Două zile la mare, ca să nu zicem că n-am fost nicăieri vara asta

Anul acesta nu am îndrăznit să ne facem niciun plan de vacanţă. Nu că ne-am fi făcut noi mari planuri în general, deşi ne propunem în fiecare an să rezervăm din iarnă cazarea din vacanţa de vară, când e oferta mai bogată şi preţurile sunt încă mici. Tot timpul amânăm, din diverse motive, şi aşa ajungem să ne hotărâm unde şi când plecăm cu doar câteva zile înainte, ceea ce ne limitează drastic alegerile. Dar aşa este mai prudent atunci când ai copii mici şi părinţi în vârstă, despre sănătatea cărora nu poţi băga mâna în foc cu şase luni înainte. Iar anul acesta ştim cu toţii cât de complicat a fost (şi încă este, din păcate). Chiar nu am luat deloc în calcul ideea de a pleca undeva în vacanţă, cu sabia lui Covidocles atârnată deasupra capetelor noastre.

De fapt, noi chiar nu am fost nicăieri-nicăieri de când a început pandemia. Din 10 martie, mai precis, am ieşit din casă strict pentru lucrurile absolut necesare, rar şi cu respectarea tuturor măsurilor de precauţie. La terasă de vreo două ori, la magazine mari tot aşa, la nimeni în vizită, nicăieri în weekend… Nu e chiar situaţia ideală, dar aşa am considerat noi că e mai înţelept să facem acum. „Noi”, cu excepţia lui bărbatu-meu, care s-a mai dus uneori, seara, să joace tenis cu prietenii. Şi de acolo i s-a tras cea mai mare emoţie a perioadei, atunci când cineva din gaşcă a fost depistat pozitiv (din fericire, cu o formă foarte uşoară de boală). Nu e deloc plăcut să afli că ai fost contactul cuiva bolnav. De fapt, după părerea DSP, nici măcar nu a fost contact, aşa că al meu s-a dus singur să îşi facă testul rapid, ca să afle dacă s-a pricopsit sau nu cu mişelul ăsta de virus. Au fost câteva ore care curs foarte greu, în aşteptarea rezultatelor (pentru că nu e chiar atât de rapid testul ăla), însă din fericire, acestea au fost negative. Şi imediat, într-un elan de uşurare, ne-am hotărât să plecăm la mare, măcar pentru câteva zile.

Şi care loc ar fi putut fi mai potrivit pentru o astfel de vacanţă, scurtă, pripită şi cât mai izolată posibil, decât hotelul pe care îl ştiam atât de bine, pentru că mai fusesem acolo de trei ori deja? Hotelul Romance se află pe un promontoriu din mijlocul pustiului, între două staţiuni din sudul Bulgariei: Kiten (la vreun kilometru distanţă) şi Lozenets (la vreo 5). Am povestit despre şederile noastre în acest hotel aici şi aici. Şi am povestit şi pe Trip Advisor despre el, laudativ şi specificând că turiştii ar trebui să ceară, la cazare, camera 112, în care am stat noi prima dată şi ne-a plăcut mult. Ceea ce suspectez că nu a fost o idee bună, deoarece în următoarele trei rânduri când am fost acolo nu am mai găsit niciodată liberă acea cameră. E drept, am găsit una identică, doar că e cu un etaj mai sus, ceea ce face puţin mai dificil drumul către ea, mai ales cu tone de bagaje în spate sau după vreo zi de plajă mai lungă. Dar a fost OK şi aşa.

vedere din balcon

vedere din apartament

În schimb, aproape toate celelalte lucruri găsite acolo anul acesta nu au mai fost OK. Proprietarii par să fi renunţat să se mai lupte cu trecerea vremii şi au lăsat şi hotelul cam de izbelişte, şi pe ei înşişi (nu e chiar OK să îţi întâmpini clienţii în capot sau maiou, totuşi, chiar dacă eşti un hotel familial). Au renunţat la restaurant, oficial pe motiv de pandemie, rămânând să servească doar micul dejun, la cerere, doritorilor. Iar holul de la parter în care se găsea altădată micul restaurant cochet, cu jazz în surdină şi detalii estetice de mare bun gust, e acum un loc gol în care sunt aruncate lucruri la întâmplare, inclusiv gunoaie rămase de la diverse ocazii. Sticla cu dezinfectant de pe masa de la intrare a fost singurul semn de prevenţie şi siguranţă pe care l-am văzut în tot hotelul, unde absolut nimeni nu purta mască – noroc că e un hotel mic şi preponderent gol, practici distanţarea fizică fără să vrei, pentru că nu te prea întâlneşti cu nimeni în spaţiile comune.

Nici în cameră nu s-a omorât nimeni cu curăţenia cât am stat acolo: am ajuns marţi după-masă şi am găsit curat, apoi până vineri dimineaţă, când am plecat, singurul lucru pe care l-a făcut fătuca de serviciu a fost să măture şi să ne arunce gunoiul. Nu spălat, nu dezinfectat, nu strâns vreun pat, nu schimbat vreun prosop. Ba mint: ne-a luat de pe jos prosopul de la baie, cel de coborât din cadă, care se murdărise, evident, şi nu ne-a mai adus altul, în condiţiile în care, oricum, primiserăm doar două rânduri de prosoape la trei persoane. Recunosc că nu ne-am obosit nici noi să cerem mai mult. Pe de o parte pentru că am decis că putem supravieţui şi aşa (când suntem în vacanţă preferăm să ne gândim de două ori dacă un anumit lucru merită să ne enervăm din cauza lui), pe de altă parte pentru că e foarte dificilă comunicarea cu cineva care nu ştie nicio limbă străină, cum era cazul fetei care ne făcea curat. Nici cu proprietarii nu ne înţelegem prea bine acolo, ei ştiu doar ceva germană, pe lângă bulgara lor, aşa că ne-a prins bine faptul că Edi rupe binişor pe bulgară. Plus un pic faptul că în perioada asta urmărim pe Netflix serialul „Dark”, care e nemţesc, deci mi-a răscolit într-un mod util cunoştinţele de mult uitate din cei 8 ani de germană făcuţi la şcoală (şi unul la grădiniţă, esenţial, în care am învăţat atât de aplicat să cânt „O Tannenbaum” de-l mai ţin minte şi azi).

Ca să fie tacâmul complet, am avut surpriza să descoperim că în aceşti ani în care nu mai fusesem aici s-a construit un mare camping pe locul viran de lângă hotel. Adică adio linişte totală în cameră şi adio intimitate pe micuţa plajă de lângă hotel, pe care până acum nu venea nici naiba. Campingul, în schimb, nu arată rău deloc văzut de dinafară, dacă sunteţi amatori de genul acesta de turism, la rulotă sau bungalow şi cu utilităţi mai modeste, cred că e de încercat: camping Gardenia.

Una peste alta, nu ştiu dacă o să mai vrem să revenim la hotelul acesta pe viitor. Este locul în care am revenit de cele mai multe ori până acum (ne place să vedem locuri noi, în general), iar vederea pe care o avem din apartamentul nostru cu un perete uriaş şi rotund, din sticlă, este adictivă. Însă parcă anul acesta am lăsat cam multe să treacă de la noi, în ceea ce priveşte serviciile pentru care am plătit o sumă, totuşi, destul de mare…

Singurul lucru mai bun decât în alţi ani a fost că în micul golf cu plajă de lângă hotel s-a putut face baie în fiecare zi. În anii trecuţi, am avut des ghinionul de valuri prea violente, aşa că trebuia să luăm maşina în fiecare zi, să mergem la plajă într-una dintre staţiunile vecine. Acum am stat doar aici: ai mei cu orele în apă, la joacă, iar eu cu orele pe plajă, de preferat la umbră, cu o carte în mână. O altă mare calitate a acestei plaje e că are şi nisip fin, şi puzderie de scoici, melci şi pietricele – un adevărat paradis pentru persoane cu tulburări obsesiv-compulsive, aşa ca mine.

O surpriză neplăcută am avut şi la capitolul mâncare. Cum am ajuns la hotel, ne-am lăsat bagajele şi ne-am dus întins la Lozenets, la o terasă unde am mâncat în trecut şi ne-a plăcut. Entuziasmul ne-a dispărut, însă, rapid, când am descoperit că nici acolo nu exista nici cea mai mică măsură de prevenţie contra unei potenţiale contagieri. Nimeni nu purta mască sau vizieră, mesele nu erau distanţate, era ca în vremurile normale – sau ca la Giurgiu pe timp de pandemie, unde li se rupe tuturor. Am plecat aiurea prin staţiune şi am observat că aceeaşi era atitudinea peste tot: nicio grijă. Aşa că ne-am dus la supermarket, am cumpărat ca înecaţii tot felul de brânzeturi şi mezeluri (ştiţi regula aia că nu trebuie să faci niciodată cumpărături când ţi-e foame? Ei bine, să ştiţi că e foarte bună, ne-am dat seama de asta de-abia după ce am încălcat-o), Luna a luat chiar şi un pachet de paste, din care urma să ne gătească ceva în zilele următoare, şi ne-am întors în balconul nostru generos, unde ne-am ostoit toate poftele.

Nici măcar o vacanţă fără gătit…

Seara ne-am dus în celalaltă staţiune vecină, Kiten, unde există la intrare o stradă lungă şi mai puţin aglomerată, plină cu magazine de suveniruri şi cu cârciumi, până să înceapă furnicarul teribil din zona hotelurilor mari şi a plajei, unde nu e nicio diferenţă faţă de urâţenia staţiunilor noastre. De fapt, în ambele staţiuni pe care le-am văzut în zilele acestea am remarcat aceeaşi senzaţie generală de degradare, de decrepire, pe care am remarcat-o la hotel. Poate din cauza anului acestuia blestemat, care a măcinat totul…

Nici în Kiten nu am văzut nici cel mai mic semn de prevenţie. Aşa că am decis să facem o plimbare şi să mâncăm tot acasă, o gustare. Însă după ceva vreme am văzut, totuşi, o terasă pustie de hotel mai izolat şi am îndrăznit să mergem acolo. Chelnerii, tot fără protecţie, ne-au povestit că sunt cu toţii relaxaţi deoarece au puţine cazuri de îmbolnăviri la nivel naţional, deci nu mai e cazul să fie atât de speriaţi. Doar dezinfectează foarte bine totul între două rânduri de clienţi, ziceau. Şi mai ziceau că în ziua respectivă fuseseră doar 26 de cazuri de îmbolnăviri noi în Bulgaria. Am verificat ulterior pe net şi fuseseră, de fapt, 76. Şi doar din puţin peste 4.000 de teste, deci procentul era, totuşi, măricel. Dar am decis şi noi că ar fi cazul să ne mai relaxăm puţin, aşa că am mâncat acolo şi în prima, şi în a doua seară. Iar în a treia am fost la Sozopol – unde e tare frumuşel, au un centru vechi asemănător cu cel din Nesebăr – şi am îndrăznit să mâncăm şi acolo la o terasă. Om vedea în câteva zile dacă a fost o hotărâre înţeleaptă, deoarece nici acolo nu purta nimeni mască şi nu se ferea nimeni de înghesuială, cu excepţia a două doamne mascate regulamentar, pe lângă care am trecut şi le-am zâmbit complice, bucuroasă că nu mai suntem doar noi trei singurii ciudaţi de pe litoralul ăla, cu mască până sub ochi şi căutând mereu străduţele mai puţin aglomerate.

În ultima zi, plănuiserăm să mai furăm o oră, două, de stat la plajă înainte de plecare. Însă n-am avut noroc: ploua cu găleata şi erau doar vreo 17 grade. Sau poate că am avut noroc, pentru că astfel nu ne-a părut rău că plecam spre casă. Am făcut câteva fotografii dramatice şi ne-am urcat în maşină, având drept obiective intermediare în drumul spre casă două mari atracţii turistice ale oraşului Ruse: uriaşul magazin Jumbo care e raiul Lunei şi deliciosul fast-food Happy care ne-a lipsit tuturor în ultimele şase luni. Le-am bifat pe amândouă şi am ajuns acasă mulţumiţi, per total, de escapada noastră, chiar dacă a fost atât de scurtă. Aproape că a durat mai mult căutarea de prosoape de plajă decât vacanţa, deoarece la sfârşit de august nu mai găseşti în magazine articole estivale, ci deja pulovăre şi ghete îmblănite. A fost o minune că le-am găsit pe acestea, în fix ultimul magazin în care am intrat, epuizate după ce am luat la rând toate zonele comerciale ale oraşului Giurgiu. Un magazin cu textile la kilogram (am bifat încă o noutate cu ocazia aceasta), în care am găsit în mod nesperat câte un model perfect potrivit fiecăruia dintre noi: nu-i aşa că e simplu de ghicit al cui este fiecare prosop?

Eu, una, mă simt mai bogată după mini-vacanţa aceasta. În primul rând, cu amintirea uneia dintre cele mai spectaculoase luni pline văzute vreodată (din păcate, nu şi fotografiate, pentru că nu m-am priceput să facem poze dintr-astea nocturne). În al doilea rând, cu jumătatea aia de kil pe care o dădusem jos cu sacrificii, în ultima lună, în care am ţinut cuminţică regim – evident că am pus-o la loc în doar două zile de mâncat şi mic-dejun copios, şi cină târzie. Dar ăsta să ne fie tot necazul, nu-i aşa? 😉

Publicitate

Am fost în văcănţică

Pentru că anul acesta nu m-am învrednicit să caut locul ideal din paradisul insulelor greceşti în care speram să ne petrecem obişnuita săptămână de vacanţă de vară, nici nu am avut tupeul să comentez (prea mult) atunci când bărbatu-meu m-a anunţat că o să mergem pentru câteva zile într-un resort uriaş de pe litoralul bulgăresc, Sol Nessebar Palace. Adică ALL-INCLUSIVE + BULGARIA nu e deloc egal cu LOVE în mintea mea de turist cultural care nu înoată, nu face sport, nu vrea să aibă program fix în vacanţă şi aglomeraţie în jur, nu aia, nu aialaltă… Dar am luat-o ca pe o sarcină de serviciu – cineva trebuia să însoţească copilul, în calitate de mamă, la trecerea frontierei – şi m-am dus. E drept, a atârnat în balanţă şi faptul că bărbatu-meu a specificat:

– Au club pentru copii. O vom lăsa pe Luna acolo dimineaţa şi o mai luăm seara. Iar noi o să putem sta mult în cameră…

Ceea ce nu s-a întâmplat, desigur. Luna a stat lipită ca marca de scrisoare de noi (a se citi “de taică-său”), iar în cameră nu am stat decât ca să dormim cu toţii. Noroc că am avut şi eu micile mele bucurii, pentru a compensa dezamăgirea unei promisiuni tentante neţinute şi statul pe şezlong cu orele, cât ei înotau neobosiţi în piscina hotelului: nu am găsit aproape nimic de criticat. Eu. Care critic aproape totul. Ei bine, complexul acesta hotelier pare administrat de armata germană dupa ce a absolvit un curs american de asigurarea calităţii. Toţi angajaţii zâmbesc neforţat şi sunt eficienţi în ceea ce fac, fiecare îşi îndeplineşte cu siguranţă părticica pe care o are de îndeplinit, programele orare sunt respectate, programele de divertisment variate, iar mâncarea şi curăţenia foarte bune. Toate prejudecăţile cu care m-am dus acolo au fost, deci, dărâmate şi aş recomanda cu mare încredere acest hotel unora care şi-ar dori să îşi petreacă vacanţa în acest sistem. E drept, nu am termen de comparaţie cu altul de acelaşi tip, dar un lucru ştiu cert: că dacă nu i-am găsit eu nicio hibă înseamnă că e chiar bun. Adică evident că au existat şi motive de nemulţumire, dar mici şi acceptabile în context (cum ar fi faptul că nu se găsea cafea bună la automate sau că “plaja” hotelului nu era chiar pe plajă, ci un pic mai sus, într-o zonă umbroasă unde nu te lovea briza fix în faţă, aşa cum îmi place mie). Şi evident că au fost şi feluri de mâncare de nemâncat, după gustul meu, dar cui i-ar putea plăcea toate cele câteva zeci de sortimente culinare etalate în uriaşul restaurant ultra-all-inclusive? Cât despre risipa aiuritoare de plastic şi de alimente şi băuturi nesănătoase de acolo, prefer să nu deschid discuţia, pentru că nu ştiu care ar putea fi alternativele…

În mare, zilele noastre acolo s-au scurs uniform. Mic-dejun, plajă, înot (ai mei), citit (eu), dejun, somn, plajă, înot (ai mei), citit (eu), cină, plimbare în oraşul vechi (Nesebăr are câteva străduţe istorico-turistice, într-un cap terestru, care s-au apropiat întrucâtva de culoarea locală pe care îmi place mie s-o văd atunci când plec undeva), un ultim cocktail de la dozator şi iar somn.

Iar în mic, acestea sunt întâmplările pe care aş vrea să mi le amintesc peste ani şi ştiu că nu am nicio şansă să fac asta dacă nu le scriu acum:

ZIUA UNU – dimineaţa

Prima surpriză a excursiei noastre, începută înspre prânz, de fapt, şi cu ceva emoţii (ne-am adus aminte la vamă că uitaserăm paşaportul copilului acasă şi alte câteva asemenea), a fost că imediat cum am trecut graniţa, a şi început să strige Waze-ul la noi. Eu nu folosesc aplicaţia asta, pe de o parte pentru că oricum merg cu viteza legală (ha!), pe de alta pentru că nu sunt deloc prietenă cu tehnologiile moderne şi mi se pare mai eficient să stau cu ochii în parbriz decât într-un ecran micuţ de alături. Dar acum şofer era bărbatu-meu, aşa că nu am avut niciun cuvânt de spus. Şi nu ştiu ce anume l-a făcut pe Waze-ul ăsta să creadă că se află într-o maşină de evrei, dar cert este că a început brusc să ne vorbească în idiş şi nu oricum, ci răstindu-se într-un mare hal: “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”. Şi după câţiva “metrim”: “Bakikar… smolaaaaaa-PNE!”. Cam cu tonul cu care un pifan s-ar trezi într-o dimineaţă însărcinat cu înviorarea colegilor săi de pluton veterani, ăia care l-au pus să şteargă luni de zile vasele de WC cu periuţa de dinţi. “Sculaaaaa-REA! Stânga-mpreeeee-JUR!”. N-am îndrăznit nici măcar să umblăm în meniu să schimbăm limba. Noroc că drumul a fost preponderent drept şi că nu ne-am rătăcit decât o dată, nedându-i astfel posibilitatea să ţipe excesiv de des la noi.

Ziua UNU – seara

După aprox. patru ore de drum, am ajuns la hotel unde, după cum spuneam, era mult mai bine decât mă temusem, şi ne-am revenit emoţional. Iar seara aveam, se pare, creierii de-a dreptul relaxaţi, deoarece copilul nostru a scos una dintre puţinele perle pe care le-a produs pe pământ bulgăresc:

– Oh, ia uitaţi-vă: aurora boreală!

Ziua DOI – dimineaţa

M-am dus la recepţie să întreb cum se poate ajunge pe plajă. Hotelul era la vreo sută de metri de mare, pe un promontoriu, în faţa lui se întindea o curte uriaşă, cu piscine, aqua-park, foişoare, terase, gazon etc., iar după aceasta, cât vezi cu ochii, albastra Mare Neagră. Dar niciun firicel de nisip nu se zărea, şi nici vreun drum care să coboare spre ceea ce speram să fie o plajă a hotelului pe malul mării. Recepţionera căreia i-am adresat întrebarea s-a uitat puţin încurcată la mine, apoi mi-a făcut un gest larg cu mâna, înspre mare, care se vedea pe geamurile panoramice ale holului.

– Da, o văd, dar cum ajung acolo?, am insistat eu. Nişte scări, ceva, pe undeva?

Iar nedumerire, iar gest larg cu mâna înspre geam:

– Stairs!

Am început să cred că nu înţelege limbi străine, când portarul s-a oferit, tot prin semne, să mă ajute el. M-a luat de braţ şi m-a condus pe terasă, arătându-mi şi el cu un gest larg înspre marea din faţa mea.

– And stairs?, am gesticulat şi eu cu degetele a coborâre de trepte.

– Stairs!, mi-a arătat el treptele din faţa noastră, care duceau în curtea cu piscină a hotelului, şi pe care evident că le văzusem deja, pentru că erau la doar câţiva metri de nasul meu.

Am lăsat-o baltă. La urma urmei, puteam organiza o expediţie, ceva, să căutăm plaja aia în familie, poate că era distractiv. Mă întorc, deci, la familie şi le povestesc nedumerirea mea, dar şi a ălora pe care îi întrebasem. Iar Luna intervine timid:

– Dar, mama, n-ar fi fost mai bine să întrebi în engleză chestiile astea, ca să te înţeleagă şi ei? “Where is the beach?”, adică?

M-a pufnit râsul, bineînţeles. Cum, Doamne, să-şi închipuie că aş fi putut întreba în română toate astea? Dar râsul mi-a îngheţat imediat, pentru că mi-am dat seama că greşisem un picuţ. Nu întrebasem “Where is the beach?”, aşa cum înţelept mi-a propus fiică-mea, ci “Where is the sea?”. Ceea ce ar putea justifica mirarea bieţilor oameni că nu văd ditamai întinderea de apă vizibilă de peste tot din hotel. Deci, dacă veţi ajunge prin zonă şi veţi auzi vreo legendă locală cum că o turistă a întrebat “Unde e marea?” deşi se uita fix la ea, să ştiţi că eu am fost aia.

Ziua DOI – după-amiaza

În lipsă de maidanezi, pentru care păstraserăm resturi de masă de pe drum, am hotărât să hrănim albatroşii locali. Erau mulţi şi foarte, foarte frumoşi. Le-am aşezat pe balcon bucăţi de covrigi şi i-am aşteptat câteva minute bune să îndrăznească să se apropie de noi. La un moment dat, eu am renunţat la pândă şi am intrat în cameră, când o aud pe fiică-mea strigând:

– Mama, mama, uite, a venit unul mai curajos! Cred că e şeful de trib.

Ziua TREI – dimineaţa

Ziua asta a început foarte devreme. Cred că era în jur de 4-5 dimineaţa când m-au trezit nişte voci de copii din vecinătatea apropiată. Sunt obişnuită cu vocile de copii, ştiu cât de tare vorbesc ei de obicei, în speranţa că vor fi mai bine luaţi în seamă de adulţii din jur, dar nu şi să le aud în miez de noapte şi, cu atât mai puţin, într-un hotel. În plus, vocea care se auzea preponderent era a unei fetiţe care pur şi simplu se răstea la cei din jur, genul ăla de femeiuşcă în floare care va fi o pacoste pentru bărbatul ei. În backing vocals, o altă fetiţă, mai mică şi ceva mai puţin vocală, dar cu siguranţă pe acelaşi drum bun cu soră-sa. Pentru că nu se auzea niciun adult care să le spună să tacă. A durat o vreme scandalul, după care fetiţele au dat în plâns. Ceea ce, spre surprinderea mea năucă de somn, m-a bucurat. Nu sunt adepta sancţiunilor fizice, dar am fost recunoscătoare adultului care, probabil, le-a pocnit ca să tacă din isteria aia în care se aflau. Apoi fetele chiar au tăcut şi am reuşit astfel să adorm la loc.

Dar nu pentru multă vreme. După vreo două-trei ore, mini-cucoana isterică a început să se răstească la fel de tare la cineva, fix lângă patul meu. În fine, nu chiar fix-fix, ci în camera vecină, jumătatea mea de creier trează fiind sigură de asta. Singura necunoscută rămăsese în ce limbă anume se purta discuţia isterică de alături, probabil că responsabila cu cunoştinţele lingvistice la mine este cealaltă emisferă cerebrală, cea care încă dormea la şapte dimineaţa (oră complet nepotrivită pentru a face gălăgie într-o staţiune DE ODIHNǍ). Aşa că m-am trezit, am ieşit împleticit pe balcon şi am adresat înspre balconul vecin, pe un ton decis, doar trei cuvinte:

– Silence! Hotel! Mucles!

Cred că ultimul cuvânt mi-a venit dintr-o a treia jumătate de creier, aia pe care nu o am, pentru că altfel nu îmi explic de unde şi până unde le-am cerut unor străini neidentificaţi să facă linişte în romani, dar cert este că ceva a funcţionat, pentru că fetiţele au tăcut brusc şi fără să plângă. Desigur că nu am mai putut adormi la loc, dar măcar am repurtat o victorie. Ceea ce mi-a accentuat convingerea că, în viaţă, e bine să cunoşti cât mai multe limbi străine, indiferent care ar fi acestea.

Paranteză: şi convingerea că fetiţa mai mare era deosebit de prost crescută mi s-a confirmat ulterior, când a băgat capul prin grilajul ce ne separa balcoanele, ca să se uite la noi în cameră, şi când s-a mai auzit ţipând de câteva ori, şi când s-a dovedit a fi singurul copil care răcnea la părinţii ei aflaţi la un metru, doi, depărtare, la piscină (şi care nu îi făceau nicio observaţie pentru asta), deşi absolut toată lumea din jur se uita stupefiată la ea. Singura circumstanţă atenuantă ar fi că familia vorbea idiş, de fapt, or tocmai ne fusese demonstrat, de către Waze, că aceasta este o limbă deosebit de violentă. Dar chiar şi aşa.

Ziua TREI – seara

Luna a aflat cum va arăta peste vreo treizeci de ani. Am crezut că leşină de râs când şi-a văzut caricatura, după cele vreo zece minute cât şi-a ţinut respiraţia, serioasă, să îi pozeze artistului. Apoi şi-a cumpărat un portofel, “suvenire” pentru prieteni, cărţi poştale pentru bunici şi un milk-shake de banane la o terasă din centrul oraşului vechi. Cred că îi puteam atinge fericirea cu mâna.

Ziua PATRU – dimineaţa

Ne-am aşezat la coada pentru îngheţată (într-un astfel de resort, e imposibil să găseşti ceva fără coadă, dar aici până şi cozile au fost deosebit de scurte şi de civilizate). Pe măsură ce ne apropiam de stand, ne făceam planuri cu ce culori să ne luăm. Pentru că nu existau etichete la cele 7-8 recipiente pline cu îngheţată în diverse tonuri cromatice. Fiică-mea ştia clar că vrea o cupă din cea mov, indiferent cu ce ar fi ea, dar pentru a doua era încă nehotărâtă:

– Mama, întreabă tu cu ce e aia albastră!

Am întrebat. Iar vânzătoarea, pe modelul recepţionerei cu gesturi largi (le-o învăţa la training, cine ştie?), a ridicat şi ea o mână către cer şi a declamat cu un ton zen şi zâmbitor:

– Blue sky!

Fiică-mea a fost imediat de acord să mănânce îngheţată de cer albastru. Iar cerul a avut gust de cocos.

Ziua PATRU – seara

Pentru că Doamne-Doamne nu doarme şi a văzut că nu m-am distrat mai deloc acolo, deşi sunt şi eu un sufleţel bun şi aş fi meritat, vineri seară i-a pus pe animatorii hotelului să se îmbrace în îngeraşi şi să ne organizeze o discotecă pe plajă. Nu am mai dansat în public de câţiva lustri, cred, aşa că am profitat şi m-am zbânţuit împreună cu Luna mai mult de jumătate de oră, înainte de a merge la culcare. Dacă ne-ar fi pus şi muzică, ar fi fost şi mai bine. Pentru că, totuşi, parcă n-aş numi astfel înşiruirea aia infinită de “bunţi-bunţi” pe care nici măcar puştii ăia angajaţi să facă asta nu ştiau să danseze. E păcat de câtă muzică bună e pe lumea asta să o ignori aşa. Dar a fost OK, per total. Şi, uitându-mă în jur la adulţii cu media de vârstă patruzeci cărora le sclipeau ochii de bucurie că pot dansa undeva unde sunt primiţi cu nişte omuleţi de maximum un metru atârnaţi de ei, mi-am dat seama de cât de necesare ar fi prin oraşe nişte discoteci prietenoase cu părinţii de copii mici, frustraţi de un stil de viaţă care i-a definit cândva. Sau cel puţin cât de mult mi-ar plăcea mie să existe aşa ceva.

Ziua CINCI – dimineaţa

Am descoperit în sfârşit componenţa ideală a micului dejun, de m-am sculat satisfăcută de la masă şi cu aparatul digestiv aparent funcţional. Apoi am prins pentru prima dată un şezlong cu poziţie centrală la piscină. Şi am detectat un automat care făcea o cafea semi-frecventabilă.

Apoi am plecat, pentru că se terminase sejurul. “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”