e de vină pentru toate”, sunt de părere Freud şi fiică-mea

Luna nu îşi asumă nici o responsabilitate. Decât când e vorba de primit la schimb merite, bineînţeles. În rest, nici măcar când suntem singure şi face o boacănă nu recunoaşte nimic:

– Nu eu! Babe a făcut!, arată ea cu degetul spre bietul câine care doarme în culcuşul lui, hăt, departe, în altă cameră.

Am mai povestit eu aici cum a inundat casa sau a dat mâncarea pe jos, dar nu a fost niciodată, dar niciodată, de vină. În acelaşi spirit al pasatului resposabilităţii pe oricine e mai la îndemână, azi după-amiază, când s-a trezit cu fundul în sus, mi-a cerut socoteală cu ochişorii încă uşor lipiţi:

– Mama, tu te-ai mai gândit la oki-doki?

Am auzit multe la viaţa mea, dar de vreun „oki-doki” la care să mă şi gândesc, nu.

– Nu.

– Vezi?, triumfă ea. Ai uitat!

Deşi habar nu am despre ce este vorba, presimt un quod erat demonstratum în povestea asta.

– Da’ cum să mă gândesc la „oki-doki”?

– Mi-ai promis unul la analize.

– Walkie-talkie, adică?, mă lămuresc eu.

Acum doi ani, după îndelungi negocieri, ameninţări, implorări şi alte diverse tertipuri pe care presupun că le cunoaşte orice părinte îşi duce copilul la luat sânge, am reuşit să o conving să se lase imobilizată de cele trei asistente curajoase doar după ce i-am promis achiziţionarea unui walkie-talkie. Era în plină eră a luptelor în parc, îndeletnicire căreia îi aloca mult timp ca să stabilească echipele şi să gândească strategii, iar un aparat dintr-acelea de comunicare la distanţă îi părea arma supremă în războiul cu inamicii. Ajunse acasă, am căutat pe net, dar nu am găsit nimic care să-mi convină: aparatele erau ori prea slabe, din punct de vedere tehnnologic, ori prea grele pentru mânuţe de copii, ori prea scumpe pentru o simplă joacă. I-am spus asta Lunei şi i-am promis că voi mai căuta – ceea ce am şî făcut, periodic, mai mult de un an. Mi se pare foarte important în educaţia unui copil să îţi respecţi promisiunile făcute. Am ţinut-o la curent pe Luna cu căutările, tocmai ca să vadă că nu am uitat. Apoi, desigur, am uitat. Dar azi mi-am cerut prompt scuze  (alt principiu de bază în relaţia cu copilul – să-ţi ceri scuze de la el când greşeşti):

– Iartă-mă, am uitat…

– Deci??!!

– Deci, ce?

– Deci TU eşti de vină că uit să-mi fac temele! TU m-ai făcut aşa uitucă!

De dimineaţă fusese avertizată de către învăţătoare, la şcoală, pentru că a uitat să-şi facă o pagină de teme şi nu e prima dată. Mă întreb dacă a dormit cu adevărat orele alea în care a stat în pat sau s-a gândit cum să găsească ţap ispăşitor pentru ruşinea păţită în clasă. Dar nu am certat-o pentru nedreptele (?) acuzaţii, nici pentru tonul răstit cu care mi-a cerut socoteală. Sunt mult mai bucuroasă pentru că, iată, îmi povesteşte cu sinceritate şi lucruri mai rele întâmplate la şcoală. E o premieră. Şi un semn de mare încredere care trebuie preţuit, căci nu va dura la infinit.