„Mama e de vină pentru toate”, sunt de părere Freud şi fiică-mea

Luna nu îşi asumă nici o responsabilitate. Decât când e vorba de primit la schimb merite, bineînţeles. În rest, nici măcar când suntem singure şi face o boacănă nu recunoaşte nimic:

– Nu eu! Babe a făcut!, arată ea cu degetul spre bietul câine care doarme în culcuşul lui, hăt, departe, în altă cameră.

Am mai povestit eu aici cum a inundat casa sau a dat mâncarea pe jos, dar nu a fost niciodată, dar niciodată, de vină. În acelaşi spirit al pasatului resposabilităţii pe oricine e mai la îndemână, azi după-amiază, când s-a trezit cu fundul în sus, mi-a cerut socoteală cu ochişorii încă uşor lipiţi:

– Mama, tu te-ai mai gândit la oki-doki?

Am auzit multe la viaţa mea, dar de vreun „oki-doki” la care să mă şi gândesc, nu.

– Nu.

– Vezi?, triumfă ea. Ai uitat!

Deşi habar nu am despre ce este vorba, presimt un quod erat demonstratum în povestea asta.

– Da’ cum să mă gândesc la „oki-doki”?

– Mi-ai promis unul la analize.

– Walkie-talkie, adică?, mă lămuresc eu.

Acum doi ani, după îndelungi negocieri, ameninţări, implorări şi alte diverse tertipuri pe care presupun că le cunoaşte orice părinte îşi duce copilul la luat sânge, am reuşit să o conving să se lase imobilizată de cele trei asistente curajoase doar după ce i-am promis achiziţionarea unui walkie-talkie. Era în plină eră a luptelor în parc, îndeletnicire căreia îi aloca mult timp ca să stabilească echipele şi să gândească strategii, iar un aparat dintr-acelea de comunicare la distanţă îi părea arma supremă în războiul cu inamicii. Ajunse acasă, am căutat pe net, dar nu am găsit nimic care să-mi convină: aparatele erau ori prea slabe, din punct de vedere tehnnologic, ori prea grele pentru mânuţe de copii, ori prea scumpe pentru o simplă joacă. I-am spus asta Lunei şi i-am promis că voi mai căuta – ceea ce am şî făcut, periodic, mai mult de un an. Mi se pare foarte important în educaţia unui copil să îţi respecţi promisiunile făcute. Am ţinut-o la curent pe Luna cu căutările, tocmai ca să vadă că nu am uitat. Apoi, desigur, am uitat. Dar azi mi-am cerut prompt scuze  (alt principiu de bază în relaţia cu copilul – să-ţi ceri scuze de la el când greşeşti):

– Iartă-mă, am uitat…

– Deci??!!

– Deci, ce?

– Deci TU eşti de vină că uit să-mi fac temele! TU m-ai făcut aşa uitucă!

De dimineaţă fusese avertizată de către învăţătoare, la şcoală, pentru că a uitat să-şi facă o pagină de teme şi nu e prima dată. Mă întreb dacă a dormit cu adevărat orele alea în care a stat în pat sau s-a gândit cum să găsească ţap ispăşitor pentru ruşinea păţită în clasă. Dar nu am certat-o pentru nedreptele (?) acuzaţii, nici pentru tonul răstit cu care mi-a cerut socoteală. Sunt mult mai bucuroasă pentru că, iată, îmi povesteşte cu sinceritate şi lucruri mai rele întâmplate la şcoală. E o premieră. Şi un semn de mare încredere care trebuie preţuit, căci nu va dura la infinit.

Publicitate