Experiment cu fapte bune

Am povestit ieri cum mi-am găsit maşina blocată în parcare de un morman de zăpadă, depozitat în faţa ei de către un vecin care îşi curăţase lună propriul loc. Şi mă întrebam retoric oare când o să încetăm să fim răi. Ieri i-am răspuns şi eu cu o răutate acelui vecin necunoscut: i-am pus zăpada la loc. Pe moment m-am simţit uşurată, e drept. Dar pe termen lung ştiu că nu am făcut bine. Pentru că eu cred în acea teorie care spune că totul se plăteşte în viaţă. Cred că există un echilibru suprem şi universal,  care ne dă tuturor înapoi pe măsura faptelor noastre, nici mai mult, dar nici mai puţin. Facem bine, primim bine. Facem rău, primim rău. Este fix atât de simplu.

De cele mai multe ori nu facem legătura între faptă şi răsplată, mai ales când ele nu se întâmplă rapid una după cealaltă. Cum ar fi atunci când îi vedem la televizor pe unii infractori celebri care par să o ducă bine din furturi de bani publici, de exemplu, şi avem impresia că nicio justiţie nu îi poate pedepsi. Dar dacă ne-am uita mai îndeaproape la vieţile lor, poate că ne-am schimba părerea. Nu cred că este nicio fericire să stai cu frică tot timpul, nici să te ascunzi în vreun colţ de lume, fie el şi exotic, pierzându-ţi prietenii, rudele şi ţara. Ca să nu mai vorbesc de unii care ajung, totuşi, în închisoare după ani şi ani. Sau care se pricopsesc cu boli chinuitoare şi incurabile, pe care nici tot bugetul prăduit al vreunei administraţii publice nu le poate vindeca.

Dar să-i lăsăm pe infractori în lumea lor urâtă şi să ne întoarcem la zăpada noastră de azi. Pentru cine nu ştie, azi este un viscol mai mare decât ieri în Bucureşti, iar nămeţii încep să devină importanţi. Se curăţă străzile, e drept, dar ele sunt acoperite la loc foarte repede, pentru că ninge hotărât. Mi-am dat seama de asta atunci când am dus-o pe fiică-mea la şcoală şi am văzut un porumbel mort pe trotuar, probabil căzut din vreo streaşină şi îngheţat acolo, în zăpadă. La întoarcerea de la şcoală, după vreo zece minute, doar un vârf de pană se mai zărea din bietul de el, ceea ce m-a făcut să meditez iar la caracterul atât de fragil şi de trecător al vieţilor noastre, şi la felul în care se aşterne uitarea peste noi toţi la un moment dat, la fel ca omătul peste trupşorul micuţei păsări…

Întoarsă în cartier, am găsit trotuarul de la grădiniţă încă şi mai acoperit de nămeţi decât ieri, iar mormanul de zăpadă din faţa maşinii mele încă şi mai mare. Dar mi-am stăpânit primul impuls, acela de a o pune la loc alături – unde iar era ca în palmă, desigur. Oricum, îmi este deja clar că nu voi mai mişca maşina din parcare până la primăvară, aşa că azi m-am mulţumit să mă strecor în ea şi să îi pornesc motorul pentru vreo cinci minute, să nu îngheţe de tot.

M-am simţit tare bine că am rezistat tentaţiei de a răspunde iar la rău cu rău. Atât de bine, încât chiar am plusat: am luat lopata din maşină şi am curăţat aleea de intrare în bloc. La negru. Sunt conştientă că într-o oră va fi acoperită la loc, la cât de tare ninge, dar măcar sunt împăcată cu mine însămi că am putut să-mi ajut vecinii mai în vârstă, în drumurile lor spre piaţă sau farmacie (pentru că la atât se reduce viaţa noastră la un moment dat, la subzistenţă…).

A făcut echipă cu mine şi femeia de serviciu, tot o mână de om şi ea, iar când am terminat mi-am fotografiat mulţumită opera şi am dat să intru în bloc. Dar când să deschid uşa, cu colţul ochiului am văzut ceva ce se pare că nu observase nimeni, dintre toţi oamenii care au trecut încolo şi încoace în dimineaţa aceasta: o pasăre zgribulită, făcută toată pumn, îşi găsise un adăpost mai nebătut de viscol într-o nişă din peretele blocului.

Am înţepenit. În astfel de situaţii, pentru că nu e prima dată când găsesc păsări amărâte, o rog pe fiică-mea să pună mâna pe ele. Pentru că mie îmi este frică… Acum, însă, ea era la şcoală, iar eu nu puteam să las sufleţelul acela pufos să îngheţe acolo. Pe când mă gândeam cum aş putea merge acasă, să-mi iau mănuşile pentru cuptor şi să încerc să salvez puiul de porumbel, a ieşit din bloc o vecină. O vecină cu care nu vorbesc de când am avut un incident destul de urât cu mama ei. Sunt o familie de nebuni, dar una care pare să iubească animalele, pentru că au şi câine, şi pisici. Aşa că am trecut peste orice diferend şi am întrebat-o dacă ştie ce să facem cu pasărea.

Şi într-un minut, puiul de porumbel a ajuns la căldurică, în sânul vecinei mele. L-a luat fără nicio reţinere, mi-a spus că, întâmplător, mai are unul în casă, pe care îl îngrijeşte până o putea să-i dea drumul afară, la primăvară, şi chiar mi-a mulţumit că i l-am arătat, pentru că ea nu l-ar fi observat, ascuns cum stătea el în ferestruica lui de beton. De parcă i-aş fi făcut ei un serviciu…

M-am întors în casă şi mai bucuroasă: nu numai că făcusem o faptă bună, dar şi salvasem un sufleţel, tot un porumbel, ca şi cel a cărui vedere mort mă întristase de dimineaţă. Şi cred că acesta e felul în care universul a hotărât să îmi plătească micul meu efort fizic. Cu şansa de a-i putea observa echilibrul absolut. Cu certitudinea că, acolo unde o viaţă dispare, o alta apare. Şi cu privilegiul de a putea salva o viaţă, la urma urmei.

Reclame

Când o să încetăm să mai fim răi

Pe principiul “Semeni vânt, culegi furtună”, azi când am ajuns la maşină şi am găsit-o aşa:

singura reacţie pe care am avut-o a fost să iau lopata şi să îi pun la loc grămada aia de zăpadă pe locul impecabil curăţat al vecinului. Nu ştiu dacă e acelaşi vecin ca anul trecut, când a fost cu mult mai rău decât acum, ştiu doar că în astfel de situaţii în care mă întâlnesc cu răutatea am ajuns să nu mai raţionez. Şi mă întâlnesc des. De la bărbatul care merge pe stradă şi îşi aruncă ţigara fix în locul în care i se termină, la femeia căreia îi ţin, dintr-o poziţie incomodă, uşa să intre într-un loc public iar ea nu poate nici măcar schiţa un zâmbet, darmite să spună “mulţumesc”. De la mama care, din contră, ţine uşa cât să treacă copilul ei la intrarea în şcoală, fără să-i pese că îi dă drumul fix peste copilul altuia care se află în spatele ei, la bunicul care îşi împinge nepotul înainte la vreo coadă, lovind alţi copii, doar ca să primească un nimic înaintea tuturor (“Bagă-te şi tu, nu fi fraier!”). De la paznicul de spital care se poartă ca un mic Dumnezeu răutăcios cu aparţinătorii speriaţi şi amărâţi, veniţi cu necazuri din cine ştie ce colţ de ţară, la paznicul de la creşă care curăţă de zăpadă doar jumătatea de trotuar din faţa acesteia, până la poartă:

Mereu face aşa. Dar creşa e în aceeaşi curte cu o grădiniţă, la care merg aceiaşi copii atunci când se fac mai mari. Se intră pe aceeaşi poartă, în aceeaşi curte. Ar mai fi doar câţiva metri de curăţat, astfel încât să poată circula normal şi părinţii care vin din partea cealaltă, că doar n-or veni părinţii de la creşă exclusiv din dreapta şi părinţii de la grădiniţă exclusiv din stânga. Dar nu, omul care curăţă trotuarul ăla face doar ceea ce îi cere legea să facă şi atât. Nici măcar zăpada de lângă trotuar din faţa porţii nu o curăţă, părinţii trebuie să treacă prin troian ca să poată urca pe trotuarul curăţat, e drept, lună. Şi e drept că nici vreun tătic mai în puteri nu am văzut să ia o lopată şi să cureţe el locul ăla, probabil că din trei mişcări s-ar rezolva şi cu trecerea…

Ştiu că nimic din toate astea nu pare neapărat răutate. Poate fi doar prostie, nesimţire sau lipsă de educaţie, şi poate fi reparat. Dar azi de dimineaţă, atunci când dădeam la lopată ca să curăţ o mizerie care nici măcar nu ar fi trebuit să existe, nu m-am putut gândi decât la răutatea vecinului meu de parcare. Ar fi putut da oriunde zăpada aia de pe locul lui, ar fi putut să o răspândească uniform pe o suprafaţă mai mare, ar fi putut traversa cinci metri să o arunce în grădina blocului, ar fi putut să o pună în stradă, unde ar fi curăţat-o imediat maşinile (şi cum de fapt şi trebuie făcut). Dar el a ales să nu facă ceva bine, şi astfel a făcut un rău. Pentru că răul este absenţa binelui.

Toate lucrurile vor merge mult mai bine pentru noi toţi când o să încetăm să ne gândim doar la interesul nostru strict personal şi imediat. Când o să înţelegem că suntem un continuum de energie care ne influenţăm vieţile unii altora în fiecare moment, mai mult sau mai puţin vizibil. Când o să încetăm să mai fim răi. Chiar, când o să încetăm să mai fim răi?

(continuarea, aici)

De ce am ajuns aşa?

Era o vreme când spiritul meu justiţiar nu obosise încă. Împărţeam morală, sfaturi şi dreptate, cu mare generozitate, peste tot în jurul meu. Bine, şi acum o fac, dar cu ceva mai multă parcimonie: cine mai are nevoie în zilele noastre de morală, sfaturi sau dreptate? (Dreptate?? Ce e aia??)

Una dintre ideile de care am fost tare mândră pe atunci a fost textul pe care îl puneam pe parbrizele nesimţiţilor, când vedeam câte o maşină parcată de-a curmezişul pe câte trei locuri, de ex., sau pe vreo străduţă îngustă astfel încât un eventual acces al maşinii de Pompieri, în caz de nenorocire, să fie imposibil. Acestor şoferi le scriam următoarele: „Îţi doresc să rămâi singur pe lume, astfel încât să poţi parca oriunde ai chef!” Şi mi se părea urarea supremă, căreia nici cel mai mare zid al nesimţirii nu i-ar fi rezistat.

Mi-am adus aminte de bileţelele mele azi de dimineaţă, când m-am dus să pornesc motorul maşinii. Nu am nicio intenţie să-mi scot maşina din parcare până la primăvară (şi atunci numai cu ghiocei pe parbriz, cum bine mi-a spus cineva ieri), însă e necesar măcar să încălzesc motoraşul ăla cât de cât. Sau să încarc bateria – nu ştiu exact care este scopul acelei porniri zilnice pe care o practic în fiecare iarnă, dar aşa am fost sfătuită, deci aşa fac. În plus, dau şi zăpada strânsă pe maşină, pentru că nu cunosc greutatea maximă pe care o pot suporta parbrizul şi chiar tabla. Am o maşină mică…

zapada-1Deci mă duceam eu spre maşină oarecum liniştită, văzând de departe cum stă ea firesc îngropată sub un morman de zăpadă proaspăt ninsă, pe care îmi făceam curaj să îl dau la o parte (şi peria mea de curăţat e mică), până când am ajuns lângă ea şi am vrut să mă îndrept spre portiera şoferului. Şi atunci am văzut asta:

zapada-2

Şi, brusc, mi-am dorit să fi avut din nou la mine (pe lângă puşcă) acele bileţele scrise pentru oamenii egoişti, pentru cei care nu se gândesc nici cât negru sub unghie la semenii lor, care îşi văd doar de interesul lor propriu şi imediat. Cât de frumos ar fi fost ca vecinul meu de parcare să aibă o urgenţă medicală, iar maşina mea să fie a singurului medic capabil să-i salveze viaţa, dar care nu ar putea ajunge la timp pentru că nu poate intra în maşină? Sunt situaţii care nu le pot trece prin cap unor astfel de oameni. Probabilitatea ca ei să aibă, la un moment dat, nevoie de semenii lor pe care îi ignoră. Dar probabilitatea asta există. Iar oamenii aceştia chiar că ar merita să rămână singuri pe lume, pentru că doar atunci ar înţelege esenţa însăşi a umanităţii, când nu ar mai avea-o. Nici măcar nu aş numi-o „dragoste faţă de aproapele”, cum este ea cunoscută din religiile noastre şi impusă din vorbe, de multe ori ipocrite, credincioşilor mai mult sau mai puţin autentici. E greu să îi ceri cuiva cunoscut dragoste necondiţionată, darămite unui necunoscut. Dar măcar un pic de „grijă faţă de aproapele” ar trebui să mai existe în fundul sufletelor noastre înnegrite şi alienate de traiul într-o ţară din ce în ce mai urâtă – şi nu, nu sunt subiectivă spunând asta, nici depresivă, nici prea critică. Este o realitate pe care oricine se uită cu atenţie în jur o poate vedea. Pentru că nu zidurile fac cetatea, ci sufletul ei. Suma sufletelor noastre.

N-o să închei chiar atât de dramatic, totuşi, mai ales că am mai folosit o dată citatul cu cetatea pentru a încheia un articol (apropo, după o perioadă – scurtă – în care Mega Image nu a mai depozitat acolo deşeurile reciclabile care luaseră foc în noaptea cu pricina, obiceiurile au fost reluate ca şi cum nimic nu s-ar întâmplat şi ca şi cum ar fi legal, după cum se poate observa din pozele de azi). O să vă spun că am intrat până la urmă în maşină, prin partea dreaptă, unde zăpada îmi ajungea doar până la genunchi, nu peste cap, şi nici nu era plină de bucăţi imense de gheaţă, ca pe stânga, unde vecinul meu de parcare a aruncat tot ce a curăţat de pe locul lui. Motorul a pornit la prima cheie şi am putut da zăpada de pe jumătate de parbriz. Şi chiar mi-am făcut un plan să o dau şi de pe cealaltă jumătate: o să îmi iau o perie mai mare. Doar pe bileţelul de pus pe parbrizul vecinului nu ştiu încă ce o să scriu. Dar găsesc eu ceva!

zapada-3

Cum afli dacă ai Alzheimer

Aseară ne-am dus în mall. Sâmbătă seara este, în mod normal, un moment al săptămânii în care evităm să facem o astfel de incursiune, pe motiv de aglomeraţie. Dar nu aveam încotro: ghiozdanul fiică-mii s-a rupt într-atât încât numai înlocuirea putea fi o soluţie. Eu mă mir că a rezistat atât de mult – târâit pe jos un an şi jumătate, cu aprox. şapte kile de învăţătură pe zi, care în nici un caz nu pot fi transportate de copilul de tot atâţia ani până la şcoală, plus un etaj urcat acolo, până în clasă.

Tot pe motiv de aglomeraţie, parcarea subterană a mall-ului era ahiplină, aşa că nu am reuşit să găsim loc prea aproape de intrarea în magazine. Având în vedere că uit de la mână pân’ la gură, că nu mai am cheie cu piuituri (ştiţi, din alea pe care le apeşi şi îţi piuie maşina, ca să o detectezi de la distanţă) şi că aveam întăriri, m-am uitat la numărul de pe perete şi le-am trasat sarcină alor mei:

– Ţineţi minte: suntem parcaţi la H7!

– Eu propun aşa, a răspuns tatăl, prudent. Luna, tu ţii minte „hâş”, că e litera ta preferată, eu ţin minte 7, iar mama ţine minte… Ce ţii minte tu, mama?

– Eu ţin minte culoarea maşinii.

Şi eram destul de mândră de mine că puteam şi atât.

Ei bine, eu cred că, atunci când ajungi să spui aşa ceva (aşa ceva??!!), eşti în mod clar atins de blânda boare a Alzheimer-ului. Şi vă rog să nu vă hliziţi prea tare, că vă vine tuturor rândul 😉

Calamităţi de noapte, în format de buzunar

Aseară a fost cutremur. Spre norocul meu, nu l-am simţit, probabil pentru că intensitatea lui n-o fi fost mai mare decât cea a ameţelilor personale cu care mă confrunt destul de des. Dar, ca pentru oricine avea o vârstă conştientă la cutremurul din ’77, numai simpla ştire că s-a mişcat un pic pământul a fost de ajuns să mă bage în panică. De altfel, de fiecare dată când aud de câte vreun seism, îmi revine amintirea acelei seri teribile de 4 martie, cu tata scoţându-mă în braţe din casă fix înainte să se prăbuşească peste noi o mare bucată de beton din plafonul terasei, cu mine cerându-i plângând mamei să se roage la Dumnezeu cum numai ea ştie, ca să se oprească odată chestia asta, şi cu primarul oraşului în pijama şi papuci de casă grăbindu-se şocat, prin zăpadă, spre sediul Primăriei aflat la colţul străzii noastre.
Tot în pijama şi papuci am ieşit şi eu azi-noapte pe stradă. De fapt, ca să fim corecţi, eram în cămaşă de noapte şi abia adormisem când, pe la unu’ noaptea, am auzit soneria de la intrare. În mod surprinzător, nu era o greşeală, ci vecina din apartamentul de alături, care mă anunţa că era posibil să îmi fi luat foc maşina. Cred că încă dormeam un pic, pentru că nu m-am îngrijorat deloc. M-am uitat în jur, făcându-mi calcule cum aş putea lua în braţe copilul, în alte braţe cheile casei şi ale maşinii (îmi propun să îmi cumpăr numai cămăşi de noapte cu buzunare de acum înainte) şi, în ultimele braţe, bastonul care mă însoţeşte peste tot în ultimele zile, de când mi-am traumatizat serios un călcâi. Noroc că vecina era ceva mai trează şi s-a oferit să stea ea în casă, în caz că se scoală aia mică, până mă duc eu jos să văd ce se întâmplă.
Mare lucru nu se mai întâmpla acolo. Luaseră foc rastelurile de deşeuri reciclabile depozitate de Mega Image-ul din cartier exact în spatele locului meu de parcare, dar focul (despre care vecina mă asigurase că fusese spectaculos) se stinsese de la sine, odată cu consumarea ultimului ambalaj din carton şi a barei de protecţie spate a maşinii vecine. Maşină care fusese împinsă în mijlocul străzii, departe de vâlvătaie, împreună cu a mea, de către o gaşcă de homeleşi şi de insomniaci săritori. Lume multă, păreri, ipoteze, dar niciun extinctor, adică aşa cum se întâmplă la orice incendiu cumsecade de pe la noi.
Puţin jenată de vestimentaţia mea uşor indecentă, am încercat să trec neobservată şi, după ce am întrebat un băgător de seamă dacă risc să explodez la pornirea motorului şi am primit drept răspuns un ridicat din umeri liniştitor, m-am urcat la volan. Intenţionam să-mi pun maşina la adăpost şi să mă întorc cât mai repede la puiul meu. Am pus contactul şi, chiar în momentul acela, au apărut ca-n filme şi salvatorii. Spun „ca-n filme” pentru că eu aşa sincronizare numai acolo am mai văzut. Mai multe maşini de la SMURD şi de la Pompieri, în mare viteză, au frânat brusc în mijlocul străzii – o alee amărâtă printre blocuri care s-a blocat, în consecinţă, la fel de brusc – şi din ele au coborât mulţi bărbaţi hotărâţi şi echipaţi până-n dinţi. Nemaivând cum să-mi mai scot maşina de acolo, am ieşit din ea şi m-am dus cu seninătate la pompieri:
– Puteţi, vă rog, să vă daţi maşinile mai în spate, să pot pleca şi eu de aici?
Evident că m-au ignorat. De fapt, sunt chiar plină de admiraţie şi de invidie pentru cât de total m-au ignorat, presupun că îi învaţă la şcoală cum se face. Mi-ar trebui şi mie o astfel de detaşare când mă implic în toate problemele, fie ele mici sau mari, ale mele sau ale altora, rezolvabile sau nu. Şi cred că renunţ, totuşi, la planul cu cămăşile de noapte cu buzunare şi revin la cele sexi pe care le purtam pe vremea când nopţile mele erau şi altceva decât veghe de bebeluş sau somn adânc după zile terne şi istovitoare. Poate, dacă aveam o cămaşă de noapte şi mai indecentă, aş fi reuşit să le distrag atenţia pompierilor de la treaba lor. Aşa, a trebuit să mai aştept vreun sfert de oră, până a apărut şi vecinul cu portbagajul semi-topit şi a reuşit el să îşi mişte maşina din mijlocul străzii, făcându-mi loc să plec.
Neobişnuitul se opreşte aici, pentru că apoi s-au întâmplat numai lucruri evidente: am dat trei ture de cartier până să mă hotărăsc să mă parchez într-o rână, pe singura jumătate de loc de parcare liberă pe care am găsit-o, la câteva străzi distanţă de casă, am aflat cât de rezistentă la durere poate fi o mamă care aleargă spre casă deşi de-abia poate pune un picior în pământ (şi a uitat să-şi ia bastonul cu ea) şi mi-am găsit copilul dormind dus, ca orice copil cu viaţă senină lângă care sună sonerii, vorbesc oameni şi latră câini în miez de noapte.
Ţin să mulţumesc pe această cale vecinei îndatoritoare care şi-a sacrificat odihna pentru a-mi păzi odrasla şi trecătorilor curajoşi care mi-au împins maşina departe de flăcări. Doar pe unul dintre ei îl cunosc, pentru că a venit la mine azi-noapte, în parcare, şi s-a prezentat politicos:
– Eu sunt Valentin. Locuiesc acilea, pe strada din spatele Loteriei, sunt omu’ străzii. Eu v-am împins maşina. Şi mi-a fost cam greu, noroc ca a mai venit unii să ajute. Tare bine mi-ar prinde o cafea.
Am înţeles perfect ce voise să-mi spună: eu trag întotdeauna frâna de mână când mă parchez, iar el era beat criţă. I-am arătat şi lui că nu am buzunare la cămaşa de noapte, dar i-am mulţumit şi l-am asigurat că o să-l ţin minte data viitoare când o să-l întâlnesc prin cartier. Ceea ce o să şi fac, pentru că mi se pare memorabil amărâtul fără casă, care se bagă în foc ca să salveze maşinile unor necunoscuţi, comparativ cu nesimţiţii (mulţi, din ce în ce mai mulţi) care fumează pe balcoane şi îşi aruncă mucurile în no man’s land-ul de dedesubtul lor pentru a nu-şi întina scrumierele de cristal etalate prin casele lor deşarte. Pentru că nu zidurile fac cetatea, ci sufletul ei.