Din ciclul „Temele, ah temele!”: azi despre litera W

Are fiică-mea ca temă de găsit câte un nume pentru fiecare literă a alfabetului de la Ş la Z. Bineînţeles că nu se descurcă, până şi mie mi se pare greuţ, aşa că intervin cu apropouri şi întrebări ajutătoare. Până ajungem la litera W, unde se împotmoleşte definitiv.

– Să ştii că la „W” chiar cunoşti cuvinte, Luna, îi spun eu cu un uşor reproş pentru lipsa de interes în a găsi singură răspunsurile.

– ??!!??!!

– Aveai un personaj preferat când erai mică. Din desene animate.

– ??!!??!!

– Unul tare drăguţ, vedeai filme cu el, citeai şi cărţi, şi reviste…

– ??!!??!!

– Hai să ne gândim la altceva: e un poet englez, mare de tot.

– ??!!??!!

– Cel mai mare. A scris şi teatru.

– ??!!??!!

– OK, poate că e prea greu. Deşi îl ştiai… Dar trebuie să ţi-l aduci aminte pe tizul lui! Era unul dintre prietenii tăi imaginari, când erai mai mică.

– ??!!??!!

– Ne înnebuniseşi cu el! Toată ziua foloseai numele ăsta, făcea o groază de lucruri domnul respectiv, nu pot să cred că l-ai uitat! De fapt, chiar săptămâna trecută am vorbit despre el.

– ?!!??!!

– Atunci hai să o luăm cu ceva extrem de simplu, încerc eu să o deblochez. Unde faci pipi?

– La… oliţă?

Zău dacă mai pot! Sunt zile în care îmi pun serioase întrebări asupra IQ-ului fiică-mii, pe care îl sper(asem) cât mai mare. Multe zile.

– Pardon, „WC” era, nu-i aşa?, îşi revine şi ea, spăşită, când mă vede cu ochii cât cepele.

– Sigur că da. De unde şi până unde „oliţă”, Luna? Că n-o mai foloseşti de vreo cinci ani!

– Păi dacă m-ai tot pus să îmi amintesc de copilărie…

Aha. Ca de obicei, mama e de vină pentru toate.

 

Note explicative: Personajul de desene animate era, bineînţeles, Winnie the Pooh. Poetul englez era, tot bineînţeles, William Shakespeare. Iar prietenul imaginar, ei bine, aici se află una dintre marile enigme ale copilăriei fiică-mii: de ani de zile ne tot povesteşte diverse despre… William Popopvschi. Nici nu vreau să mă gândesc de unde şi până unde a putut inventa un astfel de nume! De fapt, ştiu că „William” vine de la William Brânză, cândva candidat la nişte alegeri electorale, iar cum Luna este, după cum bine ştiţi, cetăţean implicat, a reţinut fascinantul nume. Dar POPOPVSCHI?! Aşa ceva…

Publicitate

Wop

Astăzi vă propun un test. Apropiaţi-vă de orice grup de copii vedeţi pe stradă, de la grădiniţă până la liceu, şi spuneţi doar atât: „Wop”.

Aşa începusem un articol prin iarnă (nepublicat), după ce am pronunţat acest cuvânt absolut la întâmplare, într-o seară liniştită la cratiţă, iar fata mea şi cu prietena ei (câte 7 ani de căciulă) au continuat imediat tot refrenul deja celebrei melodii Carla’s Dreams. Era un reflex condiţionat, în cel mai precis sens al cuvântului. Am continuat să ne amuzăm multă vreme pe tema asta, băgând din când în când câte-un „Wop” aiurea prin conversaţiile sau tăcerile noastre, cu acelaşi rezultat de fiecare dată: „… eroină / Wop, wop, eroină…”. Şi ştiu că toată puştimea din ţara asta ar fi făcut la fel. Pentru că e o piesă care i-a vrăjit pe toţi, iar Carla’s Dreams este o trupă mare.

Bineînţeles că piesa nu mi-a plăcut de la început. Când am ascultat-o prima dată, am închis fereastra de YouTube, tot din reflex, după ce am auzit „fetili cochetili”. Era un pic cam mult pentru urechile mele de (fostă) fină melomană. Apoi nu am avut încotro şi am tot auzit piesa la radio, apoi am început să o ascult cu atenţie, apoi am căutat-o să o mai ascult o dată, şi încă o dată… Am convenit cu Luna că prima impresie a fost înşelătoare şi că ne place, de fapt, foarte mult. Şi i-am explicat detaliat înţelesul real al versurilor, profitând de ocazie pentru a o îndoctrina iar pe fiică-mea împotriva drogurilor.

Carla’s Dreams a devenit rapid trupa preferată a Lunei şi, trebuie să recunosc, şi a mea, din peisajul muzicii actuale. Au melodii de suflet, ritmuri moderne şi solist misterios, care se înscrie într-o linie de crooneri moldoveni cu voci joase şi senzuale, ca Ian Raiburg sau Ion Suruceanu, izvorâtă în timp de la tăticul lor, al tuturor, maestrul rus Vîsoţki – a se consuma cu moderaţie, alături de o sticlă de şampanie albastră, în nopţi târzii în care zău dacă mai contează că nu înţelegeţi o boabă de rusă.

Dar ceea ce mi se pare cel mai important la trupa asta este că a început să aibă mesaj in versurile ei. A depăşit (sper) faza unor cântecele de cazarmă cu versuri porcoase sau provocatoare în mod absolut gratuit. Şi scrie acum pentru tineri în căutare de sens, plăcere şi acceptare în viaţă. Scrie despre iubire, şi sex, şi droguri, şi trădare. Scrie pe limba lor. Iar când limba asta a lor se mai întâmplă să fie şi limba română, nu cea moldovenească, nu pot decât să mă bucur şi mai tare că există oameni care nu se tem să iasă din zona lor de confort şi să profite de influenţa lor pentru a modela conştiinţe. Şi aşa ajung să fiu de acord cu fiică-mea, care m-a întrebat, prin primăvară, ce înseamnă „Basarabia”, după ce a găsit cuvântul într-un manual de-al ei:

– Ţi-am mai povestit eu despre Moldova „de dincolo”. Ţi-am spus că e o ţară care e plină de români, şi care a fost cândva România…

– Da, şi?, mă întrerupe ea neinteresată.

– Mai ţii minte ce a spus Carla’s Dreams la concert?, îmi vine mie ideea salvatoare pentru a-i trezi interesul.

– Ce, ce?

– A strigat la sfârşit că Basarabia e România. Sunt mulţi oameni care vor să ne unim cu ei…

– Daaaa! Vreau să fiu aceeaşi ţară cu Carla’s Dreams! Hai, Basarabia!

–––––

„Audiografie” obligatorie:

  1. Ultima piesă Carla’s Dreams, proaspăt scoasă din cuptor.
  2. Marea şi inexplicabila mea slăbiciune dintr-un gen muzical pe care, de altfel, nu îl ascult deloc.
  3. Orice găsiţi cu, de şi despre Vladimir Vîsoţki – acest fascinant Gainsbourg rus de dragul căruia mă voi apuca, probabil, la un moment dat, să învăţ limba rusă, ca să ştiu şi eu, măcar, dacă nu cumva mă emoţionez greşit, la vreo relatare despre mahmureala cruntă sau la vreun îndemn revoluţionar perimat.

Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu”

Era o expresie favorită a mamei mele, atunci când ieşeam împreună la plimbare. Trăise preponderent într-o vreme în care adresarea cu „tu” era semn de maximă intimitate între doi oameni, chiar de acelaşi sex fiind. Dacă îmi aduc bine aminte, propria ei mamă era „mata” pentru ea, iar cumnatele mai în vârstă, „dumneata” – două cuvinte pe cale de dispariţie în zilele noastre.

La mine, treaba e complet lipsită de nuanţe intermediare: există „tu” pentru prieteni şi „dumneavoastră” pentru ne-prieteni, cu excepţia şoferilor nesimţiţi, care sunt „vaco” şi, respectiv, „boule ce eşti”, în funcţie de sexul fiecăruia. Am crescut în comunism, când respectul era de multe ori o aparenţă impusă cu forţa de o anumită poziţie socială, exprimat prin praful în ochi al politeţii formale. De aceea, mi-a fost mereu dificil să iau la per tu pe cineva aflat într-o funcţie publică sau îmbrăcat într-o uniformă, fie ea şi de la ADP. Cu mici excepţii. Ca atunci când am fost pentru prima oară la dentist în Bucureşti, acum vreun sfert de secol. Eu eram studentă şi tare speriată, el era un bărbat foarte mişto, după gusturile mele, dar însurat, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă şi cu un arsenal înfricoşător de scule metalice la îndemână. Nimic nu ar fi prezis relaţia de amiciţie care urma să se înfiripe încă de la prima şedinţă, când, disperată de teama acului pe care tocmai mi-l înfipsese în gingie, am strâns şi eu în mână ce am prins prin zonă. Adică bărbăţia omului, săracu’ de el. Bun profesionist fiind, nu s-a mişcat, ca să nu-mi rupă acul în gură. Doar s-a albăstrit un pic. Dar nu era vina mea că scaunele de dentist nu au prevăzut mâner pe partea dreaptă, pentru încleştat degetele pe el în caz de suferinţă! Apoi am râs copios împreună. Ei bine, după o strângere de mână, la propriu, atât de francă, ce sens mai avea să ne încurcăm cu „dumneavoastră”? Şi îi sunt pacientă până în ziua de azi.

Există şi medici care îl impun special pe „dumneavoastră”, tocmai ca mijloc de a păstra relaţia cu pacienţii strict la nivelul profesional. Sau, mai bine zis, cu „pacientele”. Pentru că mă refer la ginecologi. Am văzut mai mulţi la viaţa mea, de preferinţă bărbaţi, pentru că mi s-au părut mai delicaţi cu mine în timpul consultului decât femeile, cu mai mult simţ al umorului (calitate esenţială în acele circumstanţe în care îmi vine să mă dedublez pentru a putea pretinde că nu sunt eu cea de pe masa de consultaţie, atât de îngrozitor de jenată mă simt) şi, desigur, mai buni profesionişti – dar asta e altă discuţie. Toţi aceşti ginecologi pe care i-am consultat afişează pe birou sau ca fond de ecran, pe calculator, o poză mare cu soţia/logodnica/prietena şi eventualii copii/pisici/căţei comuni. Presupun că îi învaţă la şcoală să facă aşa ceva, pentru a preîntâmpina avansurile pe care le-ar putea primi din partea unor paciente care îşi confundă emoţiile, din cauza prea marii intimităţi cu medicul din cabinet. Şi nici unul nu încurajează adresarea la persoana a doua singular. Doar medicul care a adus-o pe fiică-mea pe lume, acum mai mult de şapte ani, m-a rugat mai deunăzi să îi zic „tu”. Nu mai avem de atunci o relaţie profesională pentru că mi-a fost, de fapt, doar obstretician, nu ginecolog, e mai tânăr decât mine, are o familie frumoasă (cu două fetiţe, în caz că vă mai aduceţi aminte că s-a răzbunat viaţa pe el) şi, la urma urmei, este omul care mă cunoaşte cel mai profund din toată lumea asta, la modul propriu. Nu numai că s-a uitat prin cotloane bine ascunse vederii, dar şi-a mai şi băgat bisturiul şi mâinile în burta mea, ca să scoată chestia aia murdară şi chirăitoare pe care urma să o numim „Luna”. Eu zic că putem face o excepţie şi în cazul lui şi să ne tutuim.

Tot ca armă subtilă de apărare l-am folosit şi eu pe „dumneavoastră” atunci când am avut secretar. Oricât de vitează m-aş fi simţit eu la treizeci de ani, ca tânără şi entuziastă directoare de firmă de soft – chestii despre care nu ştiam absolut nimic, nici despre munca într-un colectiv mai mare, nici despre programare -, a trebuit să mă dau rapid bătută şi să recunosc că aveam nevoie de ajutor în noua mea funcţie, mai ales la partea de rezistenţă fizică a treburilor. Şi am dat un anunţ de angajare neruşinat de sexist, dedicat exclusiv bărbaţilor. Aşa se face că m-am trezit cu destul de puţini doritori la interviu, probabil din motive la fel de sexiste ca ale mele. Cel pe care l-am angajat avea păr lung, o groază de inele pe degete şi cercel în ureche, dar părea de încredere şi îmi promisese că se va prezenta tuns şi sigur de trecut prin detectorul de metale în prima zi de serviciu. Ceea ce a şi făcut. Aproape cinci ani mi-a fost secretar şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar nici nu l-am încurajat să mă tutuiască. Era singurul din firmă care îmi vorbea cu „dumneavoastră”, chiar dacă nu era cel mai tânăr de acolo. Mi se părea că aşa nu las nici o portiţă deschisă spre vreun motiv de bârfă legat de o şefă cu fuste scurte şi al ei secretar frumuşel foc. Acum, poziţiile sunt inversate: el este director de bancă şi eu casnică făcătoare de povestiri, avem fiecare vârste mature şi familii aşezate, dar continuăm să păstrăm acea adresare nejustificată decât de o nostalgie a unor vremuri frumoase, de demult.

Dar să ajung şi unde intenţionam să ajung cu articolul ăsta, după obişnuitul ocol ameţitor prin întâmplările vieţii mele. Dezvoltarea impresionantă a reţelelor sociale şi folosirea extensivă a limbii engleze în aproape orice domeniu de activitate au dus, de o vreme încoace, la un fenomen interesant pentru mine, observatoarea curioasă a moravurilor contemporane: răspândirea adresării cu „tu”, indiferent de vârsta interlocutorului sau de neimportantul amănunt dacă l-ai cunoscut în prealabil, în viaţa reală, sau nu. Adică pe internet toată lumea tutuieşte pe toată lumea. Şi, pe cât de tare mă bucură să-i văd pe copiii mici cum îmi vorbesc relaxat, de parcă aş avea aceeaşi vârstă cu ei (semn că mă consideră demnă de încrederea lor), sau pe cât de tare m-aş bucura să mă mai abordeze cu „tu” vreun macaragiu când trec pe stradă (sau măcar să mă mai fluiere şi pe mine un pic, please!), pe atât de tare mă deranjează ca un puşti sau o puştoaică abia trecuţi de vârsta adolescenţei şi de care nu am auzit în viaţa mea să mi se adreseze direct cu „tu”, în corespondenţa internautică, profesională de multe ori.

Nu ştiu nici care a fost factorul hotărâtor în răspândirea fenomenului: folosirea limbii engleze, în care „tu”, „dumneavoastră”, „dumneata”, „matale” şi orice altă formă de persoana a doua sună la fel şi la singular, şi la plural („you”) sau folosirea internetului, această reţea a anonimatului care a suprimat şi ultima brumă de politeţe din dialogurile noastre?

Şi nu ştiu nici dacă sunt eu exagerat de riguroasă. Tind să cred că nu. De obicei, mă rog de cunoscuţi mai tineri să mă tutuiască, dacă ei nu îndrăznesc. Dar e vorba de oameni, repet, cunoscuţi. Oameni cu care am ceva în comun, oameni care îmi plac, oameni pe care îi invit chiar eu spre această intimitate lingvistică. Mai deranjează pe cineva, oare, acest detaliu al adresării directe, prea directe, a tinerilor de azi? Va dispărea „dumneavoastră” din uzul limbii române în, să zicem, un secol de acum înainte? Şi mai există români care să aibă astfel de dileme acum, la început de weekend, de vacanţă şi de seară superbă, de primăvară? Ia să vedem! 🙂