Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Reclame

În căutarea binelui

Mă grăbesc să duc copilul la cursul de tehnologie. E sâmbătă dimineaţă şi numai să mă trezesc devreme nu mi-aş dori, dar fiică-mii îi place foarte mult la orele astea în care învaţă scratch, arduino şi alte chestii cu nume pitoreşti şi de nepătruns pentru mine. Ca de obicei, mă enervez încă dinainte de a ieşi din casă – zilele unei mame încep mereu cu „Hai odată, că e târziu!”, repetat in infinitum şi cu diverse variaţiuni. Dar adevăratele enervări mă aşteaptă afară. Ştiu asta, sunt ani deja de când văd răul, mizerul şi nefirescul peste tot în jur, de cum ies din casă. Obişnuiam să cred că de vină e depresia mea, dar acum ştiu că este, de fapt, realitatea.

Cerul e înnorat. Genul acela de vreme de la care te aştepţi să plouă dintr-un moment în altul, dacă nu chiar să ningă, pentru că suntem, totuşi, în ianuarie. Ne urcăm în maşină, cu vreo zece minute peste momentul în care ar fi trebuit să o facem ca să nu întârziem, şi plecăm spre capătul celălalt al lumii (tot ce nu e la o distanţă rezonabilă de 5, hai 10 minute cu maşina, aşa îmi pare mie într-o sâmbătă dimineaţă). Prima intersecţie, prima enervare: o maşină ne blochează trecerea. La volan se află o doamnă aparent foarte în vârstă, care face manevre încete şi neinspirate de a muta maşina mai într-o parte, să-i lase şi pe alţii să treacă pe-acolo. E clar că doamna aceea nu mai are ce căuta la volan. Vine o vreme când trebuie să ne acceptăm limitările în creştere şi să ne gândim nu numai la noi, dar şi la ceilalţi. Văd deseori astfel de şoferi cu simţurile diminuate, care nu mai sunt capabili să ia decizii rapide sau să se orienteze eficient în spaţiu. Şi mă enervează gândul că astfel de oameni încă îşi obţin permisele de conducere, pentru că examinarea medicală este o formalitate fuşerită şi inconştientă la noi.

După ce doamna reuşeşte să mute maşina într-o parte a intersecţiei din care n-o mai blochează decât parţial, urmează încă şase-şapte motive de enervare în trafic, mici (sau mai mari) încălcări ale legislaţiei care au devenit obişnuinţă în ţara asta a nimănui, cu mitocani egoişti la volane şi poliţie inexistentă sau incapabilă pe străzi. Aproape de fiecare dată când ies cu maşina prin Bucureşti, mă simt ca şi cum aş lupta pentru viaţa mea, cu probe severe, de jocuri pe calculator sau filme distopice, şi cu situaţii riscante din care mă bucur că reuşesc să ies cu tabla neşifonată.

După ce las copilul la curs, mă hotărăsc să-mi pierd la windows shopping următoarea oră şi jumătate, cât trebuie să aştept să se termine educaţia. În cartierul ăsta nu mai plouă, ba chiar văd câteva bucăţele de cer senin, aşa că o iau, pe jos, spre colţul bulevardului, de unde începe zona comercială. E cam pustiu pe aici şi am o uşoară strângere de inimă când aud paşi în spatele meu, apoi nişte zgomote suspecte. Întorc discret capul şi zăresc un om sărac îmbrăcat, care scotoceşte într-o pubelă. Nu găseşte nimic valoros şi face cale întoarsă. Trec apoi pe lângă o cafenea în faţa căreia trotuarul e ticsit cu mucuri de ţigară, deşi se află câteva coşuri de gunoi în imediata apropiere. La colţ, sunt mai multe gherete cu patiserie şi fast-food-uri înghesuite unele lângă altele. Covrigul, mâncarea săracului, a studentului şi a viitorului. Remarc că aici nu au ajuns încă scumpirile din cartierul meu, se mai găsesc covrigi la un leu.

Pe măsură ce mă apropii de bula uriaşă şi magnetică (metaforic vorbind) a mall-ului, trotuarul se aglomerează şi trebuie să fac slalom printre chioşcuri copleşite de maculatură şi plastic chinezesc, cozi la şaorme şi fuste colorate care se coboară cu scandal şi pupamiai dintr-un taxi. Ocolesc cântarul arhaic al unui bătrân aşezat pe o bordură („1 leu cântăritul” – oare câţi bani o reuşi să strângă omul ăsta amărât într-o zi?) şi imediat mă trezesc claxonată de o maşină care are drum fix pe trotuar şi o încurc, eu pietonul. Ridic ochii şi observ că totul este urât în jur, de la hainele oamenilor la clădirile construite de-a valma, evident la întâmplare, fără vreun plan urbanistic coerent. Avem cărămidă veche amestecată cu beton, geamuri, oţel şi lemn, termopane şi barăci… Dar deodată, printre toate urâţeniile astea, zăresc o fată drăguţă. E îmbrăcată cu o uniformă de vânzătoare şi are în mână un sandviş împachetat în hârtie. Se grăbeşte să-l prindă din urmă pe vagabondul încotoşmănat, care bombăne singur în timp ce merge fără scop pe stradă. Sau poate că e o femeie… Cine să ştie ce se ascunde sub paltonul acela mizerabil şi căciula rusească trasă adânc peste urechi? Când ajunge în faţa lui, fata îi întinde sandvişul, cu un zâmbet încurajator. Iar vagabondul îl ia fără niciun alt gest şi pleacă mai departe, în deriva lui.

Sunt ţintuită pe trotuar. Soarele îmi bate în ochi acum, îmi închipui că şi el a ieşit dintre nori ca să vadă fapta cea bună – singura la care am fost martoră după multă, foarte multă vreme. Mă uit după tânăra vânzătoare care a arătat atâta omenie, cum aşteaptă încă o clipă pe trotuar, să se asigure că vagabondul a înţeles că în acel pachet este mâncare pentru el. Când ni se întâlnesc privirile, aplec uşor din cap, a mulţumire, şi îi zâmbesc larg. Astfel de gesturi trebuie întotdeauna recompensate cumva. Îmi zâmbeşte şi ea, complice, şi se întoarce cu pas grăbit în chioşcul ei, unde vinde sandvişuri.

Cu un cu totul alt moral îmi petrec următoarea oră printre vitrine de magazine scumpe şi mormane de nimicuri soldate. Nu pot să-mi iau gândul de la acea fată şi gestul ei minunat. Poate că a salvat o viaţă adineaori, poate a mai dăruit o zi cuiva, poate că omul acela are pe undeva un copil căruia o să-i ducă azi ceva bun de mâncare… Mă hotărăsc ca la întoarcere să intru în vorbă cu ea, ca să pot scrie povestea asta, să viralizez şi un pic de bine, raza de soare printre atâtea tristeţi pe care le simţim cu toţii. Mă îndrept spre chioşc cu o mie de întrebări în cap, aştept să termine cu doamna dinaintea mea de la coadă şi îi zâmbesc din nou:

– Felicitări pentru ce ai făcut mai devreme! îmi încep eu discursul.

Nedumerită pentru o clipă, mă recunoaşte apoi şi se îmbujorează uşor. E clar că este intimidată. Dar dă din mână a modestie („nu e mare lucru”) şi îmi arată cu un gest larg tejgheaua plină de sandvişuri frumos etalate pe ambalajele lor de hârtie, care mai de care mai apetisant:

– Ia uite câte sunt aici! Are şefu’ de unde!

Şi, din nou complice, îmi face cu ochiul. Doar că acum nu mă mai simt deloc complice cu ea. Plec fără o vorbă, prin soarele deja orbitor, să îmi iau copilul de la cursuri. Sper ca măcar fiică-mea să fi învăţat ceva bun în timpul ăsta, cât eu am vrut să văd şi binele din jur, dar pur şi simplu nu am reuşit.