Perle FB 9

Noiembrie 2016 (iar…)

– Azi am avut cea mai proastă zi de vreodată, îmi spune fiică-mea cu obidă la ieşirea de la şcoală.
– Ce s-a întâmplat?, o întreb eu cu o uşoară teamă, să nu-i fi crăpat iar careva vreun ochi şi să fi fost nevoită, din nou, să şi-l pună singură la loc.
– Nu am făcut pauza mare!
Incredibil! Abia ne dezobişnuiserăm de şcoala de Stat, unde auzeam mai mereu că nu făceau câte vreo oră, din motive care mai de care mai penibile, ca acum să dăm în halul ăsta din lac în puţ şi să nu FACǍ bieţii copii tocmai pauza mare??!! Păi e posibil aşa ceva??!! 🙂

–––––––-

Decembrie 2016

– Oh, tata şi-a uitat ciocolata, o anunţ eu cu (oarecare) părere de rău pe Luna, după plecarea de acasă a lui taică-său.

– Care tata?

Unele întrebări mă lasă, pur şi simplu, fără răspuns.

–––––––-

Mă uitam cu fiică-mea mai devreme la „Harry Potter”:
– Aoleu, mama, hantome!
– Ce?!
– Hantome! Nu le vezi?
Dacă zicea şi „haoleu”, cred că o împingeam, discret dar ferm, de pe canapea. Mai am, uneori, momente dintr-astea, când îmi vine să mă prefac că nu e a mea…

–––––––-

După îndelungi tergiversări, am reuşit să o conving pe fiică-mea să punem la poştă, alaltăieri, scrisoarea pentru Moş Crăciun.

– Îi trebuie timp să ajungă până acolo.

Ea ar fi vrut să o mai ţină pe frigider o vreme, poate, poate îi mai vin idei interesante de cadouri. Dar s-a conformat, de teamă să nu fie prea târziu. Azi, însă, o văd dându-şi cu palma peste frunte – aşa, de parcă tocmai s-a întors de la supermarket şi a uitat să ia lapte – nu era indispensabil, dar ce poftă ar fi avut acum de un pahar:

– Ah! Ştiam eu că o să uit ceva să pun pe lista lui Moşu’!

– Ce?, mă prefac eu întristată, în timp ce inima mea scosese două mânuţe mici şi şi le freca cu mare bucurie.

– Un laptop, fir-ar să fie!

– Vai ce rău îmi pare! La anu’ îţi aduc eu aminte să scrii pe listă, dacă uiţi!

(Desigur…)

–––––––-

Îi arăt Lunei o poză pe Facebook, cu o fetiţă foc de frumoasă. Este copilul unui nepot de văr de-al meu, ceea ce înseamnă că ei îi vine tot un fel de nepoată, mai îndepărtată:

– Uite, Luna, nepoţica ta! Ce drăguţă e!
– Wow! Sunt bunică??!!

O văd încântată. O las, deci, aşa.

–––––––-

– Mama, pot să dau şi eu drumul la Pro TV? Că e emisiunea cu ce zic românii.

– De unde ştii?, mă mir eu, că nu s-a uitat în programul tv şi nici nu ne uităm frecvent la emisiunea aceea, ca să îi ştie ora.

– Păi se uită vecinii, uite!

Şi îmi arată cu degeţelul pe geamul bucătăriei, până hăt, departe, în blocul de vizavi. În jur de treizeci de metri, bănuiesc. Într-adevăr, într-o cameră clipeşte lumina unui televizor, dar nu disting absolut nimic clar.

– Nu văd, maică, până acolo, îi mărturisesc eu.

– Nu te cred!!!, se miră ea.

– E normal. Acum eşti tânără şi le ai pe toate perfecte, dar o să ajungi şi tu la vârsta mea şi o să vezi că… nu mai vezi. Şi altele.

– Aha…

Pleacă să dea drumul la televizor. Dar o simt un pic încurcată, aşa că se întoarce imediat la mine:

– Ştii, nici eu nu le am CHIAR pe toate perfecte. Uite, piciorul ăsta mi se loveşte de mai dese ori decât celălălt, îmi arată ea picioruşul ei stâng, contorsionându-se într-o poziţie complicată pentru a-mi demonstra că şi-l poate faulta singură. Nu ştiu de ce. Şi mă şi doare puţin…

Copil milos şi solidar. Al meu, al meu! ❤

–––––––-

Luna s-a dus s-o ia pe bunică-sa de la autobuz. A venit să petreacă Sărbătorile cu noi şi, pe drum, vorbesc, bineînţeles, despre cadouri:

– Auzi, da’ tu i-ai trimis deja lista lui Moşu’?, întreabă fiică-mea.

– Daaa, de mult!, intră bunică-sa în joc.

– Of, ce păcat! Că eu am uitat să-i zic de un laptop, şi mă gândeam că poate îi ziceai tu şi mi-l dădeai mie.

A încercat şi ea… Copil perseverent. Păcat că e şi uituc 😉

Frigiderul s-a schimbat, lista a rămas

În fiecare an, începând din 2012, am prins cu magneţi, pe frigider, în prima zi de şcoală (sau de grădiniţă, pe vremuri), lista lui Moş Crăciun – o foaie de hârtie decorată tematic, dintr-un set de corespondenţă luat de mine de la Paris acum, hăt, vreo douăzeci de ani. Fiică-mea a umplut conştiincios şi entuziast fiecare foaie cu absolut tot ce i-a trecut prin cap. Sau, mai degrabă, cu tot ce a văzut în reclamele de pe canalele pentru copii. La început scriam eu, după dictare, apoi a început să scrie ea, ceea ce a dus la situaţia în care, anul trecut, nu a înţeles nimeni (nici măcar ea însăşi) mai mult de jumătate din ce notase ea acolo, fonetic, după cum auzise la televizor. Ne-am bazat pe faptul că Moşul va înţelege şi am pus foaia în plic, iar plicul la poştă, ca de obicei, cu destinatar şi timbru în regulă. Cred că nici Moşul nu a înţeles mare lucru, pentru că a adus doar un Lego uriaş, ceea ce este reţeta universală perfectă atunci când vrei să dăruieşti ceva unui copil de +4 ani.

Anul acesta, am avut impresia că Luna a crescut suficient de mare pentru a nu mai aştepta bătrânei căzuţi pe hornul casei. Îi spusesem dintotdeauna că Moşul există doar pentru cei care cred în el, şi pentru a evita să se simtă minţită de către părinţii ei, în care trebuie să aibă încredere, şi pentru a-i explica de ce noi, adulţii, ne luăm cadouri între noi. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că a venit, discret, momentul în care ea să îşi dea seama de crudul adevăr. Drept urmare, nu am mai scos la vedere foaia decorată, în prima zi de şcoală. Dar astăzi m-am trezit interpelată hotărât şi din senin de fiică-mea:

– Hai să facem lista lui Moşu’, că e târziu!

După câteva secunde de nehotărâre (să-i spun? să nu-i spun?) am scos din set ultima foaie şi i-am întins-o.

– E ultima?, s-a mirat ea. Fă-i o copie, să putem imprima şi în anii viitori!

Deci nu era suficient de mare, ci doar uitucă. Lucru confirmat şi de unul dintre lucrurile cerute de ea: vrea opt animăluţe din Littlest Pet Shop, în condiţiile în care i-am luat zece în vară, ca să aibă cu ce se juca în concediu, şi nu i-am mai văzut de atunci. Mă gândesc să îi caut eu, să-i împachetez frumos şi să-i pun sub brad, pentru că mă îndoiesc că îşi va aduce aminte de ei. La smartwatch o s-o conving să renunţe, pentru că mi se pare inutil, „ciuaua” nu va înţelege niciun elf, să ştie ce să-i pună Moşului în sac, iar „în general câini” va primi oricum, peste câteva săptămâni, de la aceeaşi căţeluşă de-a lui taică-său pe care nu reuşeşte nimeni să o prindă şi să o castreze, deci ne dăruieşte câte-un sac de sufleţele păroase o dată, de două ori pe an.

Aşa că Moşului nu-i va mai rămâne decât tot un Lego de adus şi anul acesta. Doar că trebuie să-i spun şi eu Lunei că e târziu şi să punem rapid scrisoarea la poştă (trimitem prin Poşta Română, ştie şi ea că ajunge mai greu până în Laponia, pentru că am avut grijă să înjur instituţia aia de câte ori am avut treabă cu ea). Trebuie acţionat rapid, până nu-i vin şi alte idei de cadouri şi mă trezesc iar cu o foaie plină ochi. De exemplu, mâine dimineaţă pare a fi un moment tocmai bun pentru aşa ceva. Sau să mă duc de pe-acum?…

lista-craciun-2016